CONCERT PENTRU PIAN ȘI VALURI

“Dacă există un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul; dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului.”

 (Victor Hugo)

Toată noaptea se auziseră, prin fereastra întredeschisă a camerei de hotel, sunetele ascuțite ale nautofonului. Pasămite pe mare era ceață. Semnalele lui intermitente și stăruitoare sfâșiau liniștea întunecată, egal și prelung, avertizând navele aflate în larg.

Septembrie mă găsește din nou pe plajă. Doar că, în loc de soare, în dimineața asta a răsărit toamna. Ceva mai târziu, și încă lenevind, și-a făcut apariția și soarele, chiorâș și cam palid. Stau pe malul mării și ascult muzica elementară a trecerii mele prin lume. Valurile, adică.

Dar toamna n-a venit singură, ci a adus cu ea și vântul, care bate dinspre sud. Oamenii mării știu că nu e bine atunci când bate din sud, fiindcă se face frig. Sunt, totuși, unii care se bucură: kitesurferii. Vântul care s-a stârnit de azi dimineață încurajează câțiva amatori de kitesurfing (sau kiteboarding, cum i se mai spune), care se-avântă în larg și fac un adevărat spectacol cu zmeiele lor de diferite culori, și cu plăcile de surf care sparg creasta berbecilor ce s-au format deja pe mare…adrenalină pură, ce mai încolo și-ncoace!

Nu peste multă vreme, sosește la mal o ambarcațiune cu scafandri, cineva din echipaj fundarisește ancora, puternic, bărbătește, cu pricepere. Scafandrii coboară, merg pe malul mării în șir indian, sunt tineri, cu chipurile arse de soare, și sunt frumoși așa îmbrăcați în costumele lor negre din neopren, rezistente la apă. Îmi dau seama că sunt de la școala de scafandri, aflată aici în stațiune, și că se întorc din larg, de la antrenamentele pentru scufundări.

Mr. Wilson n-are noroc nici astăzi de intrat în apă, stă cumințel în geanta de plajă. A, nu știți cine-i Wilson…?!?  E mingea cu care ne jucăm în mare, când e soare și frumos și nu bate „strâmbul” (așa cum îi zic localnicii vântului de sud).

V-ați dat seama, desigur, că l-am botezat astfel inspirată de filmul „Naufragiatul”…așa că pe toată suprafața mingiuței am scris Wilson. E un amuzament general când ne scapă din mână și vedem „scăfârlia” aceea rotundă plutind pe apă încolo și-ncoace, iar eu alerg prin valuri să-l prind, strigând „cu disperare” precum odinioară Tom Hanks în film: „Wilsoooon! I’m sorry, Wilsoon!”

*

Aflați despre Eforie Sud că e în prefacere de ceva timp…! Edilii încearcă să-i dea o nouă înfățișare, mai atrăgătoare, mai în pas cu vremurile. Dar vechiul se încăpățânează să rămână aici. Se agață de locul ăsta cu degetele (strâmbe și descărnate), ține de el cu dinții (stricați și îngălbeniți) nevrând nicicum să se dea dus!

Și dacă faleza arată ca-n filmele cu Riviera franceză, și dacă trotuarele-s impecabile și prevăzute cu piste pentru biciclete, iar parcurile sunt spectaculoase…ei bine, la polul opus, clădirile vechi cu zidurile coșcovite și igrasioase și cu bălăriile înalte cât gardul, își etalează sfidător urâțenia. Ruinele prezentului (paradoxal, nu-i așa?) față în față cu viitorul…! O stațiune a contrastelor!

De-o parte, hoteluri părăsite, fără uși și fără geamuri, ca niște orbite goale, învelite sinistru cu niște pânze mari și negre, în care suflă și mai sinistru vântul, prevestind năruirea iminentă. Case modeste, cu o bucată de carton la poartă, pe care stă scrijelit cu litere subțiri și timide „cazare”, ca odinioară, în epoca de tristă amintire. Cei din generația mea sigur își amintesc de proprietarii care zornăiau cheile pe marginea drumului, și-ți ofereau cazare „la curte”, bineînțeles la pachet cu dușul de-afară, cu mirosul de tocană plutind în aer și cu nelipsita mușama de pe masă.

…Magazine imense și întunecoase, seamănând cu niște depozite, în care stau claie peste grămadă maldăre de haine de calitate proastă și vizibilă. Clădiri părăginite. Chioșcuri unde se vând niște covrigi uriași, care se întind precum cauciucul, tragi de covrig și nu se rupe, neam! Vă vine să credeți sau nu, acolo e coadă tot timpul.

„- Unde ești, braga copilăriei mele…?!?”… îmi vine să strig, privind neputincioasă la copiii care trag de mama focului de covrigii cu pricina.

…Alimentare triste, rămase din epoca de aur, cu și mai tristele lor iaurturi și pufuleți. Și nelipsitul parizer. Eternele și fascinantele magazine cu munți de colace și articole de plajă, pe care nu le mai cumpără aproape nimeni. Celebrele „împinge tava”, așa cum ne-am obișnuit să le numim. Și peste toate, mirosul de canalizare care se simte în pensiuni și hoteluri.

*

De cealaltă parte, strălucesc ostentativ supermarketurile zilelor noastre. Magazinele cu obiecte hand made. Restaurantele și terasele cu pretenții. „La Petre pescarul”, cu vedere spre mare, cu mobilier în alb și albastru, dar cu prețuri de-ți taie răsuflarea. Am înghețat instantaneu când am văzut în meniu 40 de lei porția de storceag…!

…Parcurile amenajate modern, cu instalații de iluminat de ultimă generație, cu tufe imense de trandafiri, cu pergole din lemn, cu fântâni arteziene. O frumusețe!

Am văzut scris „cherhana” pe un magazin și m-am dus într-un suflet, nădăjduind să găsesc cherhanaua clasică pe care o știam de mic copil. Dar am găsit un fel de fast food de fapt, care prăjea și vindea pește și fructe de mare preparate în diverse feluri. La ce prețuri…n-are rost să amintesc. ” – Unde sunt cherhanalele d’antan…” mă întreb cu nesfârșită nostalgie… ?!?

*

Însă ceva mă tot atrage, din timp în timp, aici, în stațiunea asta a contrastelor.

Poate aerul ei familiar, care-mi amintește de anii în care veneam aici cu părinții de mână. Poate străzile mici și umbroase, cu case cuminți și prietenoase. Sau copacii bătrâni și înalți, atât de bătrâni încât mă fac să cred că timpul s-a oprit în loc aici, și că totul va rămâne la fel, nu se va schimba nimic, niciodată. Poate Grădina de vară, care răsuna altădată de spectacole de muzică ușoară, de dans, sau umoristice. Și în care acum se mai proiectează din când în când câte un film, pentru un public din ce în ce mai redus numeric. Poate țigăncile oacheșe care mai vând și astăzi cele mai grozave coliere și brățări din scoici. Sau cochilii de melci mari, pe care dacă le pui la ureche, poți auzi vuietul valurilor. Sau punguțe cu nămol, la mare căutare în rândul vârstnicilor.

Poate Capul turcului, cu golfulețele lui liniștite și seducătoare, cu plaja pe care poți mânca unele dintre cele mai bune hamsii. Sau poate chiar vechiul…el însuși, care prin simplul fapt că există, mă face să-mi fie dor de toate astea. De pitorescul pierdut pentru totdeauna.

În cele din urmă, poate cerul de septembrie, fermecător cu albastrul lui intens, care încearcă să ne convingă că vara e tot aici, și că vremea e bună pentru plajă. Numai că afară e frig. Iar cocoarele au plecat deja, semn că toamna-i colea și că nu peste mult timp vor pleca și turiștii. Și pentru încă un an, se va așterne liniștea peste toate locurile astea.

*

Timpul are altă curgere aici, la malul mării, mai molcomă și mai profundă. Ceva mai încolo, pe țărm, doi bărbați marțagonesc și vopsesc tabla unei ambarcațiuni. Din larg se-apropie ușor o barcă, pescarii sunt mulțumiți, se citește asta pe chipurile lor. Probabil că au găsit ceva pește în taliane, astăzi, cât să poată duce o pâine acasă, pe masă. Cu mișcări iuți și precise trag barca pe țărm, scot gălețile cu pește și pleacă cu ele la vreun restaurant, de bună seamă, căci așa cum vă spuneam, cherhanalele au dispărut demult în negura timpului, iar peștele e arvunit dinainte și dus direct la restaurante.

Îi privesc pe cei doi și încerc să-mi dau seama care dintre ei este șeful, atamanul, așa cum se spunea în vremurile de altădată în care viața pescarilor se construia pe onoare și seriozitate. Niciunul din ei, conchid, fiecare-i pe cont propriu, ca și viața de-acum.

Digul e în amenajări. Deroșeza lucrează neobosită de dimineață până seara. Scoate piatra de pe fundul mării, care este cărată mai apoi la capătul digului, pentru a-l mări și a-l întări. Viața merge înainte.

S-a făcut noapte. Marea e tot mai agitată, „berbecii” înspumați – spaima marinarilor care știu că urmează furtună, și-au făcut din nou apariția. Nautofonul sună iarăși amenințător, anunțând ceață pe mare.

Undeva, în depărtare,  se vede lumina clară a unui far, care-i ajută pe cei aflați pe mare să găsească direcția către port, către casă, către cei dragi. Vântul de Sud suflă rece. E ultima seară aici. Pun muzică. „Le vent, le cri”. Ennio Morricone.

Acordurile pianului sună pribeag și însingurat, pe muzica valurilor tot mai înspumate.

**

… M-am dezmeticit, pe lume, la țărmul mării. Aici am deschis ochii. Aici mi-am petrecut copilăria. Aici am iubit.  Aici mă întorc cu statornicie de fiecare dată.

Roxelana Radu

Membru UZPR

by

Referinţă Bibliografică

Concert pentru pian si valuri/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 noiembrie 2021