CONSTANTIN STANCU

BIOGRAFIE ŞI POSTBIOGRAFIE LA EUGEN DORCESCU

Pentru Eugen Dorcescu, jurnalul reprezintă modalitatea prin care își consolidează relația cu sine, cu Dumnezeu, cu lumea. Este țesătura pe care el își construiește opera, precum și viața egală cu gândurile sale. Scriind despre existența scribului, despre lumea în care trăiește, despre oameni și faptele lor, el își face raportul pe care îl are de dat în fața eternității. Este o muncă dificilă, cere luciditate, iar scriitorul procedează asemenea „văzătorului” (profetului) chemat să stea de pază în turnul de veghe al cetății. Eugen Dorcescu are turnul său, unul în care se simte comod… Nu este un lucru simplu, cere responsabilitate, sensibilitate în fața istoriei, puterea de a trece peste marile evenimente personale, capacitatea de a învăța din suferința spirituală produsă de acestea. Îl numesc „Raport către Dumnezeu”. Chiar dacă timpul se consumă rapid, rămâne partea specifică din eternitatea în care se leagănă.

Cartea Adam: pagini de jurnal: (2000-2010)/ Timișoara: Editura Mirton, 2020*, ne prezintă aceste fațete ale existenței. Se continuă mărturia din cartea anterioară, Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998). Între ele există o strânsă legătura și o prelungire a temelor din opera scriitorului.

Prezentul Jurnal are o profunzime mai acută, abisul se întrezărește în cuvintele așternute pe hârtie. În carte avem și câteva fotografii legate de munca la acesta, este prezentat Eugen Dorcescu înconjurat de manuscrise, foile de hârtie pe care a consemnat faptele din partea de timp ce i s-a dat. O imagine a scriitorului îngropat în cuvinte, botezat prin cuvinte, captiv în cuvinte.

Descoperim o tensiune acută între degradarea lumii, degradarea omului, degradarea culturii și maturizarea abruptă a omului, o maturizare atroce. Viziunea, iată, se limpezește, în timp ce lumea cade în ruină. Trupul scriitorului face și el parte din lume, iar sufletul dintr-o alta, mai înaltă, mai curată.

Chiar la început avem poemul Adam, o mărturie a ființei fragile, aflate în pasta istoriei, legată de Dumnezeu prin femeia de lângă el, la fel ca prima pereche: Adam și Eva. Ființa de pământ este delicată, rezistentă, însă, prin structura divină pe care se sprijină. Un om de pământ înfruntând eternitatea și având parte de ea doar prin acceptarea rânduielilor din Univers (sau Plurivers, poate).

Jurnalul nu este o joacă, din contră, cere muncă și muncă tot mai grea. Poetul sapă în stânca timpurilor cu trudă. Ca de obicei, avem mai multe definiții ale Jurnalului: „Începe să-mi fie silă a trăi împreună cu mine însumi. Această persoană – care sunt chiar eu – îmi dă prea mult de lucru, mă obligă la un prea mare efort. Dacă a trăi înseamnă să fim mereu doi – eu și duhul meu -, ei bine, resimt tot mai acut osteneală, sațietate. Eu însumi îmi sunt povară” (p. 413). Cu alte cuvinte, personajul principal al cărții este chiar scriitorul. Acest lucru înseamnă obiectivitate, responsabilitate, jertfă, capacitatea de a plăti prețul.

Degradarea ființei se prezintă și prin preocuparea pentru lucrurile aride ale vieții, dar necesare. Amenajarea unui loc de veci, procurarea de medicamente de la farmaciile care au devenit afaceri brutale, relația cu medicii, administrarea problemelor zilnice necesare traiului, tot mai dificile de la o anumită vârstă. De asemenea, apare preocuparea pentru sănătatea partenerului de viață, acuta responsabilitate pentru femeia de lângă cel care scrie, grija pentru părinți. Presiunea apare și din direcția creatorului, operele care stau în mintea lui, gata să iasă la lumină, să se îmbrace harnic în cuvinte potrivite.

Pe de altă parte, ieșirea spre cer se face prin satisfacția produsă de cărțile apărute, etape arse, necesare în edificarea existenței. Călătoriile întreprinse, mai ales călătoria la Tenerife, o călătorie inițiatică, accentuează eliberarea de mundan. Este eliberarea insului în fața lucrurilor trecătoare, în acel punct din lume Eugen Dorcescu își regăsește echilibrul spiritual: oceanul se întâlnește cu abisul cerului, un albastru prăbușit în albastru. Apare ideea recuperării Raiului, întoarcerea la Geneza, ca o răsplată spirituală pentru cel credincios. Își recuperează prietenii, opera îi este tradusă în limba spaniolă, se leagă o prietenie sinceră cu poetul Coriolano González Montañez, precum și cu alți scriitori din zona hispanică. O punte între culturi, un pas înspre lumile năzuite. Tot la Tenerife, scriitorul descoperă un loc aparte pe insulă, denumit „Călugărul”, un loc al sinucigașilor, unul misterios, unde se întâlnesc forțele contradictorii ale lumii.

Cu fiecare călătorie, sunt redate momente importante, ciocniri ale civilizației în mișcare, fie în Germania, fie în Italia.

Eugen Dorcescu este preocupat permanent de contextul social în care se desfășoară viața, fundalul pe care se petrece marea acțiune în care este implicat printr-un destin aparte. Atenția se focalizează spre masa parlamentarilor, una afectată de bolile democrației: „Zeci de miliarde se cheltuiesc cu acești ipochimeni, în timp ce jumătate din țară e răscolită de inundații. Grași, rotofei, îmbuibați, certându-se nu pe principii, ci pe ciolane. Iar această poluare socială se numește democrație” (p. 29).

Tabloul social are tușe aspre, venind dinspre luciditatea observatorului căruia îi pasă de lumea în care trăiește:

„Regret că o spun, dar n-ar strica deloc un Vlad Țepeș. Altfel, ne vom duce de râpă cu democrația noastră, adică ne vom prăbuși, fiindcă anarhia nu înseamnă democrație. Încet-încet, prin exodul tineretului capabil, prin dispariția naturală a intelectualilor și a celorlalți oameni de onoare în vârstă, prin retragerea, în singurătate, a celor încă în putere și înzestrați cu simțul valorii (sau reprezentând ei înșiși o valoare), încet-încet locul rămâne celor subdotați și escrocilor. Suntem pe cale de a deveni o țară de hoți, de neghiobi, de tâlhari și de <<investitori strategici>>. O populație!” (p. 35).

Sunt redate, în cuvinte amare, birocrația la ieșirea din țară, tupeismul, agresiunea spirituală și fizică, peisajul stradal, invadat de persoane căzute, fără capacitatea de a evada din bula socială în care au fost prinși:

„Orașul nu mai părea, azi, chiar atât de plumburiu, ca de obicei. Sub lumina începutului de martie, căpătase și el un strop de culoare în obraji. Un bețiv, aproape de stația Cluj, zăcea direct pe trotuar. Se căznea, zadarnic, să se ridice. Face ravagii alcoolul. Au năvălit și drogurile (în școli, în facultăți, peste tot). E la mare modă prostituția. Fenomene ale degradării, pe care, oricât m-aș strădui să nu le observ, nu le pot trece cu vederea. Mă doare că am ajuns în halul acesta…” (p. 88).

Legătura dintre oameni a fost frântă, generațiile sunt despărțite de program, idei, viziuni, interese personale, de ritmuri diferite, fie biologice, fie cognitive. Rămâne legătura omului cu Dumnezeu, pe verticală. În altă parte, un tânăr bate un bătrân, motivat de concurența nefastă apărută în societate: „La sosirea în Timișoara, am asistat, în stație, la o scenă demențială: un tânăr bătea bestial un bătrân, îl umpluse de sânge, îl lovea cu capul, cu picioarele. Asta se petrecea în plină zi, sub ochii tuturor” (p. 175). Exemplele ar putea continua.

Degradarea socială se răsfrânge și asupra lumii culturale, asupra oamenilor care ar fi putut aduce plusvaloare în cetate. Societatea îi marginalizează, îi izolează și toată lumea are de pierdut. O secvență socială abruptă se petrece la cantina socială:

„Pe Dumbrăveanu nu l-am mai întâlnit la cantină. A apărut pe listă și Aurel Gheorghe Ardeleanu. Suntem 15 scriitori săraci, cărora Uniunea le oferă prânzul la o cantină-restaurant studențească. E un prânz onorabil (vegheat atent de administrator, respectabilul domn Apăvăloaie): zilnic, masă rezervată, servire ireproșabilă. Iată și lista celor 15 – așa, pentru viitorime. Ca să rețină și urmașii ce ispravă minunată a făcut marea revoluția capitalistă din decembrie 1989, în elanul ei de propășire cultural-artistică a României. Iată, așadar, lista oamenilor de condei, beneficiari ai mesei calde cotidiene: Oli (cercetător științific principal, doctor în filologie), Lucian Bureriu, Iosif Caraiman, Laurențiu Cerneț (fost deținut politic), eu (doctor în filologie, fost redactor-șef și director de Editură), Anghel Dumbrăveanu (fost secretar al Asociației Scriitorilor, fost redactor-șef adjunct la „Orizont”), Ion Jurca-Rovina, Oberten Janos, Draga Mirianici, Ioan Peianov, Erika Sharff, Mircea Șerbănescu, Eugen Tănase (profesor universitar doctor docent), Aurel Turcuș și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, căci a fost trecut ulterior, Aurel Gheorghe Ardeleanu (prozator, dramaturg și sculptor). Pot adăuga și faptul că, mai mult ca sigur, și alții ar fi îndreptățiți. Dar, presupun, sunt orgolioși și – spre paguba lor – refuză ajutorul” (p. 108).

Lumea culturală duce lipsa unei instituții importante, neoficializate: cafeneaua literară. Era un tipar cultural remarcabil. Ea a fost înlocuită de cârciuma americană, acolo au dispărut manierele, cultura, bunul-simț, domină banii, băutura, bătăile fără sens, mândria de fațadă (p.18). Au apărut publicațiile demonice, în care se afirmă arta urâtului, se proclamă violența, sexul, capcanele spirituale pentru cei naivi și leneși.

Condiția artistului este afectată și răsplata socială dispare, devine inexistentă, paradigma s-a schimbat: „Se fac eforturi pentru construirea unei istorii meschine, mediocre, a supraviețuirii (deseori, a fraudei), a unei istorii în care valoarea nu-și află locul” (p. 40). Condiția scriitorului se schimbă, el nu-și mai găsește locul, într-o lume care se tulbură și ea, o lume care a plonjat în materialism barbar.

Și totuși, în unele zile, în cetate (Timișoara), se petrec lansări de carte, sunt spectacole în care se proclamă poezia bună, editurile fac eforturi pentru a rezista în timp, pentru a menține pe linia de plutire nivelul literaturii. La Teatru se montează un spectacol bazat pe versurile poetului (Ecclesiastul). Un eveniment emoționant, unic. Scriitorul simte că trebuie să facă un pas în spate, să rămână un „scrib umil, în Cancelaria Domnului” (p. 71).

Tabloul se extinde și în Occident, lumea are alte perspective:

„Occidentul? E contradictoriu. Pe de o parte, e un lagăr de muncă: civilizat, bine organizat, lipsit de valori spirituale. O lume de oameni singuri, de sclavi fericiți… Putere materială fără spirit. Altfel spus, decadență. Aidoma Babilonului. Sau vechii Rome. Pe de altă parte, totuși, o mare cultură. Nu-mi dau seama, încă, ce rol și ce loc are cultura în această lume secularizată, ce mai înseamnă pentru această lume credința. Oricum, mi se pare incomparabil mai mistică, mai misterioasă România, nedreptățita mea patrie, nemuritoare” (p. 121).

Degradarea se petrece și la nivel universitar, doctoratele nu mai au profunzimea presupusă, necesară, un diletantism aberant ia locul profesionalismului. Experiențele de acest gen afectează conștiința scriitorului, îi marchează spațiul interior cu multă tristețe, mirare, revoltă, devenită amuzament, ieșirea din joc a minții care pricepe catastrofa.

Din cauza căderii valorilor, treptat, poetul renunță să mai facă și critică literară, se baricadează în cortul tăcerii. Din când în când, prezintă cărțile confraților, o face la modul discursului public, unic, irepetabil, ca o ghilotină de cuvinte căzută peste lume. Revoltă, retragere în turnul de veghe, ceremoniile absenței…

Sigur, este punctată și relația literaturii cu politica, una tensionată, accentuată de vremurile complicate prin care am trecut ca popor, de la un sistem social la altul, dintr-o stare în alta. Atmosfera este bine creionată, moda „dosarelor” iese în față, ca orice modă:

„Continuă spectacolul idiot al dosarelor de la Securitate. Toți proștii, paranoicii și infantilii, toți ratații declară, cu o abia ascunsă mândrie, ca să-și dea importanță, că au și ei «dosar de securitate», că, dată fiind însemnătatea subînțeleasă a persoanei lor, au fost urmăriți de Poliția politică!… De parcă orice muiere guralivă și orice gogoman anonim, orice biet amploaiat ar fi fost cine știe ce lucru mare, în măsură să pună în mișcare Securitatea. Probabil că aceia care au fost, într-adevăr, urmăriți de această instituție tac, ei știu ce cumplit de serioasă era aceasta – nu avea ea nevoie de toți amărâții, de toți bețivii, ca să-și facă ceea ce numea datorie” (p. 320).

Peste toate, plutește starea ființei, omul gol în fața istoriei. Conștiința poetului este atinsă de aripa divină:

„O nouă poezie. Inspirată de o întâmplare cât se poate de reală, cât se poate de banală. Pe la ora 16, în caniculă, am plecat la Billa să cumpăr iaurt. Pe drum, în apropierea spitalului, am simțit brusc, imperios, că trebuie să mă opresc. Altfel, trupul se va desface de mine. Și m-am oprit, la umbra unui copac, în infinita singurătate a zilei și a mizeriei mele umane. După 2-3 minute, mi-am continuat calea. A fost un semn? Un semnal? Moartea, marele iconom de trupuri, m-a anunțat că mi se apropie rândul? Ea are o evidență, un catastif, nu mori când vrei tu, dar nici nu scapi, dacă e vremea să ieși din nenorocitul de trup. Mi s-a părut că trupul mă implora să stau cu el, să nu-l las încă. Și am stat. Dramatizez, oare?” (p. 302).

Jurnalul pune în evidență relațiile din familie, tensiunile generate de interesele fiecăruia, de materialismul complicat în care se află rudele apropiate. De reținut și momentele prin care trece mama poetului, sunt pagini profunde în care se analizează decăderea umană raportat la responsabilitatea individului în fața lui Dumnezeu. Căderea părinților sugerează căderea copiilor, a tuturor. Între conveniență și responsabilitate, autorul preferă responsabilitatea. De aici, marile teme ale operei, ideile care marchează etapele unui scriitor, revelația blândă, ca o recompensă venită de Sus.

Jurnalul ar putea constitui nucleul unui roman. Gândul la scrierea unuia l-a atras pe Eugen Dorcescu. Cartea aceasta devoalează deschiderea spre o carte a ființei, un roman al suferințelor. Cunoașterea adevărată vine din acestea, ca un impuls al îngerului.

De remarcat în Jurnal ideile coagulate de-a lungul paginilor, definiții spirituale adânci. Sunt puncte de sprijin pentru mintea cititorului. Ieșiri din blocajul social, din stagnarea ființei. Am reținut câteva idei:

• „Timpul nu este altceva decât banda rulantă a morții” (p. 81).
• „Singurătatea e soră bună cu libertatea” (p. 148).
• „Lipsită de Dumnezeu, lumea se risipește, ca o pânză învechită, ca un pavaj în ruină” (p. 167).
• „Nu există soluție laică la problema condiției umane” (p. 316).
• „Omul superior a fost exilat și înainte, exilat rămâne și acum” (p. 323).

Cartea este complexă, abordează lumea în care trăim din puncte de vedere diverse: literar, social, filosofic, teologic, psihologic, jurnalistic, istoric. Ea poate sta la baza documentării unor studii legate de evoluția societății în timpuri și netimpuri.

Stilul scriitorului este unul elevat, atent la detalii și la întreg, fraza are energii nebănuite, se deschide în minte cititorului. Ideile au rigoare, precizie, uneori matematică. Presupun o anumită inițiere din partea cititorului interesat de existența individului în timp și spațiu. Nimic nu pare a fi întâmplător la Eugen Dorcescu. El depune efortul de a fi obiectiv și sincer, persoana sa este prezentată prin cuvintele confraților scriitori, ca un exercițiu de autoanaliză, oglinda din cuvintele celor care l-au cunoscut (p. 285).

Jurnalul are o notă introductivă semnată de Mirela-Ioana Dorcescu, soția autorului. Textul prezintă aspecte legate de problema editării textului, mecanismele care au pus în mișcare lumea lui Dorcescu între anii 2000-2010.

Cităm:

„Totuși, Adam. Pagini de jurnal (2000-2010) poate fi privit ca o carte autonomă, datorită elementelor distinctive din construcția sa. Se dezvoltă aici alte nuclee semantice: viața ca pedeapsă, călătoria, exotismul, libertatea, impermanența, iluminarea, mântuirea etc.; apar personaje moderne, contradictorii (eul narativ, genealoid; mama, uriașă prezență; fratele autorului, oscilant; Dana, imprevizibilă etc.), alături de cele clasice, care se încadrează în tipologii (tata, pater familias; Oli, angelică; Alina, ermetică; Mina, intrigantă; Părintele Negruțiu, mistic; Virgil Nemoianu, providențial; Ion Arieșanu, sensibil etc.); sunt frecvente analizele psihologice și hermeneutice; se ivesc noi toposuri (Insula, Civitas Dei) și concepte („poetica non-imanenței”); se citează din marile limbi de cultură ale Antichității (latină, ebraică, greacă), dar și ale Modernității (franceză, engleză și spaniolă), astfel încât orientarea spre Occident prevalează atât în plan gnoseologic, cât și în sfera culturii, a artei, a religiei, incitând la ademenitoare proiecte de evadare din contingent” (p. 9).

Eugen Dorcescu scria în Jurnal, ca o concluzie: „Orice jurnal e un fel de testament. Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în postbiografie” (p. 200).

Ianuarie 2021

___________

*Eugen Dorcescu, Adam: pagini de jurnal: (2000-2010), 549 pagini, Timișoara: Editura Mirton, 2020. (Din sumar: Nota editorului; Adam; 1. Abba, Pater; 2. Gentrix; 3. Adam; Anexe: vechea fotografie; Eugen Dorcescu și manuscrisul jurnalului său: 1990-2013).

by

Referinţă Bibliografică

CONSTANTIN STANCU, BIOGRAFIE ȘI POSTBIOGRAFIE LA EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 ianuarie 2021