Eminescu se naște în pandemie
Pentru a putea străbate pâcla deasă care a acoperit azi lumea ne trebuie mult curaj și mai ales multă lumină. Și iată cum un punct luminos, o scânteie, apoi un chip se vede cum vine plutind în adevăr, scăldat în foc de soare. E Hyperion, poetul nostru cu nume cosmic, care coboară cu-al lui senin să ne aducă vestea cea bună, soluția salvatoare – poezia, care nu-i făcută pentru adormire, ci pentru a ne oferi o perspectivă existențială demnă de fiii de împărat care suntem, repetând, parcă, evenimentul nașterii lui Isus, de curând petrecut. Iată de ce Mihai Eminescu este nu mare, ci măreț. Ei bine, cine citește cu atenție poezia sa remarcă o încărcătură semantică indubitabilă tocmai de natura aceasta, spirituală, pe care nu mulți au remarcat-o, o excepție fiind și Tudor Vianu. Iată ce scrie acesta: „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creației, adică, în mod neândoios, cu cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului. Printre acestea, ideea eternității stăpânește mintea sa într-asemenea măsură, încât una dintre atitudinile cele mai obișnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternității. …Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus și foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rușinează orice îngustime a minții, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui și aceea care explică prestigiul atât de covârșitor al operei sale”.
Prin urmare să vedem unde întâlnim, în poezia marelui poet, convingerea că suntem ființe descendente din Dumnezeul nemuririi.
Din poemul Luceafărul aflăm că niciun alt poet al lumii n-a avut o asemenea viziune cosmică de salvare a omului de la neant, viziunea întrepătrunderii lumilor, căci îl vedem pe Hyperion coborând pe pământ pentru a-și lua mireasa cu care să nuntească în cosmos (lucru întâlnit și în balada Miorița).
Viziunea aceasta este asemenea unei ape mari care inundă mai toate teritoriile poeziei eminesciene. Iată ce remarcă el, vizavi de timp și eternitare, într-un vers din Scrisoarea I: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie”, un altul din O, rămâi…: „Anii tăi se par ca clipe, clipe dulci se par ca veacuri” ori „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor” (Revedere). Moartea, față de care noi cu toții avem mari rețineri, la Eminescu este alta (exact ceea ce numește Nichita Stănescu „porțile luminii”), de vreme ce poetul folosește, insistent, sintagme și versuri precum „dor de moarte” (Peste vârfuri…), „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!” (Odă – în metru antic), iar în Mai am un singur dor moartea este aceea a bobului de grâu care, aruncat în brazdă, nu poate aduce însutită roadă până ce nu moare mai întâi. Acestea sunt doar câteva exemple de întepătrundere a lumilor, cea temporală și cea veșnică/relativă și biblică, confirmând cele spuse de Tudor Vianu la adresa operei marelui nostru poet, Mihai Eminescu.
Constantin Oancă
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..