LOGODNĂ DE SPIRIT

De multe ori m-am necăjit că persoanele cu care vin în contact, nu răspund la stimulii mei, la orizontul meu de aşteptare, dezamăgindu-mă de fiecare dată. Dar eu eram aceea care mă dezamăgeam în mod repetat şi aproape prosteşte. Nu am instinct gregar, nu trăiesc după un anumit model. Încă de la naştere, am fost unică şi aşa am rămas, reacţionând cu totul opus marii majorităţi. De ce mă cred deosebită şi specială? Pur şi simplu. Iubesc ceea ce nimeni, îndeobşte, n-ar iubi. Lucrurile simple şi oarecum urâte.
Oamenii necăjiţi, pe cei cu deficienţe, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni. O floare cu spini, un scaiete pot fi la fel de tandre ca o garoafă. Poezia mi-a conferit un statut special pentru că mi-a permis să-mi făuresc lumea mea proprie, atunci când cea exterioară mi se părea imposibilă. Nu sunt perfectă, o, nu. Perfect e numai Dumnezeu. M-am obişnuit cu mine cu greu, însă mi-am acordat şansa de a mă iubi şi accepta aşa cum sunt. Oricât am încercat să mă transform, nu mi-a reuşit. Aşa că am hotărât să fiu eu însămi, în orice împrejurare, să mă las în voia mea. Nu mai aştept de la oameni nici un gest de bunăvoinţă. E bine ca lucrurile să rămână aşa cum sunt. Dumnezeu singur îmi e de ajuns.
Abia atunci când nu ai nimic, poţi să oferi totul. Când nu ai nimic, eşti sătul de toate. Nu mai încape nimic în tine. Plin de duh şi lumină. Şi nici nu-ţi doreşti mare lucru. Te oferi pe tine în folosul celorlalți. Mulţi vor râde. Mulţi vor abuza de încrederea ta, de bunătatea ta bolnăvicioasă. Alţii te vor vorbi de rău. Alții te vor părăsi și te vor uita definitiv. Tu dăruieşte înainte. Sufletul, mâinile, ochii, zâmbetul. Ai atâtea comori. Se va găsi cine să aibă nevoie. Ori vor putrezi de nefolosință.
Fii aşa cum trebuie să fii. Jertfa ta nu va trece neobservată. Am învăţat asta de la Fericita Tereza de Calcutta, din faptul că făcea binele fără să aştepte nimic. A înfiat peste 3000 de bebeluşi pe care mamele lor i-au aruncat la gunoi. Le făcea respiraţie, îi spăla, îi hrănea şi-i adăpostea în spitalul ei din mijlocul Calcuttei. La fel proceda şi cu bătrânii care erau aruncaţi la gunoi la propriu. Îi ajuta să moară creştineşte. Când a primit Premiul Nobel pentru pace, a construit un spital din banii primiți, ajutând mii de oameni săraci. Cine mai poate face asta?
Roagă-te să nu ai nimic ca să poţi dărui tu ceva. Gol te-ai ivit pe lumea aceasta, într-un plânset de glorie şi gol vei pleca de unde ai venit, plângând gloria trecută. Nu-ţi mai rămâne decât persoana ta, altora drept cuminecătură. Şi urma de Duh iluminată de sinele tău. O lumânare consumându-se încet, dar luminând împrejurul. Ca să aibă oamenii cum să nimerească drumul. Iar ţie ţi se vor dezlega taine dintre cele mai adânci. Vei fi neasemuit de bogat și nu vei da seamă nimănui.
Mereu mă cert, mă mustru, mă arăt cu degetul și-mi bat obrazul, și-mi promit că nu voi mai scrie, dar tentația e așa de mare încât nu rezist. E ceva mai puternic decât mine și intru din nou în vârtejul nebunesc al cuvintelor. De data aceasta nu mai scriu pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Și implicit, doar pentru mine. Ca să rezist. E un fel de rezistență spirituală, într-o lume în care a dispărut spiritul. Unde se va ajunge?
În sufletul fiecăruia trebuie să mai existe, luminița. Care poate deveni flacără, torță. Să n-o stingem. Să strângem în pumni cenușa focului sacru. E din trupul Păsării Phoenix. Cei săraci, mărginași, din puținul lor, rup o bucată ca să-ți dea și ție, cel necunoscut. Pentru ei am sentimente aparte. Sunt sărăcuții lui Francisc, cei care se mulțumesc și cu o coajă de pâine uscată, cu apă din fântâna de la răscruce și merg prin orașe și sate, dând slavă lui Dumnezeu.
Limbi de foc și Apă vie. Vuietul Duhului și adierea care face frunzele să palpite. Ce vaier și ce unduire! Duhul cel Mare cade asupra tuturor, buni sau răi și suflă unde voiește. Cine îl va primi, binecuvântat și mântuit va fi. Sub aripă de Duh, bine ne mai e nouă, Doamne! Mângâietorul se pogoară fără să ne întrebe și fără să ne ceară voie. Spre binele nostru suprem. Chiar dacă nu toți iau aminte. Ploaia de Duh înseamnă daruri nenumărate, numite și nenumite, neașteptate. De multe ori, copleșit de multitudinea acestor daruri, omul se înfiorează. Voi fi oare vrednic? Da, fiindcă tu faci primul pas, iar restul, Dumnezeu. Și când Dumnezeu este lucrătorul în tine, cine mai poate sta împotrivă?
Există în viața mea un Reparator special care drege orice, inclusiv suflete. Un fel de doctor, bun la toate. Îl chem de câte ori nu merge ceva și El vine, de fiecare dată punctual și prompt, și nici nu-mi cere bani. Drege totul gratuit, e suficient să ai încredere și să lași la mâna Lui problema ta, indiferent de ce natură. Nu mai trebuie să apelez la oameni care mint, înșeală, escrochează, uită, și de multe ori, te duc în eroare, te lasă baltă, mai ales când primesc banii înainte pentru un oarecare serviciu.
Să ții pământul în palme. Căușul tău de pământ. Locul din care ai purces,– locul de unde survine ființa. Să te întorci de fiecare dată, deși nu ai plecat nicăieri. Să-ți fie gândul bumerang care să se întoarcă în mintea și inima ta. Nu e nevoie nici de șiroaie de lacrimi folosind Tricolorul drept ștergar la ochi și la gură. Acestea sunt semne exterioare, bune de înduioșat mulțimea de gură-cască. Mai bine plângi în tine când ești departe și dorul te mână să te întorci Acasă.
Există un fel de legătură sacră între om și țărână, care amintește de dragostea lui Ion, fiul Glanetașului, față de pământ, pe care îngenunchea și-l săruta, prefirându-l printre degete. O legătură mistică ce nu poate fi explicată. Țăranii sunt foarte atașați de parcelele lor, nevoind să le înstrăineze. Fără el sunt pierduți, săraci și goi în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. După el se prețăluiesc unii pe alții și nu după suflet în care ar încăpea tot satul cu oamenii, cu uneltele și cu animalele lor.
Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, de câte ori vizita o țară, primul lucru pe care îl făcea era să cadă în genunchi, să sărute glia acelei țări. Nu-i impunea nimeni acest ritual. Era o pornire proprie. Și el călătorea foarte mult, de aceea a fost numit Papa viator. De pe cărările lumii, Fericitul Papă, atunci când se reîntorcea, săruta și îmbrățișa pământul Italiei, cu brațele întinse în formă de cruce, cu aceeași pietate și smerenie, pentru că l-a primit din nou acasă, și în cele din urmă, în Patria Cerească.
Nimic nu-i veșnic, în afară de suflet. El trăiește în eternitate și nu 70-80 de ani pământești. În acești ani, omul se canonește să facă ceea ce e bun în ochii lui Dumnezeu, pentru a-și dobândi nemurirea pe care nimeni nu ți-o poate da. Nici banii, nici gloria, nici familia, nici prietenii. Cum trebuie să fii ca să te bucuri de locul ce ți s-a pregătit, știind că Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru? De nimic nu poți fi sigur, nici măcar de ziua de mâine sau de clipa următoare.
Te-ai născut fără voia ta. Nu știi câtă vreme ți s-a dat și cât ți-a mai rămas. Previziunile unor clarvăzători sunt neputincioase în fața voinței lui Dumnezeu, care te poate chema oricând la El. Oricâte eforturi ai face să prelungești această perioadă, nu poți să împiedici deznodământul. Ce putere are omul în fața lui Dumnezeu? Nici una. E bine să ne punem încrederea în El, căci va ști ce să facă la moment potrivit, pentru binele nostru.
O femeie singură nu valorează doi bani, deși le poate întrece cu mult pe celelalte. Singurătatea e un handicap major deși nu din vina ei are acest statut. Că ea nu a vrut să rămână așa, sau în urma unei întâmplări nefericite, a rămas a nimănui. Această zi, îți creează iluzia unei apartenențe, deși starea de singurătate poate fi temporală și se poate schimba în orice moment. Orice va încerca să facă, anevoie va reuși pentru că există prejudecăți că ea nu merită nimic nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.
Femeia singură este puternică, poate muta munții din loc. Ea-și poate crește singură copiii (din flori) cu mai mare dragoste decât celelalte. Neavând la umbra cui se adăposti, ea se face umbrelă și acoperiș pentru ceilalți. Ea-și ascunde sensibilitatea și nu plânge decât noaptea, când n-o vede nimeni. Ar putea povesti nenumărate evenimente din viața sa, dar n-are cine s-o asculte. Nici s-o aprobe. Oamenii se feresc de ea ca de ciumă. Singurătatea este cea mai grea boală.
O femeie singură nu poate trăi o viață normală. Viața ei este alcătuită din doruri și așteptare. Însă cel așteptat nu se grăbește să vină. E foarte ”ocupat” cu altceva sau cu altcineva. Ce-i mai rămâne femeii singure? Să se bucure de fericirea altora, fără să se întristeze? Situația femeii singure nu e de invidiat, dimpotrivă. Ispitele sunt mai multe ca oricând. Dar femeia singură este iubită de Dumnezeu, pentru că are inima neîmpărțită și se dedică total iubirii de Cristos și de aproapele. Și mai ales, că-ți dă din bănuțul ei, ceea ce nu e puțin, e totul.

CEZARINA ADAMESCU

by

Referinţă Bibliografică

Cezarina Adamescu: LOGODNĂ DE SPIRIT/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 noiembrie 2024