Într-un sensibil suflețel din lume

Înmuguriră blând văpăile iubirii

Potop de diamante-arzând molcume

Îi sfredeleau tăcut adâncurile firii.

În nopți de rai cu vise-nchipuite,

În ființa adorată vedea desăvârșirea

Și aștepta egale ecouri aurite

Precum pe alții-i fericesc iubirea.

………………………………………..

Dar nicidecum speranța nu apărea în zare,

Nicicum simțiri egale pline de-o dulce știre.

Doar nepăsare dură și-indiferențe-amare,

Doar ele, prin tăcere, lovesc crunt în iubire!

De-aceea orice zi, oricât de luminoasă,

Devine-un plâns și-un chin, și-un sumbru întuneric,

Cu nopți lungi și amare – totu-i pustiu în casă,

Totu-i un doliu trist, totu-i blestem himeric.

În cugetul zdrobit răsar gânduri sinistre,

Din miez de disperare, de alinări lipsită,

După atâtea zile și nopți de lacrimi triste,

Apare-o întrebare din suferinți ivită:

Va mai veni în suflet și-n inimă vreodată,

Vreun dor nou mai ceresc, mai plin de-ngăduințe,

În lumea cea de umbre și zbateri înglodată,

Să umple golul ars de foc și suferințe ?

Totuși, mai sunt speranțe, de umpleri de pustiu,

Ce pot aduce-o zi c-un vis nou, plin de foc,

Care să reclădească alt sentiment târziu,

Spre-a deveni un rai, plin de mai mult noroc…

Dar asta-i viața, prieteni: e veche întâmplarea

Ce-apare-n toată lumea – și nu-i privită rece.

Rămâne amintirea venind din ea urarea:

Tot ce se naște – piere: fiți optimiști, că trece!