Motto: 

„ (…) Am azvârlit oglinda la o parte
Să nu mai văd cum timpu-naintează,
Dar ea s-a spart și-n cioburile sale
L-am auzit cum râde și sfidează.

Trezit ca dintr-o neagră nepăsare,

M-am scuturat de gândurile grele
Şi ridicând de jos acele țăndări
Eu m-am văzut multiplicat în ele (…)”

(Oglinda timpului, de Radu Stanca)

Ca un mag înțelept trăitor în peștera străveche a lumii ni se înfățișează poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, care ne îndeamnă să privim în Oglinda timpului (Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2020), facilitându-ne astfel comprehenderea lucrurilor tainice. Egal cu sine însuși „în lumea plicitisită și formală”, poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu este, fără-ndoială, unul dintre cei mai buni creatori de metafore din literatura Transilvaniei de azi.

Universul poetic vălărean este făurit aproape ca o incantație de către poet, prin a cărui forță magică, nevăzută, „cuvintele revin la matca poetică”. Conștient că „Lumea se va întrupa prin cuvânt/ și cuvântul poartă în sine harul sfințeniei/ rostit de marile spirite”, Nicolae Vălăreanu Sârbu ne împărtășește cu-ale sale „verbe de lumină”, îmbogățindu-ne cugetul și simțirea.

Prima temă importantă a acestui volum este iubirea care „rămâne limba dulce a cuvintelor”, iar adiacentă acesteia, femeia, cântată, de altfel, de bardul nostru în toată opera sa poetică. Iată un superb poem dedicat femeii aflate în diferite ipostaze: „Tu eşti  femeie-n taina nopţii/ Crepuscul în culori de seară/ Săruturi dulci la pragul porţii,/ Iubiri nebune dintr-o vară.// Tu ești femeie-n car de stele/ Sublimul trăirii îl culegi,/ În ale inimii castele/ De păcat, iubirea s-o dezlegi.// Tu ești femeie-n zori de vise/ Evă sub albele cearşafuri/ O Penelopă lui Ulise/ Floare a dragostei pe glafuri.” (Tu ești femeie).

Nenumărate situații în care femeia se află în centrul adorației eului liric găsim în următoarele poeme de dragoste, dacă este să spicuim doar câteva: Eu și ea nu mai eram („Ea îmi strânge dorințele în palmele asudate/ și gândurile se cuibăresc sub streașina pieptului”), Fiecare zi e un scenariu de vise („Nu ştiu ce s-ar întâmpla fără tine iubito,/ tu eşti lumina prin care păşesc/ spre orizontul care merge odată cu noi,/ dar nu ne grăbim, vrem mai întâi să trăim/ întreaga poveste.”), Privesc în ochii tăi („Privesc/ în ochii tăi şi nu zăresc nicio stea,/ cândva cerul nostru nu avea nori negri,/ acum îţi coboară pe tâmple zăpezile iernii/ şi mi-e frig,/ atât de frig că am furnici sub piele.”), Iubirea mea-i într-o rază („Iubirea mea-i într-o rază pe buzele tale și tu n-o vezi,/ îi simți doar căldura ademenitoare/ cum îți urcă prin sânge.”) etc.

Un poem dedicat mamei merită citat integral măcar pentru duioșia sa: „M-am născut copil sub geana luminii/ și am crescut din imagine în imagine ca un film/ cu actori buni,/ cei care m-au urmărit n-au fost toți mulțumiți/ unii chiar m-au hulit,/ dar drumul a fost bolovănos, plin de nevoi/ fără liniște/ fără mulțumiri.// Din spate mai mut mama m-a împins înainte/ și-mi căuta steaua în care credea/ cu multe rugăciuni, la fiecare presimțire.// În icoana de pe perete, lacrima ei/  avea miros de mir.” (Mama m-a împins înainte). Bunica, de asemenea, rămâne o amintire caldă în sufletul poetului, după cum aflăm chiar din poemul care poartă acest titlu.

O altă temă importantă în creația lirică a dlui Nicolae Vălăreanu Sârbu este ars poetica, în care autorul își prezintă, în stilul său inconfundabil, viziunea despre menirea creatorului și rostul creației. Sunt și în acest volum de versuri câteva arte poetice deosebit de profunde.

Prima dintre ele și cea mai importantă, după părerea mea, în economia acestui volum este cea intitulată Poezie și revelație, pe care o redau mai jos, pentru înlesnirea înțelegerii resorturilor intime ale creației acestui poet: „Nu un fapt este o poezie/ ci revelaţia lui în cuvinte/ ce urcă prin simţirea noastră/ până ne închide în cercul luminii/ şi ne face să gândim frumos.// O femeie este şi devine o muză/ care este mai mult decât o femeie/ din care adjectivele dau pe dinafară,/ pune trăsăturile în ochii iubirii/ şi creează liniile subţiri ale atingerii/ cu gândul plăcerii sublime.// În mine supravieţuiesc minunatele poeme/ în care viaţa şi dragostea se împletesc/ şi sufletul se încarcă/ cu trăirea deplină.”

Dacă în prima strofă a acestui poem, autorul ne dă seama despre faptul că poezia este un act magic, revelator, care ne educă simțirea și gândirea, plasându-ne în ceea ce acesta numește metaforic „cercul luminii”, în partea a doua a poeziei, motivul central este tot femeia iubită care este și devine muza poetului, adică inspiratoarea nu doar pentru creația sa (pentru castelul ridicat din cuvinte, am zice noi), ci și pentru un modus vivendi pe care nu și l-ar putea imagina fără dragostea care îi înnobilează sufletul.

Pentru poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, ca pentru orice poet autentic, de altfel, poezia este un „alt mod de a privi lucrurile”. O altă superbă artă poetică este Urc în cuvinte, în care eul poetic este ipostaziat în explorator al sensurilor profunde nu doar al cuvintelor, ci și al lumii în care trăiește deopotrivă, lucru care îl eliberează de spaima sau teama existențială: „Urc în cuvinte să caut sensul/ până-n profunzime,/ sunete mângâietoare/ mă desprind de teama/ care se iveşte peste tot. (…)”.

În alt poem definitoriu pentru înțelegerea sintaxei creației sale, Gândesc, visez și îmi fac speranțe, poetul ne mărturisește că pozează „într-o imagine călătoare prin timp”. Raportându-se la Eminescu, poetul național, a cărui operă a reprezentat o veritabilă oglindă a timpului său, realizează că nu se poate compara cu acesta și, în pofida oricăror obstacole sau impostori ce-i „fragmentează drumul cunoașterii”, nu renunță la idealul său, și anume acela de a lupta pentru valorile neamului său și de a transmite contemporanilor săi, dar și posterității, un mesaj luminos: „gândesc, visez şi îmi fac speranţe mari/ dar nu găsesc niciun sprijin/ mă întorc la pragul peste care sar departe/ cu toată forţa iubirii de care dispun/ îmi aşez pe marginea drumului plopii fără soţ/ dar nu sunt Eminescu/ şi-mi caut cuvintele epocii mele naufragiate/ în sufletul unui popor dezmoştenit/ de valorile în care crede// necunoscut mesajul meu se pierde/ încât mă lovesc de toţi impostorii/ ce-mi fragmentează drumul cunoaşterii// cineva mi-a spus că totul e în zadar/ dar eu mă ambiţionez să nu cred/ şi lupt pentru a mă ridica deasupra de obstacole// aştept lumina să-mi cadă pe umeri/ s-o strâng la piept cu dragostea acestui pământ/ din care izvoarele ne duc prin veacuri”.

Ca și la poetul-filosof Lucian Blaga, lumina este o temă perenă în scrisul lui Nicolae Vălăreanu Sârbu. Deși truvabilă în multe dintre poemele sale, poate niciunde nu a fost mai bine valorificată decât în poemul Lumina se sfințește-n trăire: „Rotesc pe osie lumea/ ca un astrolog al destinului,/ mă rog şi se înalţă odată cu mine./ Împart la fiecare ce i se cuvine,/ nu mă opresc din iubire şi meditaţie,/ n-am teamă de umbre.// Lumina se sfinţeşte-n trăire,/ se întinde prin sânge odată cu aerul/ şi urcă-n inimi visuri înmugurite.// Zilele-mi coboară prin venele scut,/ respiră plămânii sub clopote-n zori,/ ochiul priveşte din triunghi ascuţit/ cum ard flăcările dincolo de margini/ şi se nasc semne transparente/ pe cerul care acoperă durerea cu nori.// Nopţile topite-n absenţa întunericului/ pun dimineţile pe fugă.// În urma lăsată-n memorie/ fructul dorinţei prinde coajă rumenă/ ca într-o vară cu arşiţă/ ce visează ninsori cu îngeri albi.”.

Tot la Nicolae Vălăreanu Sârbu, Poetul „netemător de umbre”, întâlnim un superb poem, el însuși o metaforă revelatorie, în care tema luminii este ingenios asociată cu următoarele motive: al cântecului și al câmpiei: „Lumina mă înfăşoară/ în petale de soare,/ de pe umerii orizontului/ vin caii dimineţii în coame cu vânt,/ pe rouă izvoarele şipotesc în taină,/ pleacă din munţi fără să se uite-napoi/ şi alunecă îngemănate-n galbenul câmpiei.// Muritorii fac un popas la fântâni,/  salcâmii ascund în frunze tăcerea,/ din cer cade câte un mănunchi/ de raze la picioarele lor neobosite.// Cântecul ciocârliei/ se odihneşte-n palma amiezii/ cu triluri şoptite din zbor.”.

Alte motive frecvent întâlnite în lirica poetului sunt motivul primăverii, valorificat magistral în poemele Primăvara are caii împiedicați: „Primăvara are caii împiedicaţi/ şi dimineţile cu genele stufoase pe ochi.”), Ochii se scaldă: „Se dă zvon de înverzire ierburilor şi frunzelor,/ seva învierii vine pe raze calde de soare,/ înfloresc toţi copacii, îmbobocesc florile,/ văd ademenite albinele de nectarul din corole,/ ochii se scaldă-n miracolul/ ale cărui taine-s greu de pătruns. (…) Dacă voi rupe prea multe file din calendar/ salvați-mi primăvara în buzunare.” etc.; motivul pădurii, ilustrat în poeme ca acesta: „pădurea-i sălbatică/ o admir/ şi o străbat fără teamă// fluier şi cânt să nu mă simt singur/ ecoul mă îngână în depărtare/ strig să mă aud/ rup ritmul/ cu interjecţiile cunoscute/ pădurea-i liniştită şi umbroasă/ păsările se sperie şi zboară/ inima mea este un luminiş/ unde aştept căprioare/ să se ducă sprintene/ la râu/ şi curg” (Într-o pădure).

Chiar dacă eul poetic își caută refugiul în pădure, în sânul naturii, asta nu înseamnă că nu este atent la transformările și frământările, chiar crizele pe care le traversează societatea românească de astăzi.

Deși este un filon încă insuficient exploatat de autor, dăm și peste poeme de factură socială, în care eul poetic denunță tarele societății, precum lipsa de moralitate, hoția, falsitatea, ridicarea minciunii la rang de virtute și se arată îngrijorat de pauperizarea anumitor pături sociale ca în poemul Întuneric gros în noaptea speranței: „Cine doreşte să se mântuie/ nu fură şi nu, nu…/ de aceea nu-i compătimesc niciodată,/ este aproape dezolant/ să te simţi în nesiguranţă,/ dreptatea şi adevărul nu se pot obţine/ peste tot e o luptă pentru interesele proprii,/ întuneric gros în noaptea speranţei.// Peste tot se promovează falsul,/ minciuna cu faţă de adevăr promis,/ nu se cunosc limite şi nici ruşine,/ nu mai avem niciun contract moral,/ socialul se fabrică în grupuri de escroci/ şi teama la modă respiră curgător.// Săracii îşi iau pâinea de la ghenă/ şi dorm împreună cu copii în frig./ Aceste imagini mă neliniştesc,/ mi-e scârbă de huzurul îmbogăţiţilor/ de pe urma semenilor spoliaţi.// Aş plânge dacă Dumnezeu mă aude,/ dar nimeni nu mai crede nimic/ şi înainte de iertare e necesară dreptatea,/ extirparea acestei plăgi infecte.”.

Aceeași tematică socială, în care eul liric deplânge înaintea lui Dumnezeu starea României, este reiterată în finalul poeziei La lunca Cernii: „Și doamne îmi zic,/ ce comori ai pus în țara asta/ îi lași pe nesăbuiți să se înfrupte/ și cât ești de amnezic,/ numai pe noi cade năpasta,/ toți vor să parvină/ fură întruna pe rupte/ și nu se mai termină.”.

În genere, poetul Nicolae Vălăreanu are o dragoste nețărmurită pentru cuvântul scris pe care-l alege cu grijă ca să-și exprime adevărurile personale, descoperindu-se într-o lume sensibilă, a frumosului și a speranțelor, după cum aflăm dintr-o altă ars poetica: „am cântărit fiecare vorbă şi cuvânt/ din limba în care scriu/ şi mi-am găsit în ele sufletul în murmur// am căutat în fiecare miezul seminţei/ modul ei de germinare/ sunetul acela crud al verdelui viu/ care răspunde c-un surâs luminii.// şi m-am trezit într-o lume sensibilă/ ce nu se lasă îndepărtată de frumos/ pune în matcă cursul apelor/ peste care trec poduri de speranţe” (timpul care mă încape).

Poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu reușește să ne persuadeze prin forța expresivă și ideatică a scrisului său că „Trebuie găsită măsura tuturor lucrurilor/ şi ridicată pe scara valorii la rangul cuvenit/ fără alte tergiversări rupte din iad”.

Așadar, vă recomand cu bucurie să vă uitați în această oglindă autentică a timpului!

© Cristian Gabriel Moraru

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Poezia ca act magic revelator/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 iunie 2020