CARMEN POPESCU: Prinse în chenarul unei vieți (”Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate”, Anne Marie Bejliu)

”Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate”, o carte citită și trăită într-o suflare. O carte pentru biblioteca oricărui suflet în mișcare. Un univers pe un val, pe o frunză de vânt, pe o zbatere de aripă, cu toate multiplicările prinse într-un chenar: chenarul unei vieți. Mă fascinează când văd explozia informațională a două persoane antrenate voit, într-un schimb literar. Condeiul lor are altă voce, altă dulceață, altă vibrație. Sunt două suflete eliberate de bariere, aruncate într-un caleidoscop care își schimbă izvorul de la zi la zi. Veșnic proaspete, veșnic etalând stări împachetate altfel, într-un perpetuum mobile, visează să ofere unul celuilalt din măreția grădinii lor spirituale.

Anna și Ioan sunt cei doi protagoniști care se răvășesc zilnic într-un cumul de stări. Folosind tehnica oglinzilor, cei doi se privesc unul în celălalt pentru a găsi o parte din punțile pe care le au de trecut în vederea șlefuirii ființei, în bucata aceasta pământeană. Actorii cărții, de când s-au găsit, au putut fi comparați cu două fructe: unul copt, celălalt în pârg. Nu poți niciodată să afirmi că în viața asta ai acumulat

tot și acum este timpul doar să predai. În orice timp, în orice ambalaj, este loc pentru mai bine. Un cuvânt nebăgat în seamă până la o anumită vârstă are altă cădere privit în ochiul unei persoane speciale pe care viața ți-o oferă în dar. El poate să schimbe în bine sau rău un destin.

I”oan: – Curând va fi iarăși un loc de-nceput. Tu știi de acum că eu nu secer de unde n-am semănat și nu adun ce n-am împrăștiat. Cine știe ce înger ești tu, care stă printre oameni să învețe mai bine, să știe ce poate face pentru ei. Acum sunt un pic mai atent când scriu. Știu unde sunt și-n plus, văd locul pe care am încă a-l semăna.” ”Anna: – Știu că trăiesc din plin darul de acum şi poate dintotdeauna. Acum simt revărsare de iubire şi nu pe sau dintr-un câmp fără rod. Poate sunt una din crăpăturile lui, poate picătură de apă în fântâna de la marginea lui, poate găleata care aşteaptă cuminte să se poată umple pentru a potoli setea lui, a ta. Sunt, eşti şi asta mă umple de bucurie simplă, dar rotundă. Mulţumesc Lui şi aprind iar şi iar o candelă, pentru a-i urmări tremurul flăcării, dansul, într-un univers plin-gol, gol-plin de trăire curată.” Trei personaje se definesc în spațiul comunicării: autorul-narator, Anna și Ioan. Celelalte sunt personaje punctuale, amintite de autor în pasaje liant, pentru curgerea dialogului dintre cei doi. Anna și Ioan, doi itemi puternici, tocmai abordaseră trăiri extreme oferite de viață, din care au ieșit devastați. Refugiul amândurora a fost Cuvântul dintâi.

Ținându-l cu atâta ardoare în ei, acesta a înflorit. De data asta, mai frumos și mai viguros, pentru că trebuiau trăite arderi de o frumusețe înălțătoare. Jumătățile aceluiași infinit, culegători de simboluri, fizic-

mici interfețe între teluric și celest, spiritual- forțe ale lumii astrale, au construit pământean, în comunicarea lor, piramida sufletului în dezlegarea cunoașterii.

Monologul interior imprimă o stare de luptă trăirilor lăuntrice. Este un act de eliberare existențială, prin care spiritul simte că sufletul depășește praguri. Romanul-jurnal al Annei Marie Bejliu pendulează între proza pură și proza poetică. Metafora și simbolurile umplu rândurile. Ele fac trimitere la meditația profundă. Formulări cu tâlc călătoresc prin ochi în suflet ca să caute descifrarea solfegiului interior. Cifrele și formele incită matematicarul să cuvânte pe tonuri îngerești. Sunt perle descoperite și conservate în muzeul sufletului. Poveștile sunt adunate într-o orgă de energii, într-un concert al iubirilor gingașe. O parte sunt așezate în ramă, pentru că amintirile dezvoltă alte amintiri. Perspectiva uneori e vie, alteori rămâne

suspendată într-o întrebare sau un răspuns. Timpul își scutură fructele pe o pătură ideatică. Trebuie să alegi și să împachetezi pentru iarnă doar ce este curat și sănătos. Pe celelalte le transformi, dacă mai ai forță să o faci. Pe Anna și pe Ioan i-a rostogolit viața din singurătatea suferinței, în multiplicarea trăirilor dezvoltată de cunoaștere. Ceea ce trăiesc cei doi este o dăruire a lor, în folosul descifrării neperceputului. În contrast cu transformările firești ale unei societăți bolnave, ei încearcă să deznoade nefirescul a două vieți. Sunt doi intelectuali lucizi care se joacă cu timpul și spațiul, schimbă roluri, schimbă măști, grimase incomode dejucând rostul unui zâmbet, unei flori, unei raze de soare.

”Gândul dintâi intră pe scena plină de colb, plină de paşi nedesenaţi de condeiele strâmbe – picioarele uimirilor irişilor plăpânzi în faţa durerii şi ea, artist sculptor al fiinţelor din linia întâi, a doua, a cifrelor care alcătuiesc în neştire cozile lui pi. Cuib de gânduri spin în marginea oraşului bucuriei fără bucurii. Orbi şi oarba drumului gândului, braţ la braţ pe aleile parcului. Izvorul inimii răsună cadenţat, ca un poem pe scara naşterii aflat printre inelele mirenilor. Unul singur oferă răcoarea inimii şi aspra însingurare creşte în rugă.

Izvor din Izvorul pecetluit învie orbii şi oarba duminicilor neîmplinite.

Jocul rămâne suspendat între tâmplă, inimă, pumnul fragil al copilului al copiilor credinţei – sămânţa neostoitei lacrimi a câmpului devine mlădiţă a visului sabie, lance a frigului gândului rod nespus secetei, când cupa răului o aruncă departe, în întunericul fiinţelor fără Dumnezeu. ” Ambele personaje se strecoară, într-o simplitate a decorului, pe o scenă prăfuită, fiecare în cuibul lui de gânduri, spre izvorul care învie ”duminicile neîmplinite”. Caută esența existenței lor în unicitatea firii. În prezența izvorului, jocurile se învolburează, deznoadă furtunile, esența bolborosește în cei doi ca lava în vulcan. Cuvântul se metamorfozează, șterge unghere împăienjenite, se spun tare adevăruri, până acum șoptite în taină. Este o decopertare a sufletelor la întâlnirea cu Dumnezeu. Fiecare privire aruncată în oglindă este întâlnirea cu noua personalitate care aștepta cuminte să intre în rol.

Dedublarea face victime atât în real cât și în ireal. Pasiunea dintre Anna și Ioan este un festin intern. Extern, este greu perceptibilă. Ambii sunt conectați la simplitatea iubirii universale. Fiecare a oferit celuilalt doar dragostea divină pe care au lăsat-o să curgă prin ei și pe care au direcționat-o unul spre celălalt. Este un joc al creației, o miză a cunoașterii. Cei doi nu rezumă iubirea la ei ci, devenind interfață, lasă Cuvântul liber să-și împrăștie simbolurile. Ei doar privesc, doar se privesc în evoluție. Credința în Dumnezeu le întărește rădăcina universală ca să nu rătăcească Drumul. Sunt frumoși în Cuvânt, echilibrați, statornici, pozitivi, fără cumul de frici care să le înnoreze mersul pe plaja cu suflete. Au găsit scoica, au protejat perla, au destins starea cititorului încercând să așeze originile între cifre, între forme geometrice, să poziționeze stările dintre minus și plus pe o axă, urcând la cer și coborând în adânc să caute focul sacru.

Ioan: ”- Bucură-te femeie! Tu ai atins vârful muntelui. Pregătește- te încă de efort. Coborârea are și ea pericolele ei. Povestește de la ce-ai plecat. Poate acum, după ce ai făcut atâta drum, să fie mai limpede și

povestea să-și dea drumul. Pe drumul acesta atât de îngust pe alocuri și larg după… Știi tu când e mai greu. Nu atunci când urci muntele, ci tocmai la coborâre. Atunci se întâmplă ceva pentru care trebuie să fii pregătit. Rezervele de apă s-au terminat, bucuria că ai atins vârful a rămas amintire.” Ioan și Anna sunt două entități solare care au ales să trăiască în intimitatea a două familii în care lumescul și divinul au construit câte o piramidă solidă pentru fiecare dintre cei doi, ca să le odihnească trecerea. Au căutat, au înțeles, s-au înțeles și la momentul potrivit, s- au găsit ca să înnobileze finalul acestei frânturi de drum. ”Privesc în răstimpuri, cum între mine şi gheaţă mai este un simplu punct. O defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape. Răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit, simplu simţit în toţi porii sufletului. Inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.”

”Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate” este o carte plină de Lumină, scrisă în Lumina și cu Lumina și Iubirea lui Dumnezeu oferită lumii la Facere. Este un remember al unor jocuri repetitive. Diferă forma lut, treapta de inițiere cu tot arsenalul de plăți în cifre și numele inițiaților. Vă invit la lectură, să conturați portretul intelectualului lucid, nesecat de certitudini și incertitudini în iubire, de oportunități în cunoaștere, însetați de a desecretiza necunoscutul, de a stigmatiza blocajul cunoașterii existențiale.

Carmen Popescu, 26 aprilie 2022

by

Referinţă Bibliografică

CARMEN POPESCU: Prinse în chenarul unei vieți (”Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate”, Anne Marie Bejliu)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 aprilie 2022