Coperta mi-a atras atenția din prima. Albastrul adânc, aproape mineral, chipul unei femei deopotrivă frumoase și fisurate, floarea așezată peste privire, fragilitatea care nu știrbește frumusețea, ci o face mai tulburătoare.

Pictura lui Ștefan Popescu poartă un titlu care mi se pare el însuși o cheie: Fragility blue. Eva aceasta nu pare neatinsă de timp. Pare trecută prin iubire, rană, așteptare, memorie. Un ochi rămâne aproape ascuns, celălalt privește. Gura păstrează ceva profund omenesc și carnal, în timp ce albastrul o duce spre depărtare, vis, poate chiar spre amintire. Pe măsură ce înaintezi în lectură, coperta își dezvăluie tot mai limpede legătura cu universul poemelor.

Alături de poeme, paginile sunt îmbogățite artistic de ilustrațiile lui George Ciorogar. Pictura lui Ștefan Popescu de pe copertă, lucrarea ceramică a lui Cristian Sergiu Ianza de pe coperta a patra și imaginile din interior dau întregului volum o eleganță și o identitate vizuală aparte.

Am mai scris despre Radu Matei Todoran. Transilvania. Lacrimi și cruci a fost pentru mine una dintre acele cărți pe care nu le-am putut lăsa din mână. M-au cucerit istoria, oamenii și locurile, graiul vechi, filonul de magie care străbate realul, memoria ridicată dintre pagini aproape ca o lume vie. Am avut atunci senzația că nu citesc numai o carte, ci intru într-un spațiu în care istoria, legenda, sacrul și limba se împletesc firesc.

Cu Eva, stăpâna evului, întâlnirea a fost cu totul alta și tocmai de aceea atât de puternică. M-a fascinat intensitatea acestei cărți, luciditatea ei, nervul, autenticitatea și originalitatea unei voci poetice greu de confundat. Este un volum cum nu cred să mai fi ținut în mână, cu flăcări în versuri și cu imagini care izbucnesc uneori înainte ca precedenta să se fi stins.

L-am citit având, pe alocuri, senzația aproape fizică de a fi fost conectată la un voltaj poetic neobișnuit de puternic. Poezia aceasta nu se lasă citită în treacăt. Te solicită, te zdruncină, îți cere să-i ții ritmul și uneori te face să te oprești câteva clipe, numai pentru a rămâne cu o imagine. Apoi te întorci.

Am înțeles astfel că Eva, stăpâna evului nu este o carte care se consumă într-o singură lectură. Densitatea acestei poezii cere timp. Unele simboluri se deschid imediat, altele te cheamă să revii, iar ceea ce la prima întâlnire pare o succesiune intensă de imagini începe treptat să-și dezvăluie sensurile. Există în poezia lui Radu Matei Todoran o combustie continuă. O metaforă o aduce pe alta, o imagine se leagă de alta, iar uneori ai senzația că versul ia foc din mers. Sacrul întâlnește trupul, mitul se izbește de cotidian, îngerul coexistă cu tehnologia, clepsidra cu un „cyborg de carne”, iar lumea arhaică și neliniștea prezentului ajung uneori în același vers.

În centrul acestei mișcări rămâne Eva. La început este femeia primordială, iubită, mamă, născătoare, cea care „a inventat copilul și laptele și sânul” și devine stăpâna unui „ev de carne de mit de adevăr”. Curând însă chipul ei se multiplică. Eva devine iubire și absență, trup și memorie, dorință și rană, Eva neagră și Eva cea roșie, femeia apropiată și femeia aproape cosmică. Pe măsură ce am înaintat în carte, am început să văd în Eva și altceva: omul prins în timp.

Clepsidra revine firesc în acest univers. În Iubirea este o clepsidră, prezentul abia dacă mai apucă să existe înainte de a deveni trecut. Iubirea însăși se scurge spre acel tulburător „A FOST”. Omul iubește ca și când iubirea ar putea opri timpul, dar timpul lucrează chiar în miezul iubirii. Din această tensiune se nasc rugina, toamna, plecarea, amintirea, întoarcerile spre tinerețe și sentimentul că tot ceea ce iubim trebuie salvat cumva din curgerea fără întoarcere.

De aceea mi-a rămas în minte și dedicația către Mara, Adriana și Diana, numite de poet „timpul viu” din care se nasc cuvintele sale. Afirmația că poezia învinge uitarea pentru că iubirea îi dăruiește memorie mi se pare una dintre cheile cele mai frumoase ale întregului volum. Dincolo de bogăția imaginilor, se simte o luptă continuă cu uitarea: uitarea iubirii, a tinereții, a mamei, a celor plecați, a lumilor care dispar și, poate, a omului de către el însuși.

Dintre poeme, M-a căutat mama m-a atins într-un loc aparte. Mama vine „sfioasă ca o șoaptă”, învăluită într-un imaginar luminos, aproape de basm. Își strânge din nou familia la piept, apoi urcă într-un „drakkar străveziu” și pleacă să legene „prunci de ceață”. După această călătorie a imaginației, poemul ajunge la câteva cuvinte de o simplitate care răstoarnă totul: mâinile fiului „miros dumnezeiește / a mamă”. Un miros poate păstra o copilărie întreagă, iar o atingere poate aduce înapoi, pentru o clipă, mama.

M-a urmărit și Un sfânt fără mormânt. Aici tăcerea însăși devine mesager. Ea îi vestește poetului că lumea lui nu va mai fi, iar copiii pierduți, fluturii plumburii, moartea și lumile dispărute intră într-o atmosferă gravă, aproape ritualică. Este unul dintre poemele care au continuat să reverbereze în mine mult după lectură.

Dar Radu Matei Todoran nu privește numai spre sine. În multe pagini ale volumului își îndreaptă ochiul spre timpul în care trăim și atunci poezia capătă nerv, luciditate și uneori mușcă.

Semaforul vieții pornește dintr-o situație aproape banală: omul oprit la semafor, așteptând culoarea potrivită. Realitatea se fisurează însă repede. Apar copii fără mamă, destine pietrificate, globalizarea, „noua ordine mondială”, iar mâna femeii iubite este sărutată „ca pe o relicvă”, amintind despre iubiri despre care poetul ajunge să se întrebe dacă au existat sau nu. Poemul pornește dintr-un gest obișnuit și ajunge, aproape pe nesimțite, la neliniștea unei epoci.

În Geometria profitului, poetul nu ocolește violența lumii contemporane. Războiul, dronele, femeile, copiii, petrolul, lanțurile și rugăciunile care se sting alcătuiesc o lume dură, pe care poetul o privește direct, fără să-i îndulcească adevărul. Peste toate rămâne una dintre formulele care mi s-au întipărit în memorie: „geometria vicleană / a profitului”. Aici cuvântul depune mărturie.

Lebede congelate merge și mai departe. Ironia devine acidă, realul și absurdul se amestecă, iar poetul scoate la vedere, fără menajamente, rănile lumii. Tehnologia, instituțiile, ideologiile, frica, controlul, dronele, hologramele și omul amenințat să devină propriul său simulacru intră într-un spectacol amar, pe alocuri aproape carnavalesc. Apar intervenția asupra encefalului, războiul, instituțiile, Nobelul, dronele autonome, suveraniștii, globaliștii și imaginea tulburătoare a oamenilor care vor ajunge să trăiască „în chirie / în propriul corp și pe propria glie”.

Dincolo de acest joc de imagini, simt o neliniște foarte serioasă. Lebede congelate nu mi se pare un poem de citit numai la suprafață.

Sunt adevăruri care dor și adevăruri care mușcă. Radu Matei Todoran nu se teme să le privească în față. Își asumă libertatea de a duce poezia în zone incomode și lasă neliniștea timpului nostru să intre cu tot zgomotul ei între paginile unei cărți de versuri.

Cu atât mai puternică mi s-a părut întoarcerea către poezia însăși din Decesul metaforei. Poetul cheamă lupii, lupoaicele și puii să se roage împreună cu el „în catedrala regnului”, se așază printre ei și caută încă locul în care se poate plânge sincer. Apoi apar „turnurile sofisticate ale evului”, oamenii care nu au văzut lumina zorilor născându-se printre frunze și nici „izvorul mirându-se / de propria lui limpezime”. În această lume, metafora ajunge, dureros, „o floare de plastic”.

M-am gândit atunci că tocmai de aceea poezia lui Radu Matei Todoran arde atât de intens. Uneori ajunge până la incandescență. Este o poezie care își păstrează de la un capăt la altul propria identitate.

Spre sfârșitul volumului, privirea poetului se întoarce tot mai mult spre propria trecere. În Două toamne, anotimpul nu mai rămâne în vii, în frunze și în brume, ci intră în om. Poetul se privește în oglindă și descoperă încă o toamnă, în propriile tâmple. Iar ultimul poem, A mai căzut un brad, ia una dintre imaginile cele mai luminoase ale sărbătorii și o întoarce către trecerea noastră. Beteala cade, acele se risipesc, fastul se stinge și rămâne acel vers care nu poate fi ocolit: „Și înc-un an ne-apropie de glie”.

La sfârșitul lecturii, m-am întors la femeia albastră de pe copertă. Acum fisurile ei mi se păreau altfel. În ele puteam citi iubirea și timpul, frumusețea și rana, memoria și trecerea. Eva nu mai era numai femeia din titlu, ci și lumea aceasta prin care trecem, splendidă și vulnerabilă, pe care încercăm să o ținem întreagă, deși îi simțim crăpăturile sub degete.

Și noi suntem în acel chip: cei care iubim, pierdem, ne amintim, îmbătrânim și continuăm să căutăm un cuvânt suficient de viu încât să nu lase tot ce am fost să cadă în uitare.

Am citit Eva, stăpâna evului uneori cu sentimentul că voltajul poetic este neobișnuit de puternic, alteori oprindu-mă în fața unui vers și revenind la el. Au rămas după lectură imagini care încă ard, semn că întâlnirea cu această carte nu se încheie odată cu ultima pagină.

Iar dacă iubirea dă memorie poeziei, așa cum spune Radu Matei Todoran la începutul cărții, poate că poezia îi întoarce darul: îi mai dă timp iubirii.

Carmen Cristina Oltean

8 septembrie 2026

by

Referinţă Bibliografică

În albastrul fragilității – Despre Eva, stăpâna evului de Radu Matei Todoran/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 septembrie 2026