Iubirea îi coboară de pe tron pentru a-i face oameni (tămăduirea).
Speranța îi învață să privească în sus, recunoscând o putere mai mare (smerenia).
Pentru acești „mândri împărați”, zbuciumul este pedeapsa de a crede că sunt arhitecții propriului destin,
uitând de „huma” din care sunt plămădiți.

„Zbuciumul Împăraților”

Pe jilțuri de aur, sub purpură grea,
Zbuciumul sapă unde ochiul nu vrea.
Căci mândria e zidul ce-nchide izvorul,
Și-n freamătul minții se stinge decorul.
Ei caută pacea în legi și-n oștiri,
Dar viața-i sfărâmă în mii de ciobiri,
Când huma se simte de cer exilată,
Și inima-i sclavă, de teamă pătată.

Când ceasul de taină la mijloc se-mparte,
Și zbuciumul crud se retrage departe,
Genunchiul ce cade pe huma rece
E singura cale prin care-o să treacă
Tot chinul ce mândra coroană-a clădit.
La miezul de noapte, cel frânt e-nnoit;

Rugăciunea e podul spre zori de amurg,
Unde lacrimi de sâmânță, spre stele se scurg.
Tăcerea Iubirii, ca un scut de mătase,
Alungă strigoii din mințile arse,
Și-n locul unde traiul voia să te frângă,
Speranța-nvață viața să nu se mai plângă.

Și iată că amurgul răsare din rugă,
Iar chinul și teama pornit-au în fugă.
Nu-i seară ce moare, ci cer ce coboară,
În sufletul care-a-nvățat să nu moară.
Din huma zdrobită de traiul cel crud,
Izvoare de viață prin palme se-aud;

Căci mândrul împărat, de mândrie golit,
În brațele Iubirii e-n sfârșit regăsit.
Speranța e calea, Iubirea e ținta,
Ele-nviază în noi neputința.
Sub cerul ce-mbrățișează pământul în zori,
Suntem putere vie… de nemuritori.

(volumul între glorie și ruină)

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: „Zbuciumul Împăraților”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 februarie 2026