CORNELIA PĂUN HEINZEL: „CÂND UNIVERSITARUL ÎŞI DĂ ULTIMA SUFLARE ÎN AMFITEATRU” sau „CÂT DE UŞOR SE POATE ÎNTEMEIA O UNIVERSITATE” din ciclul de povestiri „VIVAT ACADEMIA” – partea întâi 

 Imaginea este componentă a graficii cărţilor „El cartero nunca más llama dos veces„ o „Sueños…sueños…sueños… “, „El laberinto de los enigmas“, „The Millennial generation“ or „Transatlantic dream“, a ciclurilor de povestiri “Vivat Academia” şi “Vivant professores”; pentru fiecare scriere, diferiţi artişti plastici au conceput în mod special câte un desen. În acest caz, grafica este realizată de Sara Fizbakhsh

Decanul Valentin Bizdil căută nerăbdător în ziarul local ştirea morţii colegului său, profesorul universitar de matematică, domnul Dospinescu. “În sfârşit, am scăpat de el !”, exclamă el satisfăcut. „După atâtea şicane, omul a cedat. Dar, nu este singurul care ne incomodează pe noi, cei din conducerea universităţii. Am stabilit deja lista cu posibilele victime. Vrem să aducem pe noii doriţi, proaspăt absolvenţi de facultate, de liceu şi de şcoală, dar cu vârste înaintate, directori miliardari de Agenţii, Societăţi şi chiar funcţionari publici din Ministere, care să ne sposorizeze din plin şi să ne sprijine cu puterea lor, în toate afacerile necurate pe care le vom întreprinde, chiar dacă aceştia, ocupaţi fiind cu funcţiile deţinute în prezent, nici nu vor ţine cursuri, pentru că, în realitate, nu vrem ca aceştia să treacă pe la Universitate. În alte ţări, cazurile de studenţi peste douăzeci şi şapte de ani sunt foarte rare şi străinii se întreabă, atunci când întâlnesc o astfel de situaţie, care au fost cauzele, care au condus la faptul că omul nu a învăţat la vremea sa. Nici nu sunt create condiţii ca orice om, chiar unul cu capacitatea intelectuală a unui copil de doi-trei ani, să facă facultatea. Facilităţile sunt în realitate pentru noi, profesorii universitari, să avem catedrele, cu cât mai mulţi studenţi. În lumea a patra, nu se întreabă nimeni de nimic ieşit din comun. Aici, totul pare normal. Cazurile unice se înmulţesc şi astfel, devin frecvente. Orice anomalie pare astfel ceva obişnuit şi nu se mai miră nimeni de nimic. Am scăpat de Dospinescu”, gândi bărbatul „dar pe profesorul de fizică, State, încă nu l-am terminat, deşi i-am luat orele de curs şi le-am dat unui lector, nou licenţiat al universităţii noastre, care nu prea le are cu fizica, dar nici nu trebuie să le aibă aici, în lumea a patra. Iar State, al dracului, om rezistent la presiunile psihologice a făcut greva foamei”.

   Bărbatul îşi aminti de zilele de început de carieră şi zâmbi triumfător.

……………………………………………………………………………………………………..

Domnul Vali Bizdil telefona cu exaltare. De atunci, de când a fost căutat la Autobaza la care lucra – din ziua în care şi-a luat repartiţia guvernamentală – şi a primit propunerea, nu mai avea linişte. Putea să înfiinţeze o universitate nouă ! Aici, în micul orăşel natal din Moldova, dar cu statut de municipiu, unde nu a existat niciodată o instituţie de învăţământ de acest nivel, va avea şansa de a fi profesor universitar, şi nu numai. Era printre iniţiatori, deci cu siguranţa va avea asigurate funcţii de conducere – şef de catedră, conducător de doctorat, decan, preşedinte al Senatului Universităţii şi în final, rector, până la pensie… „În sfârşit este recompensată munca mea de turnător la Securitate, desfăşurată atâţia ani, cu zel. Nu a fost în zadar efortul meu. Acum sunt pe deplin răsplătit”, gândi bărbatul satisfăcut. „Comuniştii te recompensau cu măsură. Acum, mi se deschid orizonturi nelimitate”.

– Nu te impacienta ! În acest mod, au apărut toate universităţile noi, aşa s-au creat facultăţile noi din cadrul universităţilor cu tradiţie… îi spuse un fost profesor universitar cunoscut. Sunt acreditate toate specializările, fără a se impune condiţii, fără a fi cerute performanţe.

Bizdil ştia că la Braşov – locul unde absolvise el facultatea – o femeie care făcea parte din personalul auxiliar din învăţământul preuniversitar, absolventă de „Ştefan Gheorghiu”, la fără frecvenţă a fost numită profesor universitar, şef de catedră şi decan la                      nou-înfiinţata „Facultate de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei”. Desigur că aceasta nu a angajat absolvente cu acest profil, de la Universităţile existente la acea vreme în ţară. A adus tot muncitoare, absolvente la fără frecvenţă, care nu au activat până atunci ca intelectuale, în câmpul muncii. Mâna sa dreaptă a devenit fostul activist de partid de la Inspectoratul Şcolar, absolvent al aceleiaşi universităţi speciale, la care aveau acces doar securiştii şi turnătorii. Bărbatul şi-a vopsit imediat părul roşu, parcă să adeverească zicala “Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” şi s-a apucat să debiteze prelegeri la cursurile ţinute, fragmente distorsionate haotic din teoria marxist-leninistă, aşa cum le reţinuse el, cu capacităţile sale intelectuale limitate. Orice om cu inteligenţă normală ar fi realizat că sunt absurdităţi, care frizau nu numai ridicolul, chiar comicul şi care în noua epocă, nu îşi aveau locul de niciun fel. „Dar oare câţi dintre actualii săi studenţi aveau capacitatea de a sesiza acest lucru ?”, se întrebă Bizdil. „S-a strecurat în catedră şi o absolventă cu medii de cinci şi şase de la cursuri de zi – aceasta reprezentând o excepţie, fiind mult superioară celorlalţi colegi din catedră – de care şefa parvenită intenţiona să scape cât mai repede, înlocuind-o cu o persoană care va absolvi în viitor  nou-înfiinţata facultate. Bărbatul ştia – la fel ca toate cadrele didactice existente la acea dată în învăţământ – că profesorii titulari repartizaţi la sate fuseseră blocaţi să rămână la ţară, unde aveau catedrele, prin legislaţia şi metodologiile pentru transfer şi doar câteva cazuri excepţionale au reuşit să se mute. Nici acolo nu ar fi putut rezista, pentru că în noua conjunctură, urma să-i mătrăşescă cu succes grupurile mafiote post-revoluţionare înfiinţate la sate, pentru a-i înlocui cu rude şi cunoştinţe necalificate. În oraşe, în vremea aceea se proceda similar, pentru că trebuiau titularizate soţiile securiştilor, casnice sau muncitoare, absolvente la FF, multe chiar fără şcoală, adică necalificate – dar cărora, în următorii zece-douăzeci de ani li se vor crea condiţiile să obţină în mod facil o diplomă de licenţă, fără a conta de unde şi cum este achiziţionată. „Criteriile de selecţie fiind schimbate, studiile prin învăţătură nu mai reprezentau nicio valoare. Iar acum, nici atât, când se împlinesc aproape treizeci de ani de la revoluţie, ani în care toţi cunoscuţii mei au devenit licenţiaţi”, gândi Bizdil „dar în prezent sunt numiţi fără studii superioare chiar în capitală inspectori şi directori de colegii, de şcoli. Mă gândesc la vecina tuciurie care a fost numită directoare în capitală, cumpărându-şi de la fostul liceu pedagogic o diplomă de bacalaureat, cu competenţe în engleză, pentru a-şi lua şi o normă de limbi străine, pe lângă cea de învăţătoare şi desigur, cea de directoare. Unchiul pitic al unui cunoscut – de un metru douăzeci de centimetri – cu pielea ca a unui mulatru a fost numit în aceeaşi localitate, director de colegiu, deşi este pensionar de peste un deceniu, fost maistru suplinitor, întrucât avea studiile făcute în liceele în care a funcţionat. Cunosc şi pe nepoata bătrânului, o obeză – absolventă a şcolii speciale pentru elevii cu deficienţe psihice – care este inspectoare de cinci ani în capitală, pentru că şi-a făcut rost de o licenţă în „Geografie” de la „Universitatea Cretină”, fiind considerată o achiziţie grozavă pentru învăţământ. Femeia împarte posturile didactice, procedând exact ca mama sa, care vindea seminţe la colţ de stradă, în Buzău”, gândi profesorul. „Nu este de mirare că de când s-a legalizat autonomia şi in preuniversitar, s-a ajuns ca la noi, in Universităţi – managerii educaţionali, chiar din colegiile de top din capitală au făcut ca pe multe catedre, să nu există propriu-zis profesori care să ţină cursurile, dar directorii incasează salariile corespunzătoare acestora, fără probleme iar pe celelalte norme didactice işi aduc preferaţii, in posturi, adică numai necalificaţii – fără studii corespunzătoare sau absolvenţi al celor mai ciudate Universităţi ( de unde se obţin diplomele de licenţa la final, fără să treacă studenţii şi profesorii pe la cursuri şi seminarii, care in realitate nici nu se ţin, cu autonomia existentă ) incapabili a se prezenta la un concurs real.

„Cu proaspeţii licenţiaţi ai noii noastre facultăţi vom completa şi noi necesarul de personal”, gândea femeia ajunsă decan peste noapte, la “Educaţie”. „Cine este prost să angajeze subalterni mai inteligenţi ca el, să îşi creeze singur concurenţă – care să vrea să îi ia locul în viitor ?”. Bizdil şi-a adus aminte că odată a arătat o carte de management educaţional de-a femeii unui profesor de la Universitatea din Bucureşti şi acesta s-a enervat peste măsură, spunând că : “Nu vreau să mă uit la o astfel de carte ! Să nu aud de aşa o proastă ! ”. „Cu siguranţă, universitarul o ştia demult, îi cunoştea acesteia “competenţele” deţinute”, concluzionă Bizdil.

„La Electronică, lectorul Paporniţă, transformat în profesor universitar pentru a înfiinţa noua facultate şi-a angajat numai cadre didactice cu alte specializări, din Braşov, care nu au nimic în comun cu electronica – unul cu TCM-ul, altul cu Matematica şi al treilea cu Autovehicule rutiere. Acesta din urma avea soţia inspector şcolar şi putea să-i ajute consoarta, medic, să ajungă directoare de liceu sanitar. Paporniţă întemeiase „Facultatea de Electronică” fără a avea cadre didactice licenţiate în acest domeniu. Dar, mulţi universitari procedaseră exact în acest mod când au înfiinţat facultăţi, specializări, universităţi noi !”, gândi Bizdil. „În preuniversitar un control mai există cât de cât, mai ales de faţadă, dar în Universităţi, noi, cei cu funcţii de conducere putem face tot ce vrem, fără a da socoteală nimănui”.

În cameră intră Vally Perdaff, rectorul recent înfiinţatei universităţi, care îl salută pe decan şi-i relată cu rapiditate:

-Ştii că m-am întâlnit recent cu Codrescu, lector la Facultatea de Inginerie din Braşov, al cărui fiu a terminat Electronica la o universitate renumită din U.S.A. Mi-a spus că l-a dus la Paporniţă, să-l angajeze. Ştii ce a făcut Paporniţă ? A constituit imediat Comisie şi l-a chemat pe tânăr la Concurs. Dar cum l-a organizat ! Ce s-au mai distrat, de parcă ar fi fost la o emisiune de divertisment şi ce şi-au bătut joc de el, toţi angajaţii din catedră, oamenii aduşi de Paporniţă – pentru că nu era niciunul absolvent de Electronică, deci, nu era nimeni să înţeleagă ceva din acest domeniu. Li se părea că absolventul din U.S.A. reprezintă ceva distractiv. În acelaşi mod, îi apreciau pe toţi cei care învăţaseră până atunci şi absolviseră Electronica, în capitală. Nu acceptau pe nimeni de acolo. Desigur că nu l-au primit nici pe fiul lui Codrescu. „Dacă vrei să ajungi coleg cu noi, vino întâi ca student la Facultatea noastră. Să vezi dacă poţi să faci faţă şi apoi să visezi la aşa ceva !”, i-au spus oamenii. Nu puteau să scape aşa o ocazie – să îşi bată joc de un absolvent, care ştia mult mai multe decât ei. Şi cum tânărul nu ar fi conceput să-şi plătească examenele, asemeni studenţilor lor, acesta nu ar fi avut şansa să promoveze vreun examen.

– Am adus şi noi în Universitate, pe Iulică, noul asistent, absolvent de-al lui Paporniţă. Chiar eu l-am ales, spuse Bizdil. La seminarii, nu predă nimic, îi învaţă însă pe studenţii noştri, tehnici de copiere la examene. Se prezintă cu emfază acestora, ca un exemplu demn de urmat, că el este mare şmecher şi astfel a luat toate examenele – fără să înveţe niciodată. Iar studenţii actuali chiar îl venerează şi îl consideră profesorul model. Şi pentru noi, conducerea, este ideal un astfel de om, care să explice direct, fără jenă, procedura stabilită, să ştie studenţii noştri, că trebuie să ne plătească la timp şi din plin examenele, pentru că au de unde. Doar le dăm burse de studiu enorme. Nu mai trebuie să lucreze. Nici prin cap nu-ţi trece, ce sume fantastice cer universitarii lui Paporniţă pentru trecutul examenelor !

-Tu cunoşti situaţia la Braşov, pentru că acolo ai absolvit, spuse Perdaff. Eu am studiat la Iaşi şi o ştiu pe cea de acolo unde, după revoluţie şi-a făcut apariţia vestitul clan Precopanu la Matematică. Profesoara călău – o fată dintr-o familie pauperă, adoptată de un cuplu de universitari infertili – a devenit mână de fier şi nu trecea pe nimeni, până nu îi dădea o sumă colosală de bani. Practic, dacă cineva dorea să absolve facultatea, trebuia să-i plătească acesteia diploma. Decanul fiind soţul acesteia, orice reclamaţie era inutilă.

– La Braşov, exista facultate de acest profil, dar cu profesori slab pregătiţi, completă Bizdil concluziile conlocutorului său. Decanul pus după revoluţie, domnul Gheorghe Plutiş, nu putea rezolva problemele şi exerciţiile pe parcursul cursului predat, la „Geometrie diferenţială”. Iar ca asistentă, a adus pe doamna Purcelea, care nu a reuşit să ia doctoratul în Matematică, nici când s-a dat drumul pe bandă rulantă la doctorate. Femeia nu a fost în stare să-şi facă teza decât în Mecanică, la Politehnică şi a folosit acest lucru la promovări în funcţii, pentru că la universitari nu se pun condiţii ! Numai în lumea a patra poate exista un astfel de paradox ! Noi doi putem fi consideraţi chiar cinstiţi, cu sumele modice pe care le cerem studenţilor. Chiar dacă tu ai vila cu douăzeci de camere construită pentru tine, de patronul în construcţii…

-Dar, omul nu putea învăţa nimic. Cu mine şi-a luat licenţa, spuse Bizdil. Îmi este dator pe viaţă. Patronul nu putea reţine nicio definiţie. Cu siguranţă înţelegea şi eronat sensul noţiunilor, că era cam bătut în cap. Dar, dacă ar fi fost cazul, şi-ar fi susţinut prostia cu îndârjire, la fel ca noii licenţiaţi de acelaşi calibru ca al său. Un manager, nu ţi-a adus ţie, din străinătate un autoturism de marcă ? Eu eram în antecameră, când m-am dus la doctorat la Braşov şi am auzit discuţia prin care Paporniţă a cerut plata examenelor, fiului unor ingineri. Tânărul a răspuns cu tupeu: „Dacă vreţi să mă jegmăniţi, să-mi luaţi pielea de pe mine, mai bine renunţ la facultate. Eu vreau să muncesc şi să câştig parale”. Am aflat că bărbatul a plecat apoi în Arabia Saudită şi câştigă bani mulţi. Nu a avut nevoie de diploma lui Paporniţă. Numai la noi au licenţă toţi şoferii şi vânzătoarele, paznicii şi bucătăresele, vânzătorii şi croitoresele, portarii şi îngrijitoarele. În străinătate sunt angajaţi ca operatori IT cu liceul, dar care cunosc  mai multe în domeniu, decât absolvenţii recenţi de facultăţi de la noi…

– Când am făcut noi facultatea, un student la Politehnică trebuia să cunoască foarte bine matematica, să fie as în domeniu. Acum, la Universitatea de Construcţii din capitală a absolvit unul care nu cunoştea nici tabla înmulţirii. Mi-au povestit chiar nişte colegi de-ai lui de grupă. Eu consider că unul ca acesta, ar fi bun să îl înlocuiască pe Dospinescu. În ziua de azi, „Matematica” a ajuns să fie mai uşor de făcut, comparativ cu Politehnica. Nu mai vrea nimeni să fie licenţiat în acest domeniu, aşa că acolo este primit ca student oricine, cu braţele deschise. Precis există absolvenţi cu performanţe similare celui de la Construcţii, spuse Bizdil. Au devenit preţioşi, sunt vânaţi pentru a fi racolaţi în învăţâmânt. Sunt consideraţi adevărate comori, viitori profesori de succes… în epoca actuală. De aceea sunt greu de găsit !

– Totuşi, gândi cu voce tare Perdaff, dacă aducem un asemenea exemplar în Universitate şi aud superiorii de existenţa lui, îl vor pune imediat într-un post de conducere şi ne dă pe unul din noi pe liber…

– Ai dreptate, afirmă Bizdil. Prostul este întotdeauna periculos atunci când este într-un post de conducere din învăţământ. Înţelege totul greşit, nu poţi să negociezi cu el, în nicio problemă. Vrea să îşi arate superioritatea şi nu o poate face decât în acest mod. El îşi susţine cu îndârjire ideea – adică prostia – chiar dacă este una eronată, distrugătoare. Numai Dumnezeu are puterea să îl poate opri, pentru a evita nenorociri, atunci când prostul face în mod conştient foarte mult rău, celor nevinovaţi din jurul său, încât ajung să pătimească ca Isus…

– Noi, trebuie să ţinem cu dinţii de scaune, spuse Perdaff colegului său. Nu ne-am irosit vieţile şi am îmbătrânit degeaba. Tu, Bizdil, ai ajuns să arăţi ca Einstein înainte de a-şi da ultima suflare. Nici eu nu arăt mai bine. Ne-am frecat să-l şicanăm pe Dospinescu, pe State şi pe alţi profesori universitari nedoriţi, care ne incomodează şi care nu ne lasă să ne facem mendrele, încât ne-am îmbolnăvit grav. Ne-am umplut de boli, care ne macină, dar să nu ne lăsăm, să-i terminăm. Luptăm în continuare, să nu pierdem ce am obţinut cu atâta efort. Nu ne permitem să riscăm. Să menţinem nivelul actual al cadrelor didactice, cu absolvenţi ai Universităţii noastre, unde nu se învaţă mai nimic… pentru că nu trebuie. M-a luat gura pe dinainte şi am făcut greşeala să spun aşa ceva şi pe postul de televiziune. Am declarat cu dezinvoltură, că pe fiul meu, îl trimit să studieze la o universitate serioasă, nu ca a noastră. Au sărit imediat toţi ca arşi ! Se mirau cum am dat eu interviu, să fac reclamă universităţii noastre şi să scot o astfel de perlă din gură, care contrazicea scopul acţiunii întreprinse. Eu am fost însă om sincer. Am spus exact ce gândesc. Oamenii trebuiau să aprecieze această calitate a mea, rară în epoca actuală, în lumea a patra. Nu sunt absolvenţii noştri prea deştepţi, dar sunt proştii noştri. Putem să-i manipulăm oricând şi oricum. Reuşim să ne facem cu ei interesele, cu succes. În ziua de astăzi, la noi, proştii sunt valoroşi, pentru că poţi face multe cu ei ! Mai bine, de atât, nici nu se poate ! 

Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se ştie că „Viaţa bate filmul” şi că realitatea poate fi uneori mai înspăimântătoare, mai îngrozitoare decât povestirea scrisă.

by

Referinţă Bibliografică

CORNELIA PĂUN HEINZEL: „CÂND UNIVERSITARUL ÎŞI DĂ ULTIMA SUFLARE ÎN AMFITEATRU” sau „CÂT DE UŞOR SE POATE ÎNTEMEIA O UNIVERSITATE” DIN CICLUL „VIVAT ACADEMIA”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 octombrie 2018