Frunză verde, ciumăfaie
Catafalc de vânt și ploaie,
În noroi, ciungă și șchioapă
Ţara asta zace toată.
N-ar fi fost așa bolnavă
Nici de-ar fi băut otravă.
De la frunza unui prun
Într-un foarte vechi cătun,
Cum şădea ea după uşă
Sub ligheanul cu cenuşă,
Am aflat așa-ntr-o doară
Că această mândră ţară,
Prin Bacchus, cu jurământ
Moștenit-a vinul sfânt.
Bea omul la drumul mare
Și pe jos și de-a călare.
Alţii, stăteau lângă el făţis
Privind spre sticlă pe furiș.
Fiindcă ochiul mic al sticlii
Sticlea noaptea ca al viperii.
Dar vai, acolo unde bun e vinul
Sunt și proști: doar unul ș-unul.
Că leac de nu vine din har
Cu toţii-l iau de la pahar.
De la vecini e o beţie
Nimeni nu mai vrea să ştie
Ce furtună este-afară
Cumplită în astă seară!
Băieți de casă, coate goale
Toarnă vorbe goale în pocale.
Și de beau, nu se îmbată
Dar nici nu își văd de treabă.
Deși nu vreau să vă supăr
Nici cât boaba de ienupăr…
Nu e bun la ei ceva
Dacă nu se poate bea.
Iar acuma frunză creaţă
O să vă spun verde-n faţă:
Sărbători, cu un ac ș-o iță creață
Strânge omul și în călindar agață
Să nu mai muncească niciodată.
Și astfel au crescut în tihnă
Precum buruiana-n grădină,
Câte în lună și-n lumină.
Toate se fac după ureche!
Lume nouă-n lume veche.
Chiar și floarea vinului
Crește-n mintea omului.
Și iute așa, pe îndelete,
Satele au devenit schelete.
Sărmana dumbravă și poiană
Năpădite au fost de buruiană.
O floare să înveselească iară
Aș vrea uliţa solitară…
………………….


