Cu cartea Insomnii la Poarta Raiului (Alexandria, Editura Tipoalex, 2014), dl Liviu Comșia își continuă demersul de evaluare a scriitorilor teleormăneni în mijlocul cărora a descins acum mai bine de un deceniu. De astă dată, nu operele scriitorilor roșioreni suscită atenția criticului, ci opera poetului, prozatorului și jurnalistului literar Florea Burtan (n. 29 iunie 1948, com. Crângu, jud. Teleorman), membru al USR și redactor-șef al revistei „Caligraf” (Alexandria).

În fapt, această carte este prima monografie critică despre opera literară a acestuia. În prefața cărții, istoricul literar Stan V. Cristea prezintă contextul cultural în care a evoluat generația scriitorului Florea Burtan (n.1948), care-i mai cuprinde pe Titi George Câmpeanu, Rodian Drăgoi, Nicoleta Milea, Florea Miu, Domnița Neaga, Rodica Palade, Theodor Răpan, Anton Tianu, și rezumă conștiincios conținutul cărții, afirmând, în consens cu alți comentatori, că „Florea Burtan este întru totul un optzecist, un postmodern cu o voce distinctă, iar temeiurile acestei caracterizări stau în toată opera sa…” (p. 14).

Criticul literar Liviu Comșia nu începe ex abrupto analiza operei scriitorului, ci ne face părtași mai întâi la convorbirea sa cu Florea Burtan. Întrebat, de pildă, de către critic, ce model literar a avut, poetul Florea Burtan răspunde cu dezinvoltură: „Poetul, cu care cred că mă asemăn, e un romantic, un melancolic, un bântuit și torturat de freamătul, adânc și învăluitor, al cuvântului, de metafora seducătoare, de expresivitatea dulce-amară, pe alocuri directă, pe alocuri subtilă. Mă asemăn cu acel poet ce se dorește a rămâne etern tânăr, îndrăgostit de iluzii, de miresme celeste, de zăpezi spulberate de un vânt blajin… Îndrăgostit de o iubită care nu vine niciodată, de amânate și devastatoare renunțări… Poetul acela poartă numele meu.” (p. 20).

Cartea dlui Comșia are o structură cvadruplă. După interviul luat autorului, care luminează sensurile și temeiurile unei opere structural neoromantice, urmează partea cea mai consistentă a cărții, și anume, eseul critic despre întreaga creație a lui Florea Burtan, intitulat sugestiv Florea Burtan: Insomnii la Poarta Raiului. Rănile din cântec, apoi referințe critice selective despre autor, adunate sub genericul Ce cred alții despre Florea Burtan. În oglinda cuvântului, iar, în cele din urmă, este realizată cu minuțiozitate o fișă biobibliografică, denumită Scriitorul și opera. Împlinirea datului.

Interpretând critic opera literară a scriitorului Florea Burtan, dl Liviu Comșia realizează un demers critic necesar în orice cultură care se respectă. Este foarte important ca creațiile spiritului dintr-o anumită zonă culturală, fie ea și teleormăneană, să fie receptate corect de către contemporani și generațiile viitoare.

De aceea, receptarea critică a operei lui Florea Burtan, unul dintre cei mai însemnați poeți teleormăneni este binevenită, Liviu Comșia călăuzindu-ne prin labirintul unei opere literare deosebit de complexe și de profunde. Plecând de la premisa că viața (datul) se reflectă în opera creatorului, L. Comșia opinează, în ceea ce-l privește pe autorul Elegiilor din cătun, următoarele:

„Aș zice că viața lui Florea Burtan este tipică pentru un scriitor român. Vede lumina zilei într-un sat, crește în legănarea legendei, se întărește descoperind acel fond metafizic al satului, contactul cu realitatea urbană îl amenință cu schimbarea, practică jurnalismul care îl pune față în față cu alte fațete și înțelesuri ale vieții, se preocupă să pună în operă zbaterile, credințele, sentimentele, trăirile, negările, acceptările, risipirile, adunările, idealurile etc. — toate socotite a fi unice, nemaiîntâlnite, profund schimbătoare de perspectivă a vieții. În timp, acestea dimpreună adună rănile cântecului, această clipă a trecerii poetului prin lume. Din toate acestea rămâne nostalgia după paradisul pierdut care propune continua întoarcere ca izbăvire. În realitate, e doar cale de-un cântec.” (p. 30).

În ceea ce privește încadrarea poetului Florea Burtan într-o generație literar-culturală, Liviu Comșia îl plasează între generația ’60 sau neomodernistă și generația optzecistă sau postmodernă, optând mai degrabă pentru conceptul de promoție literară, folosit de criticul Laurențiu Ulici în discuția despre periodizarea literaturii. Scrie criticul: „… profilul poetic al lui Florea Burtan ni se pare a se împlini cumva prin trăsăturile preluate de la cele două generații. Nu este nici un șaizecist în totalitate, nici un optzecist sadea. Poate corect ar fi implicarea sa în ‹‹promoția ’70››, care prefigurează caracteristici dezvoltate în deceniul opt și prelucrează pe cele încă viguroase din vremea afirmării și consacrării șaizeciștilor.” (p. 33).

Într-o schiță de portret, intitulată Scrisul frumos, criticul declară, că deși Florea Burtan  și-a exersat condeiul și ca prozator și jurnalist, în tot ceea ce scrie precumpănește poetul care a rămas dintotdeauna. Liviu Comșia constată în versurile dlui Burtan acea muzicalitate tainică a cuvântului, calitate remarcată și de alți critici înaintea sa.

În opera poetică a lui Florea Burtan, criticul identifică mai multe trepte ale devenirii poetului. Prima treaptă este cea a debutului editorial cu volumul de versuri Flaut pe răni (1979), care a primit și Premiul pentru debut din partea editurii Cartea Românească, condusă la acea vreme de Marin Preda. În acest prim volum al devenirii poetului, criticul remarcă „un optzecism atipic în care formele tradiționalismului sunt păstrate și înnoite drept structură a poemelor.”      (p. 36).

Liviu Comșia ne mai revelează faptul că, în cele trei cicluri ale volumului de debut, Efigii, Ceremonial și Țărm de nuntă, care caligrafiază satul ancestral românesc, cu legile sale nescrise și ceremonialurile sale, amenințat de o iminentă destrămare, „Sufletul poetului sângerează. Din aceste răni vor ieși alte și alte poeme, ca niște strigăte de spaimă și de singurătate. Motivele abia schițate aici prind contururi precise în volumele următoare.” (p. 39).

A doua treaptă evolutivă a liricii lui Burtan, ne comunică criticul, începe, după aproape un deceniu și jumătate de tăcere editorială, cu volumele Valea plângerii (1994) și Izgonirea din rai (1996), din cântecele neoromantice ale poetului transparând sentimentele de dragoste și dor.

Prin volumele Înstrăinări (2000), Insomnii (2002), Triumful disperării (2004), dar și antologia de autor Poeme de dor (2005), publicate în mileniul trei, poetul urcă a treia treaptă a devenirii sale poetice, f[când din nou legătura cu satul românesc, căruia îi reconstruiește chipul spiritual, cu tradițiile și obiceiurile sale. Antologia Poeme de dor sintetizează de fapt, declară Liviu Comșia, lirica lui Florea Burtan din ultimele „două decenii și jumătate de căutări, zbateri, insomnii, plângeri, adică tot ceea ce conține sentimentul unic al dorului.” (pp. 52-53).

Apogeul liricii lui Florea Burtan este evidențiat prin zestrea lirică alcătuită din volumele Obsesia labirintului (2007), Poeme de odinioară (2008), Partea mea de târziu (2010), Elegii din cătun (2012) și antologia de autor Flaut pe răni (2014). Dl Comșia conchide, spre finalul interpretării operei poetice a lui Florea Burtan: „Cum am repetat de-a lungul acestor rânduri, poetul se încumetă să revigoreze romantismul trecându-l într-un neoromantism și demonstrând că acesta încă nu și-a epuizat resursele.”    (p. 60).

Talentul viguros al prozatorului Florea Burtan, decelabil în volumele de povestiri Pedepsele (1994) și Amurgul zăpezilor (1995), respectiv în romanul Atelierul de tâmplărie (2014), îl face pe Liviu Comșia să declare că acesta este un bun „constructor de atmosferă și psihologii”, care proiectează lumea satului în mit.

În proza scurtă a lui Burtan, criticul descoperă două direcții mai importante: „… în povestirile sale, Florea Burtan urmează drumul mitizării satului românesc în cel puțin două direcții: în primul rând, folosindu-se de creația populară cu gradul său înalt de mitizare și, în al doilea rând, prin istoria națională, înfățișată însă în concepția omului de rând cu intuiția lui mitică.” (pp. 66-67).

Câteva pagini mai încolo, L. Comșia face următoarele observații în ceea ce privește stilul povestitorului: „Sigur, nu putem încheia acest excurs prin cele două volume de proză scurtă ale lui Florea Burtan fără a nota farmecul frazei, muzicalitatea ei, cântecul ei metaforic. La interferența poeziei cu proza se nasc aceste bijuterii epice.” (p. 71).

Ca romancier, Florea Burtan este apreciat drept „cronicarul sensibil” al lumii rurale aflate sub teroarea istoriei. Atelierul de tâmplărie este pentru critic „romanul agoniei unei civilizații originale, care începe să se piardă în lumea contemporană informă, anarhică. Întreaga carte este un tragic poem al despărțirii de noi înșine.” (p. 76).

În continuare, jurnalistul și publicistul Florea Burtan i se revelează criticului Liviu Comșia drept „același stilist nobil, îngrijit, rafinat, respectându-și credința în scrisul frumos. Dar nu întocmai la fel. Odată trecută granița spre jurnalism, Florea Burtan părăsește calmul melancolic al visătorului și devine necruțător, aproape de marginea superioară a suportabilității pamfletului.” (p. 81).

Prin urmare, Insomnii la poarta raiului este  o carte despre devenirea unei personalități notabile a culturii teleormănene contemporane, care provoacă cititorii la lectura unei opere literare remarcabile!

© Cristian Gabriel Moraru

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Liviu Comșia — Insomnii la Poarta Raiului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 iulie 2020