Volumul „Scrisori din prezentul meu”, de cunoscuta autoare botoşăneană Lucia Olaru Nenati, apărut la Mediapress în acest an, este unul de publicistică, căci pentru cine nu ştie, autoarea este nu numai poet, prozator, cercetător literar, animator cultural cu state vechi, ci şi jurnalist, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, cu un palmares de 31 de cărţi editate. El cuprinde editorialele publicate când şi când la ziarul local „Monitorul de Botoşani” şi adunate într-o carte, această carte, la sugestia cititorilor devotaţi şi multiplelor like-uri trimise cinstit. Surpriza vine, pentru cei ce nu le-au citit în presa on-line, atunci când deschizi cartea, căci este vorba despre un volum pe care nu-l mai laşi din mână, până nu-l termini de parcurs. Dar şi cei care deja au citit articolele din presa botoşăneană nu pot să nu le recitească cu o deosebită plăcere şi interes, redescoperind alte şi alte atuuri ale acestor texte.
Este vorba despre o carte ce pune în valoare calităţile gazetăreşti excepţionale ale autoarei, întrucât avem de a face nu cu orice fel de jurnalism, ci cu unul cultural ce vorbeşte în primul rând despre buna intenţie şi preocuparea pentru reflectarea adevărurilor societăţii româneşti de azi, a adevărului, în general, despre spiritul civic, soliditatea culturii, preţuirea valorii autentice, dragostea pentru istoria bogată în fapte şi oameni luminaţi, îngrijorarea pentru prezentul în care s-a produs răsturnarea scării valorilor, lucru grav ce a atras după sine o decădere morală generalizată în mai toate sectoarele de activitate, legătura de suflet inexpugnabilă cu locurile dragi botoşănene, bucovinene (autoarea fiind născută la Rădăuţi), basarabene, dar, mai ales, extraordinara sensibilitate pentru geniul literaturii române care a înnobilat şi sfinţit prin naşterea sa aceste meleaguri.
Este o carte scrisă cu nerv, cu umor molipsitor, un umor tragi-comic însă, cu o ironie fină, cu o frazare elegantă, cuceritoare, cu sobrietate plină de respect pentru lector. În aceste vremuri în care suntem bombardaţi de kitsch-uri, tabloizări şi senzaţional facil ce au pervertit gustul publicului, cu jurnalism de curte, „roboţei”, atât de dăunători sănătăţii societăţii,cu întelectuali vânduţi pe arginţi – false şi toxice modele, apariţia unui astfel de text jurnalistic de idei, responsabil şi cu o componentă etico-filozofică strecurată cu fineţe care trimite spre meditaţie, reflectare asupra unor stări de lucruri, este o adevărată delectare a spiritului lectorului însetat de adevăr netrucat, nerebalansat mereu manipulator, de sinceritate şi frumos. Căci jurnalista L.O.N. dovedeşte mult curaj şi obiectivitate în abordarea bogatei game de abordări problematice, ce formează substanţa acestei cărţi, devenind o voce importantă în urbea sa şi nu numai.
Toate aceste editoriale pornesc de la un fapt prezent, de la o observaţie, o amintire, un gând, un eveniment, de la care face trimiteri spre trecut sau spre stări ale prezentului din cultură, politică, social, diaspora ş.a.
Om al datoriei făr-de-funcţie oficială, ea pictează, cu sobrietate şi umor negru, într-o paletă vie, colorată, imagini, chipuri, instituţii, evenimente, aspecte diverse extrem de interesante şi incitante tocmai prin obişnuitul lor, căci autoarea îşi ia întreaga problematică din viaţa de zi cu zi, din întâmplările aparent mărunte pe care le ridică la scara cugetării asupra existenţei noastrea ca oameni, ca naţie, ca popor creştin cu valori morale, sau din evenimente de mare anvergură spirituală la care a fost părtaşă.
Viaţa urbei încărcată de istorie şi leagăn al atâtor personalităţi ale culturii române, loc binecuvântat de Dumnezeu, este unul din aceste subiecte ce vizează grija ce ar trebui acordată clădirilor de patrimoniu dar şi „oamenilor de patrimoniu”, turismului botoşănean care are atâtea de oferit, instituţilor de cultură şi monastice, gării uitate de vreme, transportului feroviar halucinant la început de secol XXI. Autoarea trece în revistă aniversări şi festivităţi (Ziua Naţională a Culturii Române la Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu în sărbătoare ş.a.), evocarea unor personalităţi născute pe aceste meleaguri – Nicolae Iorga, George Enescu, omagierea unor invitaţi de marcă – „oameni ai energiilor luminate”, precum academicienii Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu, Dimitrie Vatamaniuc, Tudor Gheorghe ş.a. Realizează un emoţionant portret al unui mare model intelectual (Doctorul făr-de-arginţi) – prof. dr. Leon Dănăilă, originar din Darabani, un alt portret sensibil al poetului tribun de la Chişinău (Întru neuitarea lui Grigore Vieru), al tânărului interpret cernăuţean Alexandru Tărâţeanu (Privighetoarea de la Cenăuţi), al spectatorului cultural botoşănean. O imagine extrem de reuşită, plină de umor, spumoasă, hilară şi dramatică, este cea a călătoriei cu trenul în secolul XXI spre şi dinspre Botoşani (… doar că din gara asta….au dispărut … trenurile. Adică, drumul către Vereştiul pătimirii noastre l-am făcut într-un automotor rudimentar care scutura şi trosnea din încheieturi…”. „După o şedere de aproape două ore pe peronul cu scaune distruse, printre câini jigăriţi şi călători amărâţi, soseşte trenul spre Botoşani care trage iar la o linie depărtată, pierdută în iarba… De aici, spectacolul ar fi meritat filmat pentru o producţie tragi-comică…” Europa ajunge doar până la Vereşti, p 167). Între acestea, un text cu o aromă aparte, încărcat de liricitate: Au venit la mine teii („Nu este aşadar, întâmplătoare adierea acestei miresme cu fericirea ideală a primilor oameni de dinaintea căderii în păcat…”).
Ipoteştiului geniului literaturii române, personalităţii urieşeşti a „celui mai frumos suflet românesc şi a celei mai înalte conştiinţe a neamului”, Mihai Eminescu, Fenomenului Eminescu îi rezervă un loc central în gama de abordări publicistice (Eminescu, omul-mai-mult-ca-perfectul-iubirii;Cugetând la cauza sfârşitului eminescian, Eminescu, omul datoriei ş.a.), cu atât mai mult cu cât autoarea a trudit, ca muzeograf, pentru realizarea acestei case memoriale pe care o doreşte un loc unic precum Stratford-upon-Avon al poetului naţional al literaturii engleze, William Shakespeare, s-a implicat în toate marile evenimente care i s-au dedicat Poetului..
Sunt amintite, cu reverenţa necesară şi cu trimiteri încrucişate la prezent, evenimente istorice uitate (Unirea Principatelor), sau desfăşurate nu la înălţimea necesară (Addenda la Ziua Naţională), evenimente culturale de suflet ale românilor din teritoriile româneşti desţărate (Inaugurare istorică la Cernăuţi, Eminescu nu s-a născut totuşi la Chişinău ş.a.), sărbători şi obiceiuri laice (Săptămâna mărţişorului; Cu Dumnezeu înainte!Bun venit, tinere an 2015!) ori religioase (Postul şi pregătirile pentru Crăciun, Duminica Floriilor, Paşti), sărbători ale marilor voievozi martiri (Constantin Brâncoveanu), istoria tragică de la Fântâna Albă, din gulagul Siberiilor de gheaţă, deportările crunte ale românilor din Bucovina şi Basarabia.
Jurnalista nu iartă nimic: jaful ţării, jaful pădurilor, devalizarea avuţiei aurifere a munţilor (Munţii noştri aur poartă), pierderi ale ştiinţei româneşti (Cântec de leagăn pentru legendarul Gerovital), distrugerea industriei, emigrările în masă şi pauperizarea populaţiei, circul politic din zilele noastre, circul arestărilor după balanţe politice şi nu după balanţa dreptăţii, vinovăţia neasumată a întârzierii sancţionării la timp a delapidatorilor (O întrebare a la Moş Ion Roată), sforarii politici şi manipularea străzii, traseismul, trădările interesului naţional şi pericolele ce pândesc România (Neadormită, stafia Trianonului), legile prost întocmite şi aplicate – cauză a dezordinii generale, migraţia, lipsa de demnitate (Salvarea vine de la grădiniţele Occidentului) avatarurile călătoriei cu trenul CFR (Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă…prin C.F.R.) – toate fiind abordate nu cu încrâncenare, ci cu ironie şi întotdeauna cu un luminiş de speranţă, obligatoriu trecute prin grile culturale. Un text presărat cu umor şi şfichiuiri ironice, dar cu măsura înţelepciunii este legat de un adevărat „fenomen” media ce a sufocat publicul român (Udrea noastră cea de toate zilele): „Păi ce roman mai palpitant poate ţine lumea cu sufletul la gură decât acest roman foileton care se şi ecranizează zilnic pe zeci de canale Tv şi despre care se fac pe viu nesfârşite exegeze, analize literare şi cronici de către zeci de analişti reprofilaţi din mers…”), a amantlâcurilor din politichia românească (Cupidon, săgetătorul vremurilor).
Autoarea sancţionează decăderea societăţii prin macularea grotescă a ideii de creaţie şi creator autentic prin ridicolul unor prevederi legislative care asociază ideea de carte cu aceea de deţinut în penitenciar („este lovitura de graţie dată statutului axiologic şi de prestigiu al cărţii”; „a permite, sau chiar a încuraja acest troc abominabil constituie, cred, treapta cea mai de jos a degradării culturale a societăţii noastre”; – Mizerabilul troc al cărţii ca monedă penitenciară”).
Câteva subiecte aparent exotice (Femeia cu barbă şi Eurovisionul) gâlgâie de umor şi satiră şugubeaţă, dar şi de îngrijorare pentru lumea în care trăim ale cărei repere morale s-au şubrezit.
În toate aceste editoriale se simte o lumină strecurată difuz, dătătoare de speranţă, autoarea făcând trimiteri către Divinitate şi sacrificiul suprem al Mântuitorului (Veşnica Golgotă; Duminica Floriilor, sărbătoarea triumfului şi izvor al tămăduirii), cât şi la nerecunoştinţă şi trădare („viteza cu care cei ce-l aclamau pe Isus în Duminica Floriilor l-au dat apoi pradă Crucificării” p.84), la necesitatea întoarcerii spre sine şi trăirii sub semnul curăţeniei morale, al păcii şi luminii dincolo de agresiunile de zi cu zi ale societăţii.
Într-un editorial intitulat La aniversară – evident titlu preluat voit de la Eminescu – jurnalista îşi face un sensibil şi original autoportret, în care se descrie cu onestitate şi sinceritate dar şi cu conştiinţa responsabilităţii, insistând pe hărăzire („locurile unde m-a trimis Domnul Destin s-o slujesc pe Doamna Lume”), pe misiune („strădania întru idealul cultural al acestui ţinut”), lumină şi speranţă („lumea valorilor, spiritul înalt nu poate să dispară”).
Aşezate sub bolta sacră a „Duhului Adevărului”, aceste editoriale vorbesc despre un jurnalist talentat, scânteietor, care pune sub lupa propriei observaţii realităţi, trăiri, evenimente ce nu pot fi trecute cu vederea, ce merită a fi sancţionate sau, dimpotrivă, remarcate. Jurnalista le numeşte inspirat „scrisori” – Scrisori din prezentul meu – şi sunt cu adevărat epistole – asemeni Epistolelor către Corinteni – trimise din sufletul şi din cuget spre lume cu speranţa pâlpâindă a posibilei îndreptări a societăţii româneşti de azi. Felicitări autoarei, Felicitări Editurii!
–––––––––––––––
Prof.dr. Catinca AGACHE
Köln-Germania
5 ianuarie 2016
by