Aceasta este imaginea unei țări transformate într-o gară a despărțirilor forțate.
România care își trimite copiii departe, lăsând acasă o generație ce se stinge în tăcere:

Românie care se depopulează, lăsând în urmă case care „mor” odată cu bătrânii lor.
O formă de jertfă pe care mulți o resimt în fiecare zi.

Într-o casă unde bătrânețea și boala stau la masă,
Perfecțiunea ordinii de altădată a plecat de-acasă.
Nu mai sunt perne drepte, nici liniște deplină,
Ci un amestec greu de teamă, de dor și de lumină.

Într-o Românie obligată să-și rupă rădăcina din pământ,
Unde „acasă” a devenit un vis și „dorul” un blestem sfânt,
Copiii au plecat pe drumuri străine, de nevoi mânați,
Lăsând părinții-n urmă, de soartă și de stat uitați.

Pe noptieră, flacoane aliniate sub praf și sub uitare,
Sunt santinele mute ce luptă cu o zi ce îi doare,
Iar pașii, cândva siguri, acum sunt doar suspine,
Căutând un sprijin cald în orele ce vin și cele care au fost pline.

Tăcerea e un zid de gheață, greu de mai străpuns,
Când dragostea prin cabluri reci e tot ce le-a rămas de spus.
Mor singuri, cu privirea fixată-n poarta care nu se mai deschide,
În timp ce-n piept, o viață-ntreagă de așteptare se închide.

Se sting în sate mute, sub ceruri de cenușă și de plumb,
Simțind cum țara lor a devenit un loc străin și strâmb,
Unde sărmana mamă și tatăl obosit de-atâta chin,
Își beau singurătatea ca pe un ultim pahar de venin.

Să plecăm fruntea-n fața lor, în pragul vechi și strâmb,
Unde perfecțiunea e doar un vis pierdut pe vreun tărâm,
Dar unde, în fiecare cană cu ceai și-n orice dor nespus,
Se stinge-o lume-ntreagă, cu fața spre apus.

( volumul între glorie și ruină)

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: JERTFA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 februarie 2026