După publicarea în decursul a trei decenii a nu mai puțin de 30 de volume (culegeri de matematică, romane, memorialistică, monografii, dicționare), iată, profesorul Gheorghe Boja se încumetă să purceadă la ștergerea prafului de pe filele de aur ale istoriei învățământului teleormănean, publicând, în anul sărbătoririi Centenarului României, un prim volum de Noi contribuții la istoria învățământului din județul Teleorman (Alexandria, Ed. Tipoalex).
Îndrăzneața întreprindere istoriografică a profesorului alexandrean este motivată de interesul de a revela publicului larg contribuțiile dascălilor de pe meleaguri teleormănene la istoria învățământului românesc. Scrie, de altfel, autorul:
„Cartea este un prinos de recunoștință adus dascălilor școlilor teleormănene care, alături de corpul profesoral din celelalte școli din întreaga țară, au contribuit la dezvoltarea învățământului românesc, la creșterea prestigiului României în lumea întreagă.
Din lectura cărții, cititorii vor putea să înțeleagă eforturile cadrelor didactice și rezultatele activității școlare și culturale timp de două secole.” (Cuvânt înainte, p. 3).
Misiune nobilă și vrednică de laudă fără îndoială, mai ales că pe această temă de actualitate lucrările riguros întocmite le poți număra pe degetele de la o singură mână!
Cartea domnului prof. Gheorghe Boja, care încearcă să surprindă evoluția învățământului teleormănean, este structurată în 6 capitole distincte.
Primul dintre ele, Istoricul învățământului teleormănean, trasează, în aproximativ 25 de pagini, jaloanele cele mai importante ale istoriei științei de carte pe meleagurile acestui „mare și necunoscut județ”, cum îl numea istoricul Nicolae Iorga.
Dintru început se recunoaște existența unui învățământ organizat încă din secolul XVI în jurul mănăstirilor și bisericilor, unde preoții și călugării îi instruiau pe tinerii care doreau să îmbrățișeze cariera ecleziastică. Că mănăstirile și bisericile erau principalele focare de cultură și de educație aflăm dintr-un pasaj ca acesta:
„În jurul orașului Rușii de Vede au fost două centre de cultură. Schitul metoh al Mănăstirii Cutlumuz, de la Muntele Athos, la sud-vest de Rușii de Vede, pe Valea Călmățuiului, la 500 de metri de Curtea Veche, unde se afla conacul lui Jupân Drăghici, tatăl lui Radu Grămăticul, și al doilea Centru cultural, al Mănăstirii Țigănia-Drăgănești, la nord-est de Rușii de Vede.” (p. 5).
Dacă în sec. al XVI-lea existau 18 gramatici, dieci și logofeți în Teleorman, mai mulți decât în oricare alt județ, de-abia din secolul al XVIII-lea se trece la un învățământ ceva mai centralizat, înmulțirea tipografiilor și publicarea de cărți în limba română având un rol însemnat. Este semnalată, astfel, în jurul anului 1779, o școală românească în târgul Zimnicea, iar în 1780, o Școală Domnească la Rușii de Vede, condusă de dascălul Nedelcu.
Din 1838, școlile publice din orașele reședință de județe au devenit școli normale. Totodată, pe lângă școlile publice, de stat, au funcționat și numeroase școli particulare, cum s-a întâmplat, de pildă, la Rușii de Vede, unde existau nu mai puțin de 6 școli private, pe care autorul cărții le enumeră sârguincios: Școala lui Atanase Veropolu, Școala lui Grigore Ardeleanu (1834), Școala grecească și românească a lui Grigore Ardeleanu, Școala dascălului Fotache, Școala dascălilor Constandin și Gavrilă Popescu, respectiv Școala dascălului Alecu.
O figură importantă a învățământului teleormănean este ardeleanul Vasile Urzescu, ctitor de școli și cel care avea să-i fie dascăl chiar și lui Alexandru Depărățeanu, primul din galeria marilor poeți teleormăneni. Relativ la dascălul ardelean, dl Gheorghe Boja face o precizare importantă: „La 30 aprilie 1843, profesorul Școlii Normale, Vasile Urzescu, a întocmit lista școlilor comunale, cu numele și prenumele învățătorilor care le conduceau, dându-se informații și despre modul de plată al învățătorilor, numărul de elevi și starea localurilor de școală.” (p. 10).
La jumătatea veacului al XIX-lea, stadiul la care ajunsese învățământul teleormănean era mai mult decât îmbucurător, după cum aflăm din următorul fragment: „Între anii 1838-1948, învățătura de carte s-a predat în toate satele teleormănene. În 1842, la sate erau 132 de școli, cu 2213 elevi, iar peste 3 ani, respectiv în anul 1845, Teleormanul avea 146 de școli comunale, cu 2242 elevi, având un număr de învățători mai mare decât județele: Brăila, Ialomița, Ilfov, Muscel, Olt, Romanați și Râmnicu Vâlcea.” (p. 14).
În continuare, este urmărit parcursul școlii teleormănene până în zilele noastre, amintindu-se transformările și reformele legislative care au modelat viitorul acesteia.
Învățământul, prioritate națională este titlul următorului capitol care abordează obiectivele și problematica reformei în învățământ, pornind de la necesitatea sporirii eficienței actului educațional, în concordanță cu specificul societății românești și normele europene, și terminând cu descentralizarea învățământului, obligat să-și găsească surse de finanțare proprii, respectiv asigurarea unui trai decent pentru corpul profesoral, care să aibă parte de o salarizare diferențiată după criterii valorice obiective.
Apoi, ni se prezintă detaliat rețeaua școlară din mediul urban și rural, în prezent funcționând în județul Teleorman învățământ de toate gradele (preșcolar, primar, gimnazial, liceal și profesional, prin școlile de artă și meserii). „În anul școlar 2004-2005, ne comunică autorul, în județul Teleorman au funcționat 245 de unități de învățământ, din care: 56 de grădinițe, 166 școli primare și gimnaziale, 20 licee și o școală postliceală.” (p. 35).
Deși este constatată diversificarea ofertei educaționale, cea mai mare mâhnire este produsă de reducerea populației școlare și, odată cu ea, și a numărului cadrelor didactice.
Următoarele două capitole, Învățământ din mediul urban, respectiv Învățământ din mediul rural, probabil cele mai interesante din acest prim volum, rezumă istoricul mai multor școli din județul Teleorman, cei dornici putând afla date interesante despre școala sau liceul cutare. Informațiile sunt dublate deseori și de fotografii cu școlile respective, cu membri ai corpurilor profesorale din unitățile de învățământ respective și însoțite uneori și de tabele statistice care vin să releve faptul că, vorba proverbului, homo ornat locum.
Că educația și cultura merg dintotdeauna mână în mână este demonstrat de ultimul capitol al cărții, intitulat Dascăli din Teleorman, autori de manuale școlare, lucrări psihopedagogice și monografii. Sunt prezentați succint circa 95 de dascăli teleormăneni care și-au împletit armonios activitatea de la catedră cu cea publicistică.
Finalul cărții este reprezentat de o bibliografie critică alcătuită din 65 de titluri sau resurse bibliografice și 15 periodice care i-au stat la dispoziție cercetătorului nostru.
În concluzie, o carte utilă pentru cei interesați să cunoască destinul și evoluția învățământului teleormănean.
© Cristian Gabriel Moraru
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..