de Raul Alexandru Mitruți

  La poale de munte, într-o mică poieniță, Flaviu, din întâmplare, a găsit o baltă mare. Nimeni nu știa să spună cum și de unde a apărut, însă zvonuri se aud cum că balta-i fermecată iar cel ce o trece, puteri nebănuite îl așteaptă. Însă nu-i așa ușor balta să o traversezi, că pe fundul bălții se odihnește un duh rău ce pe toți îi adâncește. După zile în șir de gânduri, Flaviu reveni la baltă, încercând pe duh să-l păcălească. Dar duhul nici nu-l auzi, de văzut, nici p-atât, și atunci, de supărare, aruncă cu piatra-n baltă.
De-odată, apa se-nvolbură și un răget aspru se auzi.
– Muritorule, cu ce scop îmi tulburi liniștea?
– Duhule, n-am venit cu gânduri rele! Aș vrea să-ți cer ajutorul. Trebuie să dobor niște creaturi, dar n-am destulă putere, așa că mă gândeam că tu mă poți ajuta.
Duhul, mânios, se răsti la el:
– Cum îndrăznești?! Să mă deranjezi pentru un mic serviciu? Ascultă, tinere, dacă te văd că mai încerci să mă folosești, în următoarea zi ești fără suflare!
Flaviu se sperie de duh, dar și-a luat inima în dinți și îi răspunse cu calm:
– Duhule, îmi pare sincer rău, dar acele creaturi îți amenință locul acesta. Vor să-și facă sat chiar în acest loc, și cine știe ce vor mai face! Așa că mă gândeam că ne putem ajuta reciproc. Ce zici?
Duhul stătu puțin pe gânduri, după se mânie și mai tare:
– N-am să las pe nimeni și nimic să îmi ia locul! Și, în plus, nimeni nu e mai puternic ca mine! Să aibă doar curajul să vină și vor sfârși ca și cei de dinainte; pe fundul bălții!
Flaviu, văzând că nu-l convinge așa de ușor, a venit cu o idee:
– Duhule, eu știu că tu ești puternic. Ești cel mai puternic! Dar ajută-mă și pe mine și te voi răsplăti cu orice îmi vei cere.
– Eu n-am nevoie de nimic. Ce-ai putea tu, un muritor, să-mi oferi?
– Știu că n-am nimic de valoare, dar aș putea să te slujesc întreaga viață. Până la urmă, nimănui nu-i strică un slujitor credincios. Ce zici?
– Hmm… Vin-o mâine la răsărit și-ți voi da un răspuns.
Flaviu plecă spre casă, gândindu-se că, totuși, are o șansă. Dar trebuie să facă un plan bun ca să păcălească duhul ca el să poată traversa balta. Toată noaptea stătu și se gândi cum și ce să facă. Altă șansă cu siguranță nu se va ivi. Acum era momentul să joace ultima carte. Dar cum să-ndepărteze duhul de apă? Nici-o idee, nimic, și adormi pe scaun într-un târziu.
Dis de dimineață, Flaviu merse iar la baltă. Când se apropie, duhul îi și spuse:
– N-am nevoie de slujitor, așa că să te descurci cum crezi tu! N-am timp pentru așa ceva.
Trist, băiatul se întoarse acasă. Știa că nu va reuși să-l păcălească. Cu timpul, a uitat de baltă până într-o zi, după câteva luni, când, trecând printr-un sat, se întâlni cu un sculptor care avea fel și fel de statuete. Atunci îi veni ideea. Se duse la sculptor și-l întrebă:
– Ce știi să sculptezi?
– Pot să sculptez orice! Sunt cel mai renumit sculptor din întreaga țară!
– Așa zici? Eu zic că mai sunt mulți sculptori, și după cum mă uit în jur, chiar mai buni ca tine.
– Mai buni ca mine?! Nu există așa ceva!
– Atunci, te provoc la un concurs; fiecare sculptor va face câteva statuete cât mai realiste. Oameni, animale, ce vrei! Concursul se va desfășura într-o lună. Iar dacă vei câștiga concursul, atunci voi spune lumii întregi că ești chiar tu cel mai bun sculptor!
– Am să-ți dovedesc!
De data asta, Flaviu chiar îl păcăli pe sculptor. Sculptorul de grabă se puse să aducă bușteni și se apucă de treabă. Zile și nopți de-a rândul munci fără încetare, și-ntr-o lună reuși să facă treizeci de statuete care întruchipau un fel de creaturi mistice. La fix o lună, Flaviu reveni la sculptor și îi zise să le ducă într-un loc unde vor fi expuse. Și astfel, sculptorul duse toate statuetele, una câte una, spre malul bălții. După ce muncitorul obosit reveni la băiat, se mânia și îl întrebă:
– Unde-s ceilalți participanți?! Eu am dus fiecare statuetă în parte iar ceilalți nici n-au ajuns!
– Nu-ți face griji, sculptore! Ajung și ei, dar vin din diverse locuri, iar lor le ia mai mult timp să ajungă. Te anunț peste o săptămână dacă chiar ești cel mai bun sculptor sau nu.
Sculptorul, necăjit, se uită o dată dezamăgit la băiat și plecă în drumul lui. Ceva nu-i mirosea bine, dar nu avea nimic de pierdut. După ce plecă destul de departe, Flaviu râdea în sinea sa.
Se duse acasă și confecționă diverse case primitive, să nu creadă duhul că animalele au venit fără să facă ceva. A făcut drumuri, un mic foc de tabără, mici parcuri… Arăta ca un sat adevărat, dacă ar fi fost pentru oameni mititei. Sigur duhul va cădea în capcana sa! Peste câteva zile, a aruncat o piatră în baltă iar duhul s-a ridicat nervos din apă.
– Duhule, creaturile au venit și au făcut sat aici, după cum te-am avertizat!
– Inacceptabil! Nu pot suporta așa ceva! Astăzi toți vor rămâne fără viață!
Duhul, pentru prima dată în istorie, a ieșit la mal să vâneze acele ”animale”. Flaviu a profitat de ocazie, a luat barca și vâslele și a vâslit și a tot vâslit… A vâslit cât de tare și cât de repede a putut, fiind determinat de lăcomia puterii ce urma să o dețină. Nu mai putea aștepta acele puteri remarcabile care au fost promise dacă ajunge pe cealaltă parte a bălții. Nu a putut rezista uitându-se în spate și doar apoi a realizat cât de încet mergea, și cât de mari ravagii făcuse duhul. Distruse toate căsuțele, răspândise focul din centrul satului prin toată zona și totul părea mort. Însă văzu duhul oprindu-se. Acesta deveni foarte furios, până în punctul în care era roșu de nervi. Acesta crescu mai mare, și mai mare, și mai mare… Cât un munte!
Frica îl cuprinse pe băiat, așa că a vâslit din toate puterile, mai avea doar un pic, dar duhul fu’ mult mai iute. Duhul abia atinse apa și un val mare a ridicat băiatul în aer, cu tot cu barcă.
– Încerci să mă păcălești, tinere?! Cum îndrăznești?! Ce neghiob!
Băiatul nu apucă să răspundă, că barca căzu înapoi în baltă, răsturnându-se. Băiatul încerca din răsputeri să iasă la suprafață și să întoarcă barca, dar nu apucă, căci duhul umplu balta cu alge care se agățau de el și îl trăgeau la fund. Flaviu se zbătu în încercarea de a se elibera, dar de fiecare dată când scăpa, mai multe se agățau de picioarele sale.
– Aici îți vei găsi sfârșitul ca mulți alții care au încercat!
– Duhule, înțelege! Tu ești puternic, de ce nu pot fi și eu măcar puțin? Tu n-ai nimic de pierdut. Lasă-mă să ajung la mal!
– Aaa, deci știi ce puteri vei dobândi când vei ajunge pe mal!
– Nu știu, dar îmi doresc cu orice preț să cunosc, să dețin acea putere.
– Niciodată! Acea putere este doar a mea!
Și făcu un vârtej ce-l duse la fundul bălții. Flaviu se cufundă numaidecât, dar nu se dădu bătut. Ajungând pe fundul bălții, scoase un cuțitaș, tăie algele din jurul său și încet-încet se ridică la suprafață și apucă să tragă puțin aer. Secătuit de puteri, nu-și mai dorea acum acea putere. Nu voia decât să scape cu viață. Dar se pare că șansele-i erau tot mai mici. Algele formă un adevărat zid prin care nici cel mai viteaz om n-ar putea trece. Cu mare greu Flaviu mai reușea din când în când să revină la suprafață pentru o gură de aer. Când își dădu seama că șansele să traverseze balta erau zero, se cufundă în adâncuri.
Deschise ochii sub apă, ca pentru ultima dată și văzu că ar fi o posibilitate să înoate sub apă până la mal. Așa și făcu. Cu ultimele puteri, înotă încet și fără să-și dea seama chiar ajunse la mal. Acum nu trebuia decât să iasă la suprafață, dar pe unde? Nici-o cale nu se zărea. Duhul credea că băiatul a murit iar algele începu să se retragă. Acela a fost și momentul când Flaviu a profitat de ocazie, din nou, ieșind la mal.
A luat o gură mare de aer. Se întinse cu spatele pe nisipul umed și oftă. Se uită în dreapta lui, dar duhul nu mai era. Nu mai erau alge, nu mai era apa tulbure, de parcă nimic nu s-a întâmplat.
– Nu mă simt mai puternic! Unde mi-s puterile?! Unde a dispărut duhul?! strigă Flaviu.
S-a ridicat uitându-se la cealaltă parte a bălții cu o privire pierdută. „Tot ce am făcut a fost în zadar?” se întrebă în sine. A stat și s-a gândit mult, mult timp. „În final, nu mai contează” își spuse și se întoarse în sat, acasă. Acasă îl întâlni pe tatăl său, stând pe canapea, citind un ziar.
– Tată, întrebă tânărul, am trecut de baltă, dar nu am primit nici-o putere.
Tatăl se uită la fiul lui, oftă ușor și-i zâmbi.
– Fiule, ai primit puterea, dar nu ți-ai dat seama. Adevărul este că nu a fost niciodată un duh. Duhul era doar teama ta de adâncime, era frica care îți urmărea fiecare pas. Dar ai reușit, ți-ai învins fricile, ești brav. Asta era puterea nemărginită: curajul. Și poate nu știi acum, dar ai să descoperi că asta este cea mai mare putere care poți s-o ai.
Flaviu stătu puțin pe gânduri, uitându-se cu lacrimi în ochi la tatăl său.
– Dar de ce m-ați mințit? De ce mi-a zis toată lumea că e un duh dacă nu a fost niciunul?
– Fiule, trebuie să înțelegi un lucru. Toată lumea întâlnește acest duh, uni pierd, alți-l bat. Dar dacă îți ziceam că este doar frica ta, nu mai știai cum să o învingi. Încercai să nu-ți mai fie frică și ai fi eșuat. Frica nu se evită, aceasta se înfruntă cu curaj. Dar acum, ai această putere. Acum nu îți mai stă frica în cale, poți face orice fără să te oprească ”duhul”.
– Asta înseamnă că sunt brav acum?
– Foarte brav. Acum hai lângă mine, avem multe de povestit.
– A, am uitat să-ți zic! Am întâlnit cel mai bun sculptor din țară! Am reușit să-l păcălesc și mi-a făcut treizeci de statuete!
– Am avut dreptate, avem multe de povestit…

by

Referinţă Bibliografică

Blestemul Apei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 decembrie 2021