Cu fiecare nouă carte –”Îmi pare bine de cunoștință!” O regăsim pe Angela Burtea mai bogată în povești de viață, mai responsabilă pentru viața personajelor sale, mai combativă, pătrunzând mai avizat în tehnica creării unor scrieri literare.

Înainte de orice, Angela Burtea este un educator desăvârșit. Din patru în patru ani, trimite în lume un căuș de suflete, un eșantion tăiat în timp din munca ei, fiecare purtând un buletin de identitate, doamna lor, fără de care nu pot trece vămile vieții. Ca dascăl, și-a pus sufletul pe tavă, asigurând un climat valoric de recunoaștere în agora copilăriei. Scrie, cu plăcere și cu responsabilitate, dosarul adevărat despre frumusețea gumei și a greșelilor. Îi învață să gândească, le educă voința, le cultivă sufletul făcându-l armonios. Îi vede emoționați de agitația concursurilor cu sinele în nobilul joc ”De-a cel mai bun”, îmbujorați de bucuria victoriei, mângâiați de aripa șansei, așteptând, învingători sau nu, fair-play-ul Doamnei, juriul lor de suflet, ”juriu” grăbit să adauge amintiri de inimă pentru mai târziul existenței sale.

Înainte de a fi scriitoare, Angela era deja scriitoare, pentru că are o zestre nativă, un ceva, pe care a încolțit și a crescut știința de a comunica artistic cu alții.

Un om și o carte în ziua lansării! Publicare – înseamnă în limba latină expunere pentru o destinație anonimă. ”Publicare simulacrum” – a ridica o statuie într-un loc public; a face cunoscut cuiva un proiect de natură privată; a vinde la licitație. De reținut ideea scoaterii la mezat, trecerii deliberate și aproape brutale de la secretul creației la lumina anonimă a pieței publice. E o violență consimțită, o profanare acceptată.

Urmărim și astăzi autoarea în ziua lansării: e un alt om, abdică de la tutela creației sale, o parte din ea este expulzată, separată. Pune în libertate o ființă, e ca o naștere. Și aici suntem  chemați noi, cotrăitorii evenimentului: să alintăm nou-născutul înfășat în scutece curate, să ne bucurăm. Vă asigurăm feed-back-ul, să-i dăm autoarei certitudinea că mesajul său a fost interpretat întocmai de cititori.  Mai presus de alte forme de artă, literatura se desăvârșește prin cedare altuia.

Dând naștere unui personaj, autoarea îl înțelege, îi sesizează mobilul comportamental, îl raportează la universul de viață care l-a generat și în care își duce existența, îl judecă valoric și îi desprinde virtuțile sau defectele morale.

Din portret, din comportament, din mediul în care trăiește, autoarea ne facilitează înțelegerea psihologiei personajelor care sunt într-o continuă schimbare.

Angela Burtea are un surplus de viață trăită pe care o dăruiește. Întreprinde o selecție, conștientă că nu tot ce ține de interiorul ei poate interesa, ci doar anumite coordonate ale vieții trăite pot deveni reprezentative pentru mai mulți cititori. Arta sa narativă ține seama de hotarul dintre realitate și ficțiune, dă literaturii ceea ce îi aparține, fără claritatea unui aparat de fotografiat. ”Povestea” cuprinde o tranșă de viață, dar nu o fotografie. Modelează materia epică, astfel încât să releve vibrația vieții.

Amintirile autoarei devin scenarii narative sedimentate pe parcusul vieții, supuse inovației, asamblării cu mijloacele literare. Ne farmecă citind acuitatea observației, știința focalizării, acuratețea detaliului, arta selectării esențialului.

Tonul narării diferă, după cum nostalgia se încarcă de amintiri mai luminoase sau mai întunecate. Uneori renunță deliberat la poziția strategică, se amestecă printre personaje. Intră în pagină cu dezinvoltură. Acesta este romanul, transformarea lumii de către autor în și prin literatură.

Personajele sunt oameni și nimic din ce e omenesc nu le lipsește: ispite, păcate, dezamăgiri, căințe, griji, nevoi, fericiri fulgurante (cu lumină vie și de scurtă durată).

Ce se întâmplă în carte? Între generațiile oneste, purtătoare de tradiții ale arborelui genealogic al unei familii din mediul rural, are loc o falie, o prăpastie, o conjurație a răului.

Lia, Lioara, Analia – după cum este numită cu înaintarea în vârstă și în perceperea comunității își părăsește lumea evadând din mediul ostil și sumbru. Eșuează însă pentru că acolo unde ajunge întâlnește aceeași lume din care a fugit. Dintr-o închisoare în altă închisoare, pentru a se întoarce ”acasă”, închisoarea nostră cea de toate zilele.

Proza ascunde căutări pătrunzând până în adâncul sufletului. Nu motive livrești, gen Romeo și Julieta, cât rănile omenescului.

Drumul Liei – drumul spre singurătate. Însingurarea hăituiește acest suflet asaltat de vântul neliniștii, zbuciumului fără leac. Autoarea operează într-o cheie  a macabrului ritul înmormântării unui vis. Într-o atmosferă apăsătoare este accentuată coliziunea dintre demonic și divin (tată și bunica). În conținuturi prioritar negative, autoarea și-a expus crezul civic – caracter social, combatant.

Lia – urmărită cu precădere în planul vieții interioare. Un suflet descumpănit care când se scufundă cu sine, când se vrea în afară. Închisă în cercul suferinței, trăiește doar așchii de viață. Mergând pe firul vieții Liei, medităm asupra moravurilor unei lumi în care viața bate filmul, în care fetița, fata, femeia, soția și mama nu încetează să-și caute consistența și chipul mai bun, întrevăzând, din când în când, la răstimpuri, prin vălurile amăgitoare ale realității, străfulgerarea unei bucurii.

Pe fundalul dezolant, mohorât, dureros, a rămas o figură luminoasă, și-a păstrat mereu corectitudinea, bunăvoința, generozitatea, felul de a comunica deosebit de spiritual.

Fiecare femeie este o Penelopă în așteptare. Aici, în așteptarea fiorului iubirii. Descoperind-o, dovedește dăruire, comuniune, candoare. Aici, timbrul autoarei este confesiv, vădind muzicalitate. Destrămarea mirajului, în timp, este însoțită de o înaltă tensiune morală.

Urmărim în carte filosofia cuplului care dezvăluie o suferință asumată. Chiar clepsidra părinte – copil este distrusă; părinți care nu primesc iubire, pentru că nu au dăruit iubire. Lia – continuă și febrilă căutare a concilierii. Ea iubește și prin iubire, scapă de naufragiul moral al existenței cotidiene.

Romanul este populat de o lume de solitari, de ființe care își refuză adeziunea altor ființe, trăiesc un continuu exercițiu de însingurare. Într-un fel sau altul, în final toate poartă fardul oboselii.

Tatăl – întruchipează răul pur, crud, rău care denotă fragilitatea firii lui. Visul de a fi celebru, de a adulmeca miasmele tari ale gloriei se pierde în realitate, fără a găsi o alta, compensatorie. E un dezrădăcinat. Dezrădăcinarea înseamnă pierderea unei realități fără a găsi alta în compensație.

Abandonul, nihilismul, mortificarea îi alterează ființa. Caută compania oamenilor din dorința de a simula o permanentă trăire intensă. Spre sfârșitul vieții, în conștiința lui survine o metamorfoză de ordin ideologic. Acțiunile lui, determinate de ereditate, de viciu, de boală, de obsesii îl fac să aibă fațete multiple și să se oglindească diferit în cei din jur.

Mama – îngenuncheată de necazuri, trăiește în afară de ea, nu vede decât năluca sa decolorată. La sfârșitul perioadei de penitență, crede în recuperarea simțului realității ca urgență. În final, devine alt om; cu trecerea timpului, în mentalul colectiv apare ca un om bun, de fapt, adevărata ei valoare.

Bunica, un personaj foarte elaborat, este purtătoarea de cuvânt a autoarei. Faptele, vorbele, filosofia de viață sunt o pledoarie pentru resuscitarea umanului din noi, a familiei. Replici pline de înțelepciune, în cuvinte mumificate în ceara stupului care este satul cu oamenii lui.

Ca în orice literatură bună, autoarea operează cu simboluri. Folosind tehnica narativă a flach-back-ului găsim frecvent stop – cadrul care schimbă cursul acțiunii: întoarcerea în timp. La moartea mamei, desface lada amintirilor, lada de zestre: înflorată cândva, acum purtând patina vechimii (lada însăși e un simbol). Acolo, două simboluri, două lumi care i-au schimbat viața: catrința, simbolizând un spațiu marcat de spiritualitate și de identitate în același timp (hărnicie, îndemânare, hora de duminică, frunza, floarea, arborele specifice locului) și șorțulețul de grădiniță, de pe care timpul n-a reușit să șteargă petele de sânge – simbolizând conjurația răului din familia în care cutia Pandorei s-a deschis vijelios în toată ”splendoarea”.

În carte, mai apare un personaj – umbră care ne urmărește pe toți, de compania căruia nu scăpăm prin varietatea modurilor în care se prezintă. Personajul este viața:

 – viața ca raid, ca vizită scurtă și călătorie: ”Și unde vrei să pleci, bunică?” ”De unde am venit. Călătoria mea pe pământ s-a terminat. E timpul să mă întorc de unde am venit.” Și, în haine de duminică, așteaptă marea trecere.

• viața ca rugăciune – toate momentele vieții ne sunt marcate, bune sau rele, de apelul lui Dumnezeu.
• viața ca etichetă – ducem după noi gustul amar al nedreptății;
• viața ca o lecție – ”Nu, n-am să mai trec prin ce-am trecut”;
• viața ca o luptă – nu ne ajung mijloacele pentru a ne curăța de glodul unor ani devastatori;
• viața ca un puzzle – mutăm piesele până obținem imaginea deplină a etapei dorite, căutate;
• viața ca o farsă – sperăm în confortul psihic al zilei de mâine și primim o măcelărie sufletească;
• viața ca o petrecere – eroina observă, ascultă, vede, concluzionează asupra unor destine.;
• viața ca repetiție – răul nu dispare, se transformă obsedant altei vârste, altei perioade de viață, altei generații;

Lia, personajul principal, este din stirpea celorlalte eroine: Zamfira, din romanul omonim, Florica din Mirajul iubirii – fete sărace, de un umanism tulburător, aruncate în vâltoarea vieții. Sunt personaje curate, care își împletesc destinele.

 Autoarea ne crează împresia că existența personajului nu ia sfârșit odată cu lectura ultimei file; finalul aparent neterminat provoacă rezonanțe în noi, cititorii, ne transformă în colaboratori ai autorului în actul re-creativ al romanului. Doza necesară de imprecizie, acel rând ușor confuz care lasă impresia că acțiunea continuă să obsedeze și după lectura cărții, cu toate că autoarea ne sugerează că, după un destin împleticit, începe dansul între doi oameni încărunțiți, uniți într-un ”Noi” cu literă mare.

Nu ne rămâne decât să spunem ajută, Doamne, să ne reîntâlnim cât mai des în spovedanii alintate de bucurii și de speranțe comune! Ne face bine întâlnirea cu acest fanatic al talentului muncit!

Constanța Munteanu, Brăila

by

Referinţă Bibliografică

CONSTANȚA MUNTEANU: LANSARE DE CARTE – DESTINE de ANGELA BURTEA (Armonii Culturale, 2016)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 iunie 2016