Poezia este lacrima care a refuzat pământul pentru a deveni cristal. Într-un univers guvernat de decădere, singura noastră ispășire în fața țărânei este trădarea plânsului prin cuvânt.

Sunt pasărea ce-și cântă moartea-n fiecare seară,
Pe turnul nalt, rotund, al unui nalt castel,
Când albul de april, cu frunza lui ușoară,
Se ofilește-n zori, pierind ca un model.

Am fost ambasadoarea unor vremuri de uitare,
Purtând în plisc o lume de armonii divine,
Dar slava e fugară și moartea e grăbită
Să facă aripi grele din sfintele ruine.
Priviți-mă acum!

Nu sunt în palatele cu zâmbiri și visare,
Unde se bea din cupe de aur și argint,
Ci sunt pe-o galeră, în zgomot de val mare,
Cu palmele jupuite de sclav și de pământ.

Mă dor acele lanțuri ce-mi strâng la glezne zborul,
Mă dor acele răni ce sângeră-n catran,
Dar ochii mei, din zare, își beau mereu izvorul,
Privind spre Godeanul pierdut într-un alt an.

Ce e sacrificiul, de nu e prag spre viață?
Ce e tăciunele, de nu-i cuib pentru foc?
Din scrumul toamnei mele, cu fața spre pământ,
Îmi ridic suflarea și n-o mai las în loc!

Căci Phoenix nu întreabă de soartă ori de moarte,
Ea știe că iubirea e singurul cuvânt,
Ce scrie pe lalele răvașe de departe
Și face dintr-un sclav un „Suflet de Dumnezeu” sfânt.

Vâsliți, vă spun, vâsliți! Chiar dacă marea-i cruntă,
Și cerul pare-închis de un zid de gânduri greu,
Căci cine-n rugăciune și-n vers știe să creadă,
Va naște din rană un cânt de curcubeu.

„Dar Phoenix moare și renaște…”

Fără Cioran, Ţuţea, Kafka, Karl Marx, Giordano Bruno, am ști că nu putem fi decât mediocri, că nu există scăpare de noi înșine și că ne-am adapta perfect condiției noastre modeste. Cioran ar trebui considerat un simbol național.
Emil Cioran, a transformat disperarea și mediocritatea într-o formă de revoltă existențială.

Roma, 2007, Camellia Opriţa

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Cântecul Fenicei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 august 2024