(Personajele din versuri sunt în întregime fictive.) Roma, decembrie 2007.
Dragul meu s-a însurat.
Ce ușor m-a scos din minte!
La Olt, desculţă-am alergat
El continua să curgă înainte.
Mâhnită, căutam în jur
Fără să știu ce mă reține
Să mă scufund în râul pur
Aleanul să-l înec cu mine.
Și lacrimile apăsau cernite
Inima-mi mică cât o nucă!
Înnăbuşind glasul unei iubiri menite
Să-și spună cântecelul și apoi să tacă!
Și m-am plâns lui: el rece, mut,
Își pleca fruntea la pământ
Cu râvnă, ca și cum ar fi vrut
Jalea s-o alunge c-un cuvânt.
Se pare că la el, nici râul
Nu s-a-ndurat să mă oprească.
Se pare că în el, nici Pământul
Nu s-a-ndurat să mă primească.
Credeam că voi fi fericită.
De la început până la sfârșit
Dar soarta mea era pecetluită.
Oare-am făcut un pas greșit?
Mă uit înapoi către timpul trecut
Cu sufletul plâns, amarnic
Și văd că totul era mai plăcut
Și omul era neclintit, statornic.
Dar, trezită din amorţeală
Ca în Quo Vadis Domine,
În toată puterea goală,
Cineva strigă la mine:
-„Ia sama, fato, Ia sama!”
– Pentru cel-ce-a fost fără inimă,
Chiar dacă rea pare a ta soartă
Să nu plângi nicio lacrimă!….
– Să știţi că o mustrare adâncă
Și-un aspru ton, le-aș fi preferat!
Dar felul în care în aceea dimineaţă
Din vârful cireșului, un cuc, înduioșat,
Cernu peste mine parfumate petale
De cireșe amare, încât îmi salvă ziua toată.
Dând inimii mele așa o schimbare
De dispoziție; O zi ce părea irelevantă!


