Cimitire-n constelații
Irinei (XXIX)
Mă uit Doamne-n calendar unde nu am nici habar ce-o fi timpul
De apoi ce-or fi lacrimi la gunoi sfinte plângeri în durere pentru cel
Care nu cere și Te vrea doar unde ești în treburile cerești fără milă
Fără silă nu ne duce în neant nu te plictisi de noi că mereu suntem
Doar doi și deja cred că îmi ții brațul peste firea cărnii mele irimată
Pân’ la stele dusă-n mine fire de ploaie picată peste iarbă mestecată
De bizoni din vremuri grele când tencuiai jarul pe stele și când noi
Nici nu visam că-n bagheta Ta de circ vei face-lume născută cum e sucul
De cucută cum suntem când nu suntem cum Te vrem când suferim
Aferim din aferim Doamne Tu mi-ai zis ifrim și i-ai zis și lui mirică
Nume care Te aude și Te vede-n cânt de popi ca și cum ar cânta plopi
Tu ești singur iar noi semne ale lumii Tale demne un mereu de început
O lume la care încă robotești ca un divin să faci cerul mai senin și
Pământul mai ușor să-i fie mai bine-n zbor că Pământul Tău e-o navă
Care duce unde știi dincolo de lumea asta când muncești din greu să cari
Cimitire-n constelații de-asta îți suntem în grații că știi că fără de Tine
Aș vorbi din mine-n mine cu iubita la mijloc ca pereche nenoroc Tu ne-ai
Pus în vârf de deget semnul crucii dinspre creștet și ne tot uităm la ceruri
Cu fruntea înspre pământ precum simplu jurământ să nu Te lăsăm lăsați
De iubirea Ta de-aproape care nu e jumătate ci e tot ce poate lumea
Să Te înțeleagă cum poți să faci din flăcări scrum să mă lași Te rog
Frumos să o pup pe doamna mea dimineața și spre seară noaptea când
Vine răcoarea și când nu e lângă mine ai Tu grijă de-amândoi că suntem
Puțini și mici precum râul de furnici ne pupăm cu rostul tău și muncim
Precum Ți-e voia Tu fii Tu iar noi nevoia…
Marin Ifrim, 16.07.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |