Clarinetul a apărut  la începutul anilor 1700, inventat în Germania de  Johann Cristoph Denner din Nürnberg, care perfecționează un instrument vechi francez, cunoscut sub numele de chalumeau, pe care italienii îl considerau un derivat dintr-un alt instrument al lor, numit ciaramella. Primul instrument inventat de Denner este primitiv, cu puține posibilități tehnice și muzicale. Numeroşi muzicienii urmează să-l perfecţioneze treptat pentru a ajunge Ia sistemul lui Müller, iar mai apoi la sistemului Boehm (cunoscut de la flaut), ca să ajungă la clarinetul modern şi agil folosit în zilele de astăzi. Clarinetul este format dintr-un tub de ca. 67 cm,  în cea mai mare parte are o forma cilindrică, iar la extremități o formă conică, de unde se disting următoarele segmente: capul instrumentului (din ebonită), butoiaşul, corpul superior (al mâinii stângi), corpul inferior (pentru mâna dreaptă) şi o deschidere ca o pâlnie numită pavilion. Capul clarinetului are o ancie simplă, care se pune pe mundstück fixându-se printr-o legătură metalică cu şuruburi numit inel. Sunetul instrumentului se produce  prin suflul instrumentistului, folosindu-se o tehnică a buzelor care  favorizează producerea vibrațiilor sunetelor.

         Exista două feluri de clarinete: în si bemol și în la. Clarinetul în si bemol este cel mai utilizat de soliștii instrumentiști pentru sonoritatea sa strălucitoare. Clarinetul  în la este folosit pentru sunetele grave şi pentru o anumită sonoritate mai catifelată. Clarinetul nu sună la fel pe toată întinderea lui, fiind mai puțin omogen față de celelalte instrumentele aerofone din lemn, lăsând impresia că sunt trei instrumente, reunite într-unul singur. În registrul grav şi în nuanța de forte, are o intensitate dramatică, amenințătoare, pătimaşă, de durere sau furie, care se poate transforma repede în nuanța de piano, o sonoritate caldă, transparentă, dând o senzaţie de fluiditate. În registul mediu clarinetul e moale, discret, ajungând să sune mai blând, mai delicat decât flautul, cu câteva note mai dificile pe care unii clarinetişti le corectează. În registrul acut clarinetul devine strălucitor, pătrunzător chiar până la un sunet țipător. După flaut, clarinetul este cel mai agil instrument reuşind să intoneze cu mare uşurință game, arpegii, salturi, triluri, desene muzicale complicate, alunecând treptat printr-un glissando deosebit ca nici un alt instrument de lemn. Clarinetul este totodată şi cel mai expresiv instrument de lemn, în sensul că e capabil să redea cele mai diferite nuanțe, de la cel mai fin pianissimo până la cel mai pătrunzător fortissimo.

          Pentru mulți compozitori romantici, clarinetul similar oboiului din perioada barocă, este instrumentul ales pentru pasaje intime: de exemplu în simfoniile lui Mendelssohn sau Brahms. În orchestre, grupul de clarinete este format din trei sau mai mulți clarinetiști ajungându-se chiar până la șapte clarinetiști (ca de exemplu în opera Mtsensk – Lady Macbeth de Șostakovici). În lucrările din romantismul târziu, mai ales în operele lui Richard Wagner sau în Elektra de Richard Strauss, este folosit clarinetul bas.

         La începutul secolului al XX-lea, noul stil de jazz a influențat și muzica de concert, clarinetul fiind folosit din ce în ce mai mult atât ca instrument jazzistic, cât și în formațiile de Big Band.

* Dragoș Ungureanu este clarinetist și saxofonist. A studiat la Facultatea de Muzică din București, după care a cântat cu cei mai importanți muzicieni, ca de exemplu, Bebe Prisanda, Hary Tavitian, George Mănescu, Jonny Răducanu, iar apoi a fost prim-clarinetist și saxofonist al Orchestrei “Fantasio” din Constanța și Orchestrei de estradă din Brașov. Din anul 2010 este prezent pe scenele orchestrelor simfonice atât din România cât și din străinătate.

by

Referinţă Bibliografică

CLARINETUL un instrument muzical deosebit !/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 februarie 2021