…Această sâmbătă nu este despre ce am pierdut, ci despre ce abia începe să prindă contur. Primăvara nu este o destinație, ci o mișcare. Iubirea nu este un obiect, ci un proces in statu nascendi — o forță care ne forțează să ieșim din noi înșine pentru a inventa o lume nouă.

Să lăsăm, așadar, mugurii să spargă tăcerea și inimile să accepte riscul noului. Căci doar în această stare de geneză suntem cu adevărat vii.
Pentru mine, dragostea și entuziasmul nu sunt doar gesturi grandioase, ci se hrănesc din capacitatea de a observa și prețui nuanțele: o privire, un cuvânt specific sau un obiect mărunt care capătă semnificație prin ochii celui drag. As adăuga că aceste detalii sunt „micro-structurile” care mențin vie starea de îndrăgostire și previn eroziunea cauzată de rutină.

In statu nascendi

Nu este o trezire bruscă în lumina orbitoare,
Ci o lentă desprindere de umbrele ce ne-au fost casă.
Renașterea începe acolo unde obișnuința tace,
În clipa în care vechiul „eu” devine o haină prea strâmtă,
Iar sufletul caută, instinctiv, un orizont mai larg.
Este acea forță misterioasă, acea statu nascenti,
Care transformă frica în curaj și tăcerea în logos.
Nu te naști din nou fiindcă ai uitat cine ai fost,
Ci pentru că ai înțeles că poți fi mult mai mult:
O verigă într-un lanț infinit de dorințe și speranțe.
Privim lumea cu ochi noi, ca după o lungă furtună,
Descoperind că frumusețea nu e un obiect, ci o privire.
Renaștem în celălalt, în proiectul comun, în iubire,
Acolo unde ego-ul se topește pentru a deveni „noi” –
O mișcare colectivă spre o lumină pe care n-o putem numi,
Dar pe care o simțim vibrând sub fiecare gest de bunătate.
Căci a renaște înseamnă a avea din nou încredere,
A lăsa în urmă cenușa eșecului pentru scânteia viitorului,
Și a înțelege că, în marea aventură a existenței,
Fiecare sfârșit este doar pragul unei noi, sublime, deveniri

In statu nascendi

Non è un risveglio brusco in luce abbagliante,
ma un lento staccarsi dall’ombra che fu dimora.
Rinasce la vita dove il rito s’accheta,
nell’istante in cui il vecchio „io” si fa veste stretta
e l’anima cerca, d’istinto, un orizzonte più grande.
È forza arcana, quello statu nascendi
che muta il timore in coraggio e il silenzio in parola.
Non rinasci perché hai scordato chi eri,
ma perché hai compreso di poter essere molto di più:
un anello nel cerchio infinito di sogni e speranze.
Guardiamo il mondo con occhi nuovi, dopo la pioggia,
scoprendo che il bello non è cosa, ma sguardo.
Rinasciamo nell’altro, nel sogno comune, nell’amore,
lì dove l’ego svanisce per farsi un sol „noi” –
moto corale verso una luce senza nome,
che vibra segreta in ogni gesto gentile.
Perché rinascere è tornare a fidarsi,
lasciar la cenere spenta per la scintilla che viene,
e capire că, nel gran viaggio del mondo,
ogni fine è soltanto la soglia d’un nuovo, sublime, divenire.

Poemul a fost tradus din limba română în italiană de către autoare.

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Cronica Sâmbetei / Iubirea „In statu nascendi”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 martie 2026