Cornelia Păun Heinzel “De la partyurile din beci la Grădina din gunoi” sau  „Gheșefturile unui președinte de bloc care n-are minte deloc” sau „Liber la furat !” în lumea a șaptea

 

-Acum putem fura cât vrem, chiar legal și nimeni să nu ne tragă la răspundere, nu numai să ciupim bani pentru mâncare, pentru îmbrăcăminte și pentru detergenți, produse de curățenie ! exclamă fericit, cu voce subțire, Diliță Marcerău, președintele de bloc. Strângem și fondul de rulment, și fondul de reparații și întreținere, și adunăm și bani la negru pentru urgențe – așa cum am făcut dintotdeauna, plus comisionul de la firmele pe care le folosim pentru lucrări, pe care îl primim totdeauna… și banii pe reclamele de pe bloc.

 

– S-a presupus că președinții sunt oameni inteligenți și cinstiți, nu ca la noi, în lumea a șaptea în care domnul Diliță a tras un tun  când a preluat funcția, cu cele zece uși de lift, luate din deșeurile aruncate de la fosta uzină Tractorul, încasând pe fiecare câte cinci mii de euro. Acum a dorit să tragă al doilea tun cu ascensor comandat electronic ultramodern, cu infraroșu, din Spania. A plătit noul  lift și sistemul de comandă din banii proprietarilor. Muncitorii români aduși din Spania au dezmembrat vechiul ascensor, dar nu au reușit de niciun fel să facă să comande ușile tip mastodonți de fier, în mod electronic. A fost o utopie pe care doar Diliță o putea crede și face pe banii propietarilor. Banii    s-au pierdut și președintele a făcut pe niznaiul, spuse contabila Bause.

 

– Dar, se spune că s-a dat o lege pentru binele proprietarilor, să fie apărați de furturile președinților de asociații, spuse contrariată doamna Furutz, vicepreședinta, râzând isteric de parcă cineva ar fi gâdilat-o în locurile sensibile, amintindu-și probabil de soțul decedat.

 

-Pentru noi, cei care conducem asociațiile ni s-a dat liber la furat. Acum suntem protejați de lege. Putem face contracte cu firme fantomă fără angajați –  doar cu lucrătorii cu ziua propuși de noi – și care nu au obiectul de activitate corespunzător activității efectuate. Ca firmele care au realizat izolarea blocurilor. Din bloc frumos, l-au vopsit în culoarea găinațului de gâscă și acum pare bloc muncitoresc.

 

-Am citit pe Internet că într-un oraș au fost găsiți vinovați în instanță, prin judecată, conducătorii unor asociații de proprietari, cu dovezi concrete și nu s-au luat măsuri asupra lor, povesti doamna Bause, casiera, făcând duet cu doamna Furutz cu trilurile sale isterice de râs bolnăvicios. Era o femeie de aproape nouăzeci de ani, care nu își arăta deloc vârsta, cu părul vopsit roșu, cu o tunsoare tinerească, având mișcări rapide, îmbrăcată cu ținute tinerești, primite de la fiica sa – hainele care nu îi plăceau acesteia, pe care nu dorea să le poarte.

 

Femeile erau încântate de compania lui Diliță – “băiatul”, cum îi ziceau ele – deoarece la aproape șaptezeci de ani ai săi era flăcău față de ele.

 

Vicepreședinta asociației de proprietari, bătrâna nonagenară care îl adula cel mai mult pe Diliță, președintele ales chiar de ea era foarte supărată că nu mai avea gaz să gătească mâncarea și nici apă caldă să se spele, la fel ca toți proprietarii blocului.

 

Timp de douăzeci de ani, proprietarii blocului s-au împărțit în două tabere și s-au judecat dacă să pună sau nu centrale de apartament. Când strângeau șpagă gruparea care dorea centrale, atunci câștiga judecata și ceilalți trebuiau să le dea despăgubiri. La următoarea ședință adunau bani de mită proprietarii care doreau încălzire centralizată. Atunci câștigau ei și primeau despăgubiri de la ceilalți. În acest mod s-a desfășurat procesul timp de douăzeci de ani și la sfârșit au rămas jumătate la sistemul de încălzire centralizat, constând în centrala blocului și ceilalți cinsprezece au câștigat dreptul de a-și monta centrale de apartament, folosind o conductă nou construită.

 

După trei ani, doamna Furutz a provocat un fel de lovitură de stat în bloc, numindu-l forțat, fără niciun vot, pe Diliță, președinte de boc. El era conducătorul grupării cu centrale și ciupise din plin din banii cu judecățile celor două grupări, dar și din lucrarea cu conducta nouă pe care au trebuit să o monteze, pentru a-și racorda centralele de apartament. Diliță găsise un fost coleg de la școala profesională și cu el făcuse afacerea. S-au racordat la o conductă de gaz, dar în mod greșit, colegul nefiind specialist în domeniu. A angajat niște zilieri care au montat o conductă, racordându-se la o sursă găsită, dar nu la cea principală. Probabil de la vreo casă din jur. Doamna Furutz a desfășurat o campanie în bloc și a forțat și pe ceilalți proprietari să adere la noua conductă, a lui Diliță. Nu s-a făcut însă niciun calcul, nicio proiectare și oamenii s-au trezit deodată fără gaz. S-ar fi putut racorda la fosta conductă de gaz, din epoca socialistă, dar Diliță, cu inteligența sa, a distrus sistemul de conducte și l-a acoperit vărsând pe ele câteva tone de pământ, sub motivul amenajării unei grădini în gunoi, în realitate să nu cumva să o mai folosească cineva vreodată.

 

– Ați ascuns conducta de gaz ! Unde să o mai găsim ? întrebă lucrătorul de la gaz pe bărbat .

 

– Eu am procedat conform legii ! Am scos toate conductele de gaz de la sursa inițială și am vărsat peste ele câteva tone de pământ, răspunse cu emfază președintele de bloc Diliță Marcerau, mândru de ceea ce a făcut, pentru că el așa înțelesese legea.

 

Bărbatul era fiul fostului șef de bloc din epoca socialistă. Tatăl său, om cu patru clase primare, l-a dat la meditații de mic, dar toți profesorii i-au spus același lucru : “Nu puteți face om din el ! Cheltuiți banii degeaba ! Nu poate învăța nimic și mai este și încăpățânat !”.

 

Dacă nu ar fi murit înainte de revoluție, omul și-ar fi aranjat odrasla.          i-ar fi cumpărat un bacalaureat, o diploma de licență și chiar un loc de muncă călduț, bine plătit, la fel ca fostul vicepreședinte, domnul Furutz, care i-a făcut rost fiicei sale de un post la o instituție importantă, care trebuia ocupat legal doar de persoane cu facultatea iar fata nu avea nici bacalaureatul, folosind banii strânși pentru ascensorul blocului – o sumă de bani cât prețul unui elicopter. Bărbatul a reușit să-și aranjeze bine fiica, care avea numai băieții în cap, încă din școala generală și chiar a născut trei băieți în acea perioadă – fenomen  rar în socialism, când fetele doar după terminarea studiilor, atunci când începeau să lucreze se gândeau la căsătorie și apoi la copii. Fiica lui Furutz a stat douăzeci de ani în postul cumpărat, până când șeful instituției a fost schimbat și atunci s-a descoperit în acte că femeia nu avea nici măcar bacalaureatul – avea doar diploma de la o școală privată la nivel de postliceală, cu specializarea funcției.

 

Diliță nu se mai enervă, așa cum făcea de obicei, când trăgea câțiva pumni soției sau câteva palme fiicei sale. Niște lovituri aplicate consoartei i-au fost însă fatale femeii, transformând-o în legumă. Bărbatul reuși ca aceasta să fie declarată ca suferindă de cancer, obținând astfel chiar bani de pe urma violenței sale. Fiica sa devenise însă victimă de la o vârstă fragedă. Datorită fricii pe care i-o provoca permanent Diliță, fata urina pe ea, involuntar, în timpul nopții. Ca urmare, dorind să scape de agresor, imediat ce și-a terminat studiile, tânăra a plecat în Irlanda și nu a mai vrut să știe de tatăl său. Cu mama sa, în starea în care se afla, nu se mai putea comunica demult.

 

“Sunt președinte ! Sunt mare președinte !” spunea tuturor plin de sine Diliță. Era primul său serviciu, după cei treizeci și cinci de ani de la revoluție, în care nu îl angajase nimeni. Nu pentru că era nepriceput și leneș. Era și încăpățânat și stăruia în prostie, atunci când își punea ceva în cap și nimeni nu putea să îl lămurească, cu ce este corect, să îi modifice opinia, dar era și un om foarte periculos, care îi urmărea pe ceilalți fiind pregătit mereu să îi pârască, să le facă rău celor din jurul său. Niciun patron nu își asuma riscul de a fi permanent reclamat și amenințat de Diliță, care găsea nereguli și în cele mai corecte activități, pentru că înțelegea și interpreta eronat mereu legile. Nu era singurul în această situație. Vecinul Coviltir de la revoluție nu a reușit să lucreze vreundeva. Era angajat și după o zi-două era dat afară. Chiar în Egipt a stat doar două zile la firmă și s-a întors urgent înapoi, cheltuind banii soției, care găsea bătrâni să îi îngrijească la domiciliu.

 

Văduva fostului vicepreședinte Furutz a fost cea care a avut inițiativa de a-l propune pe Diliță președinte de bloc. Ea ajungea astfel numită pe postul de vicepreședinte și încasa și banii femeii care făcea curățenie în bloc. Doar doamna Furutz toată viața, până la pensie,  desfășurase această activitate, fiind femeie de serviciu la maternitate.

 

Diliță angaja lunar femei harnice care făceau curățenie lună în scara blocului, apoi țipa la ele și le tortura, punându-le să facă lucruri imposibile, pe care doar mintea lui bolnavă le putea gândi, dar bani pentru munca efectuată nu le dădea deloc.

 

-Sunt președinte de bloc și fac ce vreau! spunea plin de ifose Diliță.

 

Femeile necăjite plecau supărate. Nu aveau ce face. Nu aveau unde să îl reclame și dacă ar fi avut – prin reducere la absurd – tot nu s-ar fi rezolvat nimic.                                                                                                –Din sumele asociației avem bani de mâncare, de îmbrăcăminte, de detergenți și de produse de curățenie, spunea Diliță. Eu întotdeauna sunt plin de idei, după cum mă știți. Am acum o idee să ne umplem de bani, ca de obicei.

 

          Doamna vicepreședinte Furutz – care își cumpărase o sută de perii, periuțe, mături și măturici de toate mărimile și de toate formele, inclusiv pentru autoturismul fiicei, pentru care reținuse  vreo douăzeci de tipuri, utilizate pentru fiecare ansamblu sau piesă – era persoana retribuită pentru această muncă, de curățenie.

 

          Cele două nonagenare – vicepreședinta și casiera îl ascultară încântate pe Diliță. Doreau și ele mai mulți bani, așa că erau receptive la orice propunere în acest sens.

 

• Facem o grădină !  În gunoi ! spuse entuziasmat Diliță.
• Dar, unde ? întrebară în cor, mirate bătrânele.

 

          În fața blocului era trotuarul și șoseaua, pentru că blocul era postat chiar pe bulevardul principal. În stânga, lipită de bloc era o vilă cu etaj, fără a exista spațiu între clădiri. În dreapta era o străduță, perpendiculară pe bulevard, având direct carosabilul, fără trotuar. Iar în spatele blocului era un spațiu îngust de patru metri până la casa vecină, în care erau amplasate pubelele de gunoi.  

 

-După containerele de gunoi! exclamă Diliță entuziasmat de idee.

 

– Dar cine va veni în grădină, să treacă întâi pe la pubelele urât mirositoare ? Ați propus ceva unic în lume !  În spatele acestora, adică în grădină, mirosul persistă, spuse doamna Furutz.

 

– Nimeni ! Dar noi ne vom face cu bani mulți ! Dăm lovitura ! Cumpărăm statui din piatră și ghivece luxoase, scumpe, de lut , așa cum numai milionarii au în grădini, atât pentru noi, în apartamente cât și pentru mormintele membrilor familiilor noastre. Vom achiziționa astfel permanent flori. Eu am cumpărat deja din banii asociației pentru balconul meu, un cireș japonez, tufe enorme de lavandă, trandafiri de dulceață și alte plante foarte scumpe, pe care din bugetul personal nu mi le-aș permite să le cumpăr. Fiecare dintre noi vom avea și câte o trusă de foarfeci de grădină, cuțite și alte dispozitive de grădinărit. Am visat mereu să am o trusă de psihopat în serie, așa ca în filme. Ca președinte de bloc pot acum să îmi satisfac această dorință ascunsă. Este ca un tratament pentru mine. Mi-am dorit ca în fiecare dimineață să mă trezesc – cum îmi place la nebunie să chinuiesc ceva – și plantele să le tai cu furie. Nu rezistă ele prea mult timp violențelor mele, dar avem bani în fondul asociației să cumpăr mereu altele, mai scumpe. Îmi satisfac astfel și poftele mele animalice, violențele pe care le simt permanent în interiorul meu. Pot să mă dezlănțui nestingherit asupra lor, nu numai asupra nevesti-mii, care nu mai știe săraca ce-i cu ea, că am adus-o eu la stadiul de plantă, explică cu aere de cunoscător Diliță.

 

-Bună idee ! Fiică-mea iubește orhideele. Va umple apartamentul nostru cu flori de toate soiurile și de toate culorile ! spuse vicepreședinta Furutz. Îi place și ei violența, nu numai sexul            non-stop, doar o cunoști de mică, când bătea la școală toți băieții. De abia aștept să cumpăr plante și să le ud din belșug, doar sunt și pe postul de femeie de seviciu, că primesc banii pentru muncă.

 

     Plantele au fost inundate cu apă de bătrână și s-au uscat imediat. Dar fondurile asociației erau pline și femeia cumpăra mereu alte flori. Doamna Furutz nu îngrijise până la cei nouăzeci de ani ai săi niciodată vreo plantă. Nu iubea florile deloc. Nu știa că unele plante au nevoie de mai multă apă, altele de foarte puțină. Unele flori nu suportă curenții de aer și altele sunt sensibile la frig. Imediat ce se uscau, erau cumpărate alte plante, dar și ghivece costisitoare. Dacă nu îi plăcea vreun vas, îl arunca la gunoi.

 

-Aproape în orice asociație, președintele face ce vrea, mai ales dacă are ca mine susținerea vicepreședintei și a casierei, medita fericit Diliță. Sunt acum pe culmile fericirii, dar și ale bogăției, pentru că pentru mine, banii sunt tot ce îmi doresc de la viață.

 

Femeile angrenaseră și pe celelalte nonagenare din bloc, care formau majoritatea proprietarilor. Pe timpul vieții lor, în epoca socialistă acestea au avut un serviciu sigur și nestresant iar imediat după revoluție, la cincizeci de ani s-au pensionat rapid. De aceea aveau senzația că nimic nu s-a schimbat în viața lor, se simțeau ca-n socialism, dar cu avantajele materiale de care beneficiau datorită noii orânduiri. După o viață fără stres, bătrânele erau pline de energie, permanent gata de a bârfi sau de a face ceva rău unor vecini și aceste activități le mențineau în formă mereu. Persoanele educate, cu suflet bun, părăsiseră lumea când trecuseră de șaptezeci de ani – soția doctorului, cu fiica medic și tatăl profesoarei de la etajul unu, mama inginerei silvic, de la etajul zece. Nonagenarele pline de răutate parcă în ură își găseau vitalitatea și pofta de viață. Părea că moartea – când le întâlnea – fugea speriată și le ocolea întotdeauna, numai să nu aibă de-a face cu ele.

 

Din grup, campioană la bârfit era doamna Bus, preferata lui Diliță, pentru că atunci când punea la cale vreo ticăloșie, pe aceasta se putea baza mereu. Femeia nu a lucrat, avea pensie de boală, fiind suferindă cu nervii. Urâtă, obeză, neagră la păr și cu piele oacheșă, mică de înălțime își păzea continuu soțul, profesor universitar, un fel de Alain Delon, dar mai mătăhălos. Femeii îi era frică permanent să nu i-l fure altă femeie și astfel își explica boala care o măcina.

 

Doamna Bus se așeza la colțul străzii și începea orice conversație cu propoziția : „ Soțul meu este profesor la Universitate !”.

 

    Povestea apoi tuturor cum l-a pus la punct și cum l-a și bătut.

 

-O studentă s-a îndrăgostit de soțul meu și cei doi au avut chiar o aventură. Atunci eu l-am bătut, nu m-am putut abține. L-am pârât apoi la Partid și Florică a fost mustrat, până i-au venit mințile în cap. De atunci nu a mai încercat să mă înșele , spunea femeia.

 

Nu știa că, după revoluție, la Mecanică agricolă – unde preda bărbatul său – veneau ca studente fetele de la țară care își începuseră viața sexuală de la opt ani, cu bătrânii din sat. Un oral pentru acestea era echivalent cu îngurgitarea unei înghețate. Partidul Comunist dispăruse și nu mai putea să își exercite influența asupra comportamentului moral al soțului său. Și chiar dacă acesta nu ar fi dorit să facă nimic în această direcție, studentele îl determinau forțat să facă tot ce vroiau cu el. Un coleg profesor se simțea atât de agresat de studente, încât ajunsese să îi fie scârbă de persoanele feminine și dorea să demisioneze, deși și-a dorit mult să fie universitar și avea chiar vocație pentru această profesie.

 

…………………………………………………………………………………………………

 

       Diliță își amintea cu plăcere de perioada adolescenței. Știindu-l cam nebun, domnul Marcerău, șef de bloc, îi asigura mediul de a organiza săptămânal petreceri în bloc, în subsol, unde se aflau pivnițele și instalațiile cu țevi. Nu îl lăsa altundeva, să nu facă vreo prostie. În weekend, blocul se zguduia, răsuna de muzică de dans, dar nimeni nu spunea nimic, că era pusă de fiul șefului de bloc, mare turnător la securitate, benzinar de meserie. Pe masă, el avea întotdeauna o rudă de cașcaval, salam de Sibiu. Benzina era la rație și domnul Marcerău, primea pentru suplimentul de benzină dat delicatese, atunci când mâncarea era la rație. La petreceri veneau băieți și o singură fată, mai urâțică, cu părul vopsit roșu. Petrecerile au încetat însă când domnul Marcerău, îi găsi o soață fiului său.

 

          La parterul blocului funcționa o cofetărie. Fiind angajate numai tinere, șefa organiză și un bordel pe ascuns. Diliță își petrecea timpul ziulica întreagă la mesele cofetăriei. Ocazia a apărut atunci când una din angajate, fiind orfană, trebuia să părăsească orfelinatul pentru că împlinea vârsta. Șefa cofetăriei vorbi cu bătrânul Marcerău și o recomandă ca viitoare soață fiului său. Era o alegere potrivită. Tânăra nu ar fi avut unde să fugă, nici cui să povestească despre comportamentul violent al fiului său.

 

        În scurt timp, căsătoria avu loc iar domnul Marcerău le cumpără și un apartament în apropiere, pentru a urmări în continuare comportamentul fiului său.

 

        Dacă președintele oferise fiului său subsolul blocului, vicepreședintele acordă fiicei sale, permanent doritoare de sex, acoperișul. Acolo aducea ea băieții pentru escapadele sale sexuale. Și cum făcea mare gălăgie, într-o zi, profesoara de limba germană, săsoaică, de la etajul zece s-a dus să vadă sursa zgomotelor. Fiica lui Furutz i-a tras însă o mamă de bătaie zdravănă. Amenința cu așa ceva și pe alte proprietare din bloc, care speriate o evitau întotdeauna. Astfel, până să termine clasa a opta, fata a rămas însărcinată cu doi gemeni, apoi cu încă altul. Ciudat era faptul că ultimul semăna perfect cu tatăl său, pe care îl adula și cu care avea o relație extrem de apropiată, parcă prea intensă.

 

Și fiica domnului Răzeșu își iubea și admira mult tatăl, dar era o dragoste tată-fiică în limitele normalului. Răzeșu, mare securist, făcea afaceri în stil mare, comparativ cu turnătorii din bloc. Apartamentul îl primise gratuit, de la stat, fiind lăsat de un bărbat care a emigrat în străinătate. După revoluție obținu tot fără bani, apartamentul unor vecini. Vecinul conducea bijuteria din centrul orașului și poseda mult aur, pe lângă apartament și o vilă luxoasă. Muri însă subit și lăsase ca văduvă, o blondă înaltă, subțire, foarte frumoasă, mult mai tânără decât el. Domnul Răzeșu o vizita mereu. Mergea la ea la o cafea. Într-o zi, femeia a fost găsită moartă. S-a considerat că a făcut infarct. În mod ciudat, domnul Răzeșu  deveni  imediat proprietar al apartamentului. Nu s-a bucurat însă mult timp de acesta. Îl dărui fiicei sale și soțului acesteia. Ginerele, un excroc mai mare decât el, a vândul apartamentul, de o sută șaizeci de metri pătrați pe o sumă enormă și propuse familiei să folosească banii pentru construcția unei vile, pe terenul din curtea mamei sale. Investi și foarte mulți bani, primiți de la socrul său și ridică o construcție de lux. Apoi, divorță de fiica lui Răzeșu, lăsând-o cu doi copii. Mândră de tatăl său, fiica lui Răzeșu nu ceru niciodată bani de pensie alimentară pentru copii. Ginerele a rămas cu vila construită din banii securistului. Iar fiica a ajuns în vila fostului șef de la aur.

 

        După campania desfășurată de doamna Furutz în bloc, au fost forțați și ceilalți proprietari să își monteze centrale de apartament.

 

         Familia Ionescu, pensionari de la revoluție, foști profesori au trebuit să facă împrumut la bancă pentru acest lucru. Nu au mai reușit însă să-l restituie și domnul Răzeșu le-a cumpărat foarte ieftin apartamentul. Bătrânii au murit de supărare. Fostul ginere al securistului a luat însă imediat contact cu fosta sa soție, sub pretextul că îi renovează apartamentul recent cumpărat. I-a luat însă o sumă enormă de bani. Atunci domnul Răzeșu făcu infarct, de supărare. Era în plină pandemie și a fost dus la spital , unde a luat și covid. A murit în curând. Doamna Răzeșu a fost însă mulțumită că a făcut economie, că nu a mai trebuit să plătească înmormântarea. Domnul Răzeșu cunoștea multe persoane și ar fi trebuit să i se facă o înmormântare fastuoasă, la care să invite mulți oameni de afaceri.

 

Zilnic, pe holul blocului, fiica doamnei Bause venea să o viziteze.

 

Făcea contabilitatea la o firmă și nu cunoștea bine înmulțirea, așa că avea nevoie de ajutorul mamei sale nonagenare. Doamna Bause nu putea avea copii și a adoptat pe fiica surorii soțului său, care era internată la un ospiciu. Fiica a fost bine îngrijită, nu ducea lipsă de nimic, dar de la opt ani, cineva apropiat o teroriza sexual. Fata ajunsese o adevărată devoratoare de bărbați, de la o vârstă fragedă. Muncitorii care făceau lucrări în bloc se plângeau speriați locatarilor că sunt agresați de aceasta, ei fiind bărbați de vârstă mijlocie iar ea elevă la gimnaziu. Nu știau cum să scape de ea.

 

          Doamna Bause a plătit mereu notele fiicei sale și aceasta avea rezultate foarte bune la învățătură. A terminat liceul și s-a înscris la universitatea particulară “George Barițiu”. După primul an, doamna Bause – care era maestră în rezolvat problemele cu șpagă – găsi o filieră să plătească transferul la facultatea de stat din oraș, cu profil economic. Astfel, tânăra a absolvit și a devenit economist, fără să știe tabla înmulțirii. Doamna Rause a găsit chiar un conducător de doctorat, dispus să o facă doctor în domeniu, pe bani mulți. După terminarea facultății, contabila i-a plătit posturi în care a funcționat, la diverse instituții publice, până când cineva a observat că economista lor nu posedă noțiuni elementare de calcul matematic. Patronii de la firma privată la care lucra acum au constatat acest fapt în scurt timp și au dat-o afară. Astfel, contabila de nouăzeci de ani nu a mai trebuit să rezolve înmulțirile fiicei sale.      Cunoscând situația financiară bună a familiei Bause, o vecină, doamna Dumescu îi recomandă pe nepotul său de la fiul din prima căsătorie, ca soț fiicei doamnei Bause. Nunta avu loc imediat. Obsedată sexual, Aura, fiica doamnei Bause povesti soțului său cu amănunte, aventurile sale sexuale de la opt ani. Tânărul profită din plin de cele relatate și o șantaja des pe contabilă să îi dea bani pentru că a luat o soție, cu așa o experiență sexuală din copilărie.

 

           Contabila i-a dat bani ani la rând și la un moment dat nu a mai vrut. Atunci tinerii au divorțat. Ginerele a cerut și a obținut și fiica rezultată în urma căsătoriei, datorită trecutului soției sale.

 

• Trebuie să cooptăm în conducerea asociației pe domnul Holteiu, propuse Diliță bătrânelor colaboratoare. E bărbat ca mine ! Dur !
• Dar își bate zdravăn partenera, pe Ildiko. Este mereu săraca cu ochii învinețiți de lovituri. De abia se ține pe picioare. Am auzit, trecând pe lângă cei doi, pe bulevard, cum țipa la ea. O amenința că o va bate și că o va călca în picioare, spuse doamna Furutz.

 

Ildiko se căsătorise după absolvirea politehnicii cu un arab, Kerim. Om de afacei, arabul a cumpărat apartamentul de la o familie care a plecat în străinătate și l-a amenajat estetic. Într-o zi, Ildiko se trezi fără fiicele sale. Află curând că Kerim s-a întors în țara natală și plecă împreună cu fetele. Rămase singură, fără niciun venit, deoarece ea nu avea serviciu. O vecină îi făcu cunoștință cu Holteiu, un maistru, cadru didactic la un grup școlar. Fiind lider de sindicat, acesta îi aranjă un post de profesoară lui Ildiko. Uniunea era avantajoasă pentru amândoi. Holteiu care nu avea locuință se mută la Ildiko iar femeia fără venit, ajunse cu salariu, deși trebuia să îndure zilnic violențele partenerului. Știa însă femei din familii regale, care pentru situația materială îndurau cu stoicism violențe și umilințe din plin. Așa că își acceptă destinul pe deplin împăcată.

 

       Diliță – un președinte de bloc model – a rămas să caute gazul în pământ, cu firmele pe care le angaja din banii proprietarilor și îl mai caută și în ziua de azi. Liftul cu comandă ultramodernă, cu  infraroșu îl va  putea monta numai după înlăturarea celor zece uși de cincizeci de mii de euro. Se mai gândește încă ce să facă cu canalizarea blocului înfundată cu tonele de pământ pentru grădina din gunoi… Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se ştie că “Viaţa bate filmul” şi realitatea poate fi uneori mai înspăimântătoare, mai înfricoşătoare decât cea prezentată în scrierile literare.