Plimbare pe un țărm de nemurire

Și m-am îndreptat către mine și mi-am zis: ”Și tu cine ești?” Și am răspuns: ”Eu sunt om.” Și iată trupul și sufletul îmi sunt la îndemână, unul exterior și altul interior” Augustin, ”Confesiuni”

Între munții cu toamnele-n păr, suflete rebele, în zveltețea lor, au bucurat condeiul unui talentat scriitor îndrăgostit de metamorfoze. Un fin observator al creației, a pastelat-o cu trăirile sale și a oferit-o marelui public spre desfătare. Ofertante izvoare au îmbrăcat munții în contraste. Între viață și moarte, sunt infinite cărări care înnobilează sau rătăcesc drumețul. Vastă plaja cu zâmbete și lacrimi, dar soarele respiră, zilnic, cu iubire.

Fascinată  de firescul eliberator de stări, aduc în fața dumneavoastră provocarea unui argument. Aceea de a mă însoți în studiul unei frânturi de sincerități, dăruită cu multă bucurie de scriitorul Ion Lazăr da Coza.

Rătăcesc prin cuvântul maestrului și îmi regăsesc viața odihnită de Dumnezeu în mâinile neacceptărilor, căutărilor, înțelesurilor și a împărtășirii cu cei dragi.  Descopăr o viață statică, dar tumultoasă, neodihnită din cauza multor încercări care s-au rostogolit asemeni mărilor peste țărmuri pietrificate în lacrimă și, în timp, în acceptări. L-am găsit pe Ion Lazăr da Coza bătând la uși invizibile, în spatele cărora un conținut ermetic își arăta doar colții, nu și privirea. Un labirint fără vindecare, parcă îi sufoca cernerea. Versurile lui se țineau de mână într-un necunoscut incontrolabil. Dar simțeam în spatele lor voința. Știam că nu este omul care se lasă învins, că inima bate cu iubire, atâta iubire, încât are forță să vindece și munții care îi înmuiau privirea. Am luat-o la pas în urma lui, să-i conștientizez adâncimea visurilor și un tobogan m-a aruncat într-o provocare a sferelor care îi alunecau nemersul. Venea obosit din alte lumi și, acum, trebuia să se odihnească, să cugete și să iubească omenirea cu acumulările clipei. Uf, e greu să ajungi la adevăr când provocările umple chipul cu firidele dinaintea următorului pas.

Hai, maestre, cutia Pandorei păstrează doar zâmbete sau sunt trăirile vrăjitoarei de carton? Arată-mi fața când înfigi săgeata în ochiul căzut în tine!

” Brațele mele nu se iubesc-/ au aceeași polaritate și-atunci/ cum să mă îmbrățișez?/ Brațele mele nu arată nordul și sudul ori/ zenitul și iadul…/ Brațele mele-s/ emisferă a Universului fractal-/ omega spre acel alfa nedefinit./ Sunt marginea de jos a alfabetului./ În spatele lor/ este o antilume/ clădită din antimaterie, din antisperanță…// Brațele mele nu se iubesc,/ sau poate că,/ tu fiind totul,/ te țin deja îmbrățișată.” ( Brațele mele )

Acum te-am găsit sub haina ta, obosită de vreme lungă, strălucind de înțelepciune și iubire.

Rostirea este forța unui simplu joc din ”odaia mică”,  în care ”o moară de apă… macină sâmburii timpului.” Ce multe sunt căile pe care gândul, mintea, sufletul umblă încorsetate într-un ”acum” continuu, așezat între două puncte. Și, între ele, o multitudine de stări modelează lutul care tremură la impuls placebo.

Creație a unei provocări dejoacă planuri prestabilite, ale unui eu sonor și se aruncă prin condei în labirintul trăirilor celorlalți, cărora le place să rezoneze cu acesta. Forma gând îmbracă  haine specifice unei veșnicii, limitate de urcușuri și coborâșuri, simboluri pentru o perspectivă în evoluție. ”Mă doare unghia”, ”mă doare degetul”, dar ”nu Doamne/ viața nu mă doare absolut de loc” așază scriitorul pe scaunul contrariilor cerute în spirit. (Placebo)

Lirica maestrului dezvăluie complexitatea abisului său printr-o viziune unică. Monologul și descrierea sunt nestemate, daruri cizelate de un studiu plin de trăire.

Poetul este baricadat în delimitări. Saltul, în dragul de înalt, îl deprimă din cauza unor ”fuscei metafizici utopici” lipsă. Existența lor i-ar elibera văzutul de traume. Dar asta ar fi doar la nivelul visului. Așa că a doua ieșire din nimic ar fi aruncarea în sine”. Dar ar găsi, și în acest caz, un ”hău prea mare” și din acel moment ar urma trezirea.

Lucrările Domnului sunt codificate, înțelegerea lor obosește trupul și mintea, totul ar rămâne la forma unui simplu ”blestem” dacă înțelegerea nu ar fi totală. Ion Lazăr da Coza se simte, asemeni lui Sisif, un pierzător al vieții. Îl epuizează asemănarea aceasta, așa că încearcă să atingă culmea, ca un Dumnezeu. Nici forma nou accesată nu îl mulțumește în totalitate. Nici Luceafărul nu a fost împlinit fără cunoașterea pământeană.

Când spațiul a părut neprimitor, poetul a accesat timpul care i-a propus să îl însoțească în goana lui: ”Putem să mai schimbăm/ O vorbă!” Și, aici, intervine ”paradoxul”: ”- Nu, mulțumesc./ Sunt sedentar” Deplasarea putea fi, totuși, făcută, dacă ar fi semnat un pact cu viața. Ea să îl poarte ca să-și înțeleagă minusurile, târându-i ”Picioarele prin țărână și spini”. (fragmente din poezia ”Dialog”)

Imposibilitatea deplasării a creat un zbucium etern, înțepenit în concepte metaforice. ”Nu m-am vindecat de/ sedentarism./ Sunt ca un cui ruginit/ care mai ține o scândură/ în gardul dărăpănat.” Dar, imediat, înțelepciunea autorului a găsit o paletă de echilibrare a neacceptării. Prezența unui alt element, pe celălalt taler al balanței,  desăvârșea starea. ”Hei, salut vecine!…//  Mda… nu-mi răspunde/ el apără/ eu apăr/ unul să nu intre/ altul să nu iasă/ prostia în/din om.” (Iriși) Imponderabilitatea înfrunzește în simboluri, metafore, tușe. Starea de conflict între luciditatea conștiinței și spaimele necunoscutului fac horă în poeziile lui Ion Lazăr da Coza. Atâtea încercări ca să își înțeleagă menirea pe pământ! Exteriorul era neprimitor, dar în același timp provocator, părea artificial, zgâria esența, dar se voia cercetat. Și de aici, artificii spre cer.

”De ce eu? De ce o viață? De ce întrupare, dacă atunci când întorceai capul perfecțiunea striga imperfecțiunea lutului tău? De ce moartea? Ce era ea? Încotro mă îndreptam?”

Și mama, cea care l-a spălat în Iordan, îl ruga: ”să nu mori/ să nu mori”, înnodându-i-se  lacrimile în barbă. Și el n-a murit, pentru că a vrut ea ca să se arunce prima în nemurire și să-i mai lase lui un dulce ”acum” pământean.

După scalda în râul Styx, nemurirea trage storurile și își dă alte conotații pentru cei care se iluzionează. ”căci nimănui nu-i este îngăduită nemurirea”.

Și, uite-așa, moartea își întinde aripile de liliac peste sufletul în răvășire. Dar înainte de toate să mai încerce un pasaj al labirintului! Poate, poate, ieșirea va fi prietenoasă. Dar nu, clipa ”acum” se  adâncește în vechime și-i cere socoteală pentru orgoliile care i-au desfăcut fiecare nasture al trupului. Când  se închide ușa, pe fereastră apar doi ochi blânzi ai toamnei. Ei i-ai ridicat iar zâmbetul peste ceruri. ” M-a salvat de virtual Doamna Crizantemelor târzii…/ Acum?… Acum învălmășesc vorbe/ și spun că-s poet. Cu asta te-nșel, viață.” Ajunge! Semnează această coală ministerială. / O completăm noi după.”( Interogatoriu )

Iubirea este, fie, intens prezentată, fie, sugerată. Este infinită, temătoare, poate obsesivă în interior, dar mentalul  pune bariere în momentul destinderii în sentiment. Persoana iubită este încrustată în inima autorului. Este lutul din care poetul își construiește piramida, este oglinda în care își elaborează imperfecțiunile, este vioara la care își cântă visurile, ochiul care îi aduce lumea acasă, pasul care îi plimbă plăcerile, este desăvârșirea.

”Tăcerea ta,/ iubito,/ m-a făcut gondolierul-/ stăpân peste/ lagunele toamnei” (”Secvență”)

Iubirea, în versurile maestrului, este un strigăt care-și împletește, în firesc, bucurie și tristețe, un labirint al trupului în care mintea explodează de sinceritate. Firescul contrariilor înclină balanța spre perfecțiunea legilor firii pe care acesta nu o simte suficient de rotundă. Construcția lutului nu lasă visul să meargă până la capăt. Conștient că niciodată nu va atinge bucuria totală, acoperă neșansa vieții cu vălul iubirii perfecte, țesut în mentalul propriu cu mult angajament.

” Mă sfarmă în imagini/ cântul tău/Și parcă mă străbat/ Vreo șapte alizee/ Sau ciuturi de fântâni că sunt,/ Dintr-un țipăt, crâmpeie.//Și tragic seara cade/ Peste trupul meu/ Pe când durerosul cânt/ – pe care ea îl știe- / M-afundă în tăcere/ Sau poate-n agonie,// Sau poate că mă-ndeamnă/ Troiene, arbori goi/ Să-i mut la mine-n casă/ Ori pe al cerului cuminte crug/ Căci sunt și osânditul/ Dar sunt și propriu-mi rug” (”Repetiție”)

Natura constituie alt punct de atracție al poetului. Este și ea un edificiu al necunoscutului în care se afundă zilnic, în care ” boncănitul stingher de cerb/ s-ar auzi”. Pădurea de arini, purtătoarea foșnetului interior, crescută pe dealul din spatele casei, deschide o lume a simbolurilor. Este un adio spus lumii pământești. ”… frunza cerată și amară/ din care mănâncă lăcrimând/ ciute/ să-și facă laptele/ pelin/ când trebuie să înțarce puii” prefigurează finalul creației și, odată cu el, finalul pasului de mâine. ”nu mă așteptați, nu știți dacă o să ajung/ nu știu dacă o să ajungă/ multe-s cărările…” (Doinită) Cunoașterea este în lume și lumea este cunoaștere. Înlănțuire de elemente legate energetic de Creator.

Universul liric al poetului Ion Lazăr da Coza este ofertant. Muzicalitatea trăirilor interioare captează cititorul, eul dezvoltă, prin procedee artistice, o lume nedisimulată, conținând cuvinte cheie, câmpuri lexicale și metafore fără egal. Iubirea, natura, spațiul, timpul sunt teme care se dezlănțuie în tot volumul. Un volum dens, cu informație multiplă care evidențiază un univers personal scris cu creta pe un peron al unui timp simbol.

Viața labirintică a maestrului a revenit, obsesiv, în toate creațiile sale, revărsând în cititor fascinația, explozia culorilor interioare, o pendulare între creat și increat. De aceea, și postum, vocea labirintică se aude cu mai multă forță.

Găsit în ”Labirintul de zăpadă” (primul volum de versuri antum), visătorul lumilor perfecte și-a adâncit condeiul în albul eliberator al popasului său. Constelații de plăcere s-au topit în forța momentului, oferind incantațiile sale tuturor timpurilor.

”Ieșirea din labirint” (volumul prezentat în această prefață) este o invitație la descifrarea învolburărilor unui suflet, la plasarea cititorului într-o filozofie de viață, răspândită în fiecare.  Este primul volum de versuri, care apare post-mortem, al unui înțelept, poposit pentru o clipă între oameni. Și, pentru că timpul n-a mai avut răbdare, volumul apare după revenirea acestuia în spirit, îngrijit de lumina vieții sale, Vasilisia Lazăr da Coza. Vă invit să vă eliberați de cotidian, să descuiați spațiul interior al maestrului Ion Lazăr da Coza și să-i înțelegeți frământările reflectate în oglinda sufletului dumneavoastră.

Carmen Popescu

by

Referinţă Bibliografică

CARMEN POPESCU: Plimbare pe un țărm de nemurire (”Ieșirea din labirint”, Ion Lazăr da Coza)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 noiembrie 2021