Trebuie spus din capul locului că poezia nu poate exista în absența Logosului, altfel spus, nu poate să existe fără Dumnezeu în revelarea de sine sau lumină (în limba română, lumen a devenit lume, pentru că, în viziunea oamenilor luminați, lumina era esența originală a lumii, respectiv un simbol al vieții și al reînnoirii ei, adică al învierii după moarte) și eliberarea sau mântuirea omului căzut în istorie — totuna cu sclavia păcatului — și îmbrăcarea acestuia din nou cu haina curățeniei morale sau a sfințeniei.

Gândindu-ne la poezie cu sensul ei lărgit, și anume, de creație, putem considera lumea noastră, în care ființăm, ca poezia lui Dumnezeu. Dacă proorocul Moise a lovit de două ori cu toiagul stânca și a țâșnit apă, poetul lovește cu condeiul stânca imaginației și izvorăște astfel poezia cea curată și purificatoare cu care-și astâmpără setea sufletul omului.

Poezia există în fiecare om, doar că într-o măsură mai mică sau mare. În fiecare dintre noi există o fărâmă din lumina dumnezeirii, pe care, ce-i drept, avem libertatea de a o spori sau a o micșora. Poetul nu este altceva decât un diortositor al ființei umane, deoarece, prin natura lucrării sale poetice, necenzurată transcendental, el corectează, îndreaptă sau îmblânzește natura umană atât de ușor coruptibilă de către răul cu o mie de fețe, aducând-o pe făgașul normalității și oferindu-i șansa de a se transforma din nou în icoana dumnezeirii.

Dacă poezia este, așadar, edenică sau paradisiacă, creându-ne un orizont de devenire spirituală benefică, nu mai puțin adevărat este că a existat sau există în continuare un Eden al poeziei. Omul este singura ființă creată de Dumnezeu care este înzestrată cu spirit creator și vorbire articulată, deci, putem să presupunem, fără să greșim prea mult, că poezia, ca artă a cuvântului, a existat încă de la începuturi. Mai precis, încă din Grădina Edenului, unde Adam trăia în comuniune cu Dumnezeu.

Și ce poezie mai mare poate fi decât aceea de a da nume tuturor animalelor și celorlate viețuitoare din jurul tău, amprentându-le astfel devenirea? Sau să cânți imnuri de slavă lui Dumnezeu, cel care te-a așezat pe tine, ființă creată după chipul și asemănarea Sfintei Treimi, drept coroană a creației Sale? Cel puțin până a apărut în scenă femeia… care l-a împins pe bietul Adam în păcatul neascultării… De atunci se poate vorbi, făcând puțin haz de necaz, de dimensiunea luciferică a poeziei universale.

Dacă stăm strâmb și judecăm drept, observăm că dintre toate curentele literar-artistice care s-au perindat prin istorie, doar romantismul are nostalgia originii, a Edenului din care Adam, întâiul bard, a fost izgonit, cu nădejdea totuși a mântuirii viitoare. Doar romantismul, care a propus o paradigmă estetică deschisă, din care au putut lua naștere și alte curente moderne, spre deosebire de clasicism, de pildă, din care n-a putut rezulta decât tot clasicism sub forma neoclasicismului.

Romantismul, cu marile sale viziuni cosmogonice, cu aspirația spre absolut și fixarea unor idealuri înalte, cu pornirea aventurii lăuntrice a ființei, cu visul ca foreză a inconștientului, cu acel cult al imaginației și al fanteziei creatoare, fără de care se surpă întotdeauna zidul mănăstirii, a reușit să influențeze covârșitor cultura universală, fiind tatăl modernității… Și ce este, în fond, modernitatea? Un modo hodiernus pentru fiecare epocă…

De aceea, pe poarta Edenului poeziei, străjuită de un heruvim cu spadă înflăcărată, pot intra doar Adamii și Evele care reușesc restabilirea comuniunii cu Dumnezeu și redau sublimei arte a cuvântului funcția ei morală și educativă, capabilă să-i confere puterea de a rupe crusta inimii învârtoșate a omenirii…

© Cristian Gabriel Moraru

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Despre Edenul poeziei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 decembrie 2020