Pentru unii dintre scriitori, fie populari sau clasici, nemurirea e un corolar natural al credinței, pentru alții doar o metaforă sau o sclipire de inspirație.
Remarcabil este că marile creații folclorice proiectează o nemurire independentă oarecum de o anume viziune religioasă.
„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” este o poveste din folclorul românesc, culeasă de Petre Ispirescu.
Despre „Miorița” e bine cunoscut că e cel mai răspândit basm al folclorului românesc.
Iar magistralul poem „Luceafărul” are ca o sursă de inspiraţie basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch.
Despre „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, adevărat „Ghilgameș” al creației populare românești, un eseu elocvent, cu citate din Constantin Noica, se poate găsi, bunăoară, la adresa https://anthropos.ro/eduard-ciortea-despre-ce-ne-spune-moartea-in-doua-basmele-romanesti/.
În ce privește „Miorița” și „Luceafărul”, interesant este că se situează pe poziții contrare privind atitudinea față de atingerea nemuririi.
Astfel, ciobanul din „Miorița” acceptă cu seninătate să își găsească eternitatea prin însoțirea cu elementele „veșnice” ale naturii, soarele, luna, stelele, munții.
În schimb, prea-frumoasa fată de împărat, la invitația astrală „O, vin’, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să răsai /Mai mândră decât ele.”, răspunde cu refuz hotărât: – „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată, / Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată! / Dar dacă vrei cu crezământ / Să te-ndrăgesc pe tine, / Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine.”
Iar în final, din perspectiva genialității eminesciene, reconcilierea dintre muritor și nemuritor eșuează implacabil: „Ce-ți pasă ție, chip de lut / dac-oi fi eu sau altul / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Iar eu în lumea mă simt / Nemuritor și rece.”
Deși prieteni, Mircea Eliade și Emil Cioran au avut viziuni diferite despre nemurire, Eliade exprimând speranță în timp ce Cioran manifestând pesimism la fel, bunăoară ca și Lucian Blaga cu al său citat trist: „Ecoul e moartea unui sunet. Numai omul crede că ecourile ar fi un fel de nemurire.”
Mircea Eliade a explorat conceptul nemuririi în special prin prisma tradițiilor religioase și a misticismului, punând accent pe căutarea libertății și eliberării de condiția efemeră umană, așa cum se vede în cartea sa fundamentală, „Yoga. Nemurire și libertate”, unde yoga nu este doar un exercițiu fizic, ci o cale spre transcenderea timpului și a morții, spre o formă de existență eternă, legată de mit și sacru.
Nemurirea este o temă centrală și în opera lui Alexandru Macedonski, abordată cu precădere în poeziile sale influențate de simbolism și parnasianism. Macedonski explorează conceptul de nemurire prin prisma mai multor idei cheie. Nemurirea prin creația artistică este, probabil, cea mai frecventă viziune a sa. Macedonski credea cu tărie că poetul și opera sa pot transcende timpul și moartea fizică. Versurile, arta și ideile dăinuiesc peste veacuri, oferindu-i creatorului o formă de eternitate. Ca un ecou al tradiției romantice, Macedonski atinge și ideea persistenței sufletului dincolo de moartea trupului, o temă prezentă în special în poeziile sale cu tentă metafizică.
„Noaptea de decembrie” și „Rondelul rozelor ce mor” sunt două poezii ce reflectă preocuparea și viziunea lui Macedonski față de nemurire.
Pendulând între credință religioasă și îndoială, poetul Tudor Arghezi explorează și el posibilitatea a nemuririi, de pildă în „Un veac s-a scurs, și împreună”.
Iată o strofă relevatoare privind îndoiala lui Arghezi: „Enigmă searbădă și rece, / Din tine nu-nțeleg nimic. / Să văd în tine nemurire? / Un râs ironic care trece / Și el, ca toate, spre nimic”.
Un alt poet care și-a asumat misiunea de a tatona aspecte ale nemuririi este Vasile Voiculescu.
„Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine. Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.” sunt versurile de început ale poeziei „Odă (Închinare)” de Vasile Voiculescu.
Iar în poezia „Dezlegare” a aceluiași Voiculescu găsim versurile: „Ca şarpele mă încovoi în aspra luptă, Mă-ntorc şi tot din mine muşc, nevrând O nemurire, pururi întreruptă De moarte şi de viaţă”.
George Coșbuc, în „Moartea lui Fulger”, exprimă un crez de origine spirituală: „Pe cer când soarele-i apus, / De ce să plângi privind în sus? / Mai bine ochii-n jos să-i pleci, / Să vezi pământul pe-unde treci! / El nu e mort! Trăieşte-n veci, / E numai dus”.
Nichita Stănescu este considerat un poet al nemuririi, o temă centrală în opera sa, deși el însuși a murit la 50 de ani, iar ultimele sale cuvinte, „Respir, respir…”, simbolizează dorința de a continua să trăiască prin poezie, artă și amintirea lăsată, o nemurire poetică și spirituală, nu fizică, fiind un reper al literaturii române contemporane.  Nichita Stănescu nu s-a referit, în opera sa, la o nemurire literală, ci la imortalitatea artistului, prin creația sa, care transcende moartea. Astfel, poezia sa explorează adesea ideea de trecere, de timp, dar și de eternitate, făcând din artă un mijloc de a atinge nemurirea.
Și nu în ultimul rând, hâtrul Creangă abordează tema într-un mod simpatic prin intermediul lui Ivan Turbincă, cel care păcălește Moartea îndemnând-o să se așeze ea în sicriu.

by

Referinţă Bibliografică

Cristian HORGOS: Nemurirea în marile basme populare românești și la câțiva scriitori clasici/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 decembrie 2025