Am deosebita plăcere și onoare să scriu prefața acestei cărți de amintiri elaborate de un deosebit de activ și apreciat profesor de matematică ploieștean, un foarte lăudat vicecampion la compunerea de probleme de șah, creator de sofisticate rebusuri și totodată un talentat pictor de tablouri, un sensibil scriitor și poet, autor a șapte volume de poezii, specializat în rondeluri, precum și un minunat coleg de catedră, Constantin Bidulescu.

În primul rând, mie mi-a plăcut că printre însemnările lui despre nobila materie pe care a predat-o cu multă pasiune și înalt profesionism de-a lungul a de ani prin diferite școli din Prahova, am găsit o serie de strălucite citate culese de dumnealui, din care eu am selectat aici pe cele mai frumoase, începând cu celebra definiție a lui Galileo Galilei care spunea: „Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul.” Astfel geniala definiție galileană deschide seria altor citate alese de profesor, un citat mai frumos decât altul, printre care: „Matematica este muzica rațiunii” (James Sylvester)…  „Lumea este condusă de număr” (Pitagora)… „Muzica este matematică, dar matematică nu poate calcula muzica.” (Tiziano Terzani)… „Matematica este știința care trage concluzii necesare.” (Benjamin Peirce) … „Matematica este singură metafizică bună.” (Lord Kelvin)… „Egalitatea nu există decât în matematică.” (Mihai Eminescu)…  „Matematica este o limbă și o știință.” (Lucian Blaga)… „Noi, matematicienii, facem activitate fără planuri; alții fac planuri fără activitate” (Grigore Moisil))… „Multă lume face greșeli când adună, dar matematica rămâne matematică” (Istrate Micescu)… „Nu vă faceți griji cu dificultățile voastre la matematică. Vă asigur că ale mele sunt chiar mai mari!” (Albert Einstein) – și multe alte citate…

Constantin Bidulescu este un profesor pensionar care și-a iubit cu sfințenie materia pe care a predat-o cu desăvârșită pasiune de-a lungul a peste patru decenii, în mai multe școli și licee din Prahova și, de aceea, acum este imposibil ca productive ecouri de amplitudini mai mari sau mai mici din această pasiune să nu lase urme vizibile în viețile foștilor lui elevi care l-au respectat mult și iubit mult.

De obicei, scriitorii, muzicienii, actorii, politicienii – considerând că au realizat ceva meritoriu în viața lor – vedem cum aceștia și-au exprimat dorința și plăcerea spontană să împărtășească neapărat și altora din experiența cronologiei lor biografice, însă mai rar vom întâlni un matematician care își afișează pagini întregi cu amănunte luminoase despre viața lor. Iată însă că profesorul de algebră, geometrie și trigonometrie Constantin Bidulescu pare să facă oarecum o excepție, în comparație cu alți colegi care au predat aceeași materie, deoarece dumnealui a considerat că viața prin care a parcurs-o a fost  plină de numeroase și interesante realizări, imposibil de trecut cu vederea – unele mai vesele, altele mai triste, și nu o dată, unele chiar periculoase – lăsând-ne aceste pagini inedite care credem că ar putea interesa și pe alții, toate filele fiind concepute cu multe dăruire și talent, relatând-ne detaliat o serie întreagă de întâmplări diverse, fie ele mai atrăgătoare sau mai puțin atrăgătoare decât altele, toate însă destul de interesante nu numai pentru prietenii lui, dar și pentru foștii săi elevi care vor avea ocazia să descopere un foarte original povestitor precum puțini mai există în zilele noastre…

Cartea de față, CRÂMPEIE DE VIAȚĂ, cuprinde cinci capitole scrise cu multe dăruire și conținând diverse noutăți și întâmplări care pot face ca tinerii cititori de astăzi să învețe câte ceva din experiența bogată a unui profesor pensionar de strălucită elită.

„Crâmpeile” vieții autorului, fiul unui ceferist, încep cu fraze autobiografice simple, ușor ironice, amintind oarecum de stilul lui Ion Creangă: „Am apărut pe lume în București în anul 1944, într-o zi cu ghinion (sau cu noroc!) 29 februarie”. „Cele mai importante două zile din viață sunt ziua în care te-ai născut și ziua în care ai aflat de ce, spunea cândva Mark Twain. Așa că îmi serbez ziua de naștere mai rar, din patru în patru ani. Ce-i drept, când nu este an bisect, sărbătoresc și pe 28 februarie și pe 1 martie ca să fiu sigur. S-au făcut și glume pe seama noastră, fiind tachinați că la șapte aniversări trebuie să mergem la școală, deși avem 28 de ani, sau că serbăm majoratul abia la 72 de ani. Apoi, în ziua de naștere nu pot plăti taxele și impozitele către stat pe motiv că 29 februarie nu apare în calculator. Dar nu-i problemă, că rămân pentru plată patru ani fără o zi. În cele din urmă, nu contează câte aniversări ai adunat în viață, ci câtă viață ai acumulat în ani.” (Nașterea și copilăria).

În București a locuit mai întâi în cartierul Băneasa. Vorbind despre acest cartier bogat unde știm că se află (de peste opt decenii, primul aeroport din țară, Aeroportul „Aurel Vlaicu”), autorul trece în revistă importanța acestui vechi și frumos sector bucureștean, căci aici, la Băneasa, în zilele noastre, mai putem admira: „«Fântâna Miorița», un monument istoric situat pe Șoseaua București-Ploiești, la intrare în cartierul Băneasa, în fața Muzeului de Artă Populară «Prof. Dr. Nicolae Minovici». Construcția fântânii a fost executată după planurile arhitectului Octav Doicescu, mozaicurile cu care este decorat monumentul sunt realizate de Milița Petrașcu. Aceste mozaicuri sunt o ilustrație a baladei Miorița, numele baladei fiind împrumutat și pentru numele monumentului. «Fântâna Miorița» a fost inaugurată cu prilejul expoziției Luna Bucureștilor 1936; fostul Hipodrom Băneasa, demolat de autorități comuniste în 1956-1960 și mutat ulterior la Ploiești, Biserica Sfântul Nicolae – Băneasa, un monument istoric, ctitorit de Elena Văcărescu la 1792, Gara Regală, și altele. Tatăl meu acolo era impiegat, la Gara Regală. Ea a fost construită de către Direcția Generală a CFR în 1936, cu scopul de a crea un cadru solemn pentru primirile regale. Planurile au fost întocmite de arh. Duiliu Marcu. A funcționat drept gară regală doar până în anul 1947, căci după 1950, gara a fost folosită de către autorități comuniste drept gară de protocol pentru «trenurile prezidențiale» ale șefilor de stat ai României și pentru primirea oficială străină. De pe peronul Gării Regale s-a îmbarcat Mareșalul Ion Antonescu cu Statul Major al Armatei Române în trenul blindat «PATRIA» plecând în Moldova, de unde la 22 iunie 1941, a lansat comanda «Români, treceți Prutul, dezrobiți pe frații voștri de sub jugul bolșevic!». Aici, în Gara Regală, erau întâmpinați de către Regina Mamă Elena răniți evacuați de pe  frontul de răsărit și refugiați din Ardealul cotropit de hoardele hortiste în urma Diktatului de la Viena. Este o Gară Monument și trebuie cinstită și păstrată pentru generații de azi și viitoare la nivelul ei adevărat.”

La puțin timp după ce autorul a venit pe lume, în ziua de 4 aprilie 1944, „moartea și groaza au năvălit peste orașele României cu o furie apocaliptică, răvășindu-le pentru totdeauna. În 4 aprilie 1944 a început bombardarea masivă și sistematică a țării de către puterile aliate. Foarte mult a avut de suferit Bucureștiul și Ploieștiul cu rafinăriile sale, orașul unde nu bănuiam că o să ajung să trăiesc, să lucrez, să ies la pensie și unde să se nască cei doi băieți ai mei. O singură dată am venit în Ploiești, copil fiind, cu părinții și țin minte că am mers cu trăsura de la gară până în centru. Nu-mi amintesc dacă erau și taxiuri, dar oricum erau mai multe așa numitele birje (denumite după rusescul „birja”)”

Copilului i-au rămas în amintire sunetele stridente ale sirenelor care trimiteau pe toți locuitorii la adăposturile subterane, unde nu toți aveau norocul să mai scape. Fiind fiu de ceferist, atunci când tatăl său era mutat cu serviciul în alte localități, întreaga familie trebuia să-l urmeze… Astfel, copilul Constantin Bidulescu a avut ocazie să cunoască mai multe zone din țară și să urmeze școala în mai multe locuri. Clasa întâi a urmat-o în Segarcea, județului Dolj, zonă viticolă, la vest de Jiu, la 28 km de Craiova și la 80 km de Calafat. Era coleg de clasă cu nepotul lui Emil Bodnăraș, mare ștab comunist, venit din URSS, pus în funcții importante de partid și de stat, iar dăscălița lor, deși primise sfaturi ca premiu întâi să-i dea nepotului marelui lider, ea l-a acordul pe drept lui Costel Bidulescu. Clasele II-IV le-a făcut în localitate Piatra Olt, în județul Olt, acum oraș și el și un important nod de cale ferată cu patru direcții: Craiova, Râmnicu Vâlcea, Caracal și Pitești. Tatăl autorului, fiind ulterior promovat în cadrul Regionalei CFR din Gara de Nord, a încercat să revină cu domiciliul în București, dar fiind un oraș închis, nu s-a putut. Atunci  familia s-a mutat la Buftea, într-un bloc al Studioului Cinematografic unde mama copilului a găsit o slujbă. „Orașul Buftea (atunci nu era încă oraș) se află așezat în partea de nord-vest a județului Ilfov, la 20 km nord de București în Câmpia Vlăsiei, fiind străbătut de nord la sud de râul Colentina, cu o salbă de lacuri și fiind înconjurat de o grupare deasă de păduri rămase aici mărturie a vechiului codru al Vlăsiei. Ca amănunt documentar, Buftea, devenit oraș prin Hotărârea Consiliului de Miniștri din 27 mai 1968, este menționat pentru prima dată în hrisoavele vremii la 20 iulie 1752. Acolo, după două secole, s-a construit Centrul de Producție Cinematografică (Studiourile Buftea), care s-a inaugurat în 1951. Timp de mai multe decenii, aici s-au produs peste 500 de filme de lung metraj. În anul 1959 au fost dat în folosință cinci platouri de filmare, un studio de sunet, un laborator de prelucrare a peliculei, un corp de clădiri pentru filmări combinate și o suprafață de câteva zeci de hectare de teren pentru filmări exterioare. Datorită îmbunătățiri tehnice și artistice aduse utilajelor și proceselor de producție de către inginerii și tehnicienii din Buftea, «Cetatea cinematografică» a devenit o rivală de seamă a studiourilor europene de nivel mediu. Astăzi și-a pierdut mult din importanța pe care a avut-o în trecut”.

La Buftea, Costel și-a petrecut cea mai frumoasă parte a copilăriei. Făcând plajă și înot în lacul care mărginea Cinematografia. Acolo iarna patina pe lac, iar vara se juca printre decoruri construite pentru filmări, Acolo va deveni prieten bun cu fiul unui funcționar de la Studioul Cinematografic și, împreună cu acesta, va avea acces pe toate platourile de filmare, devenind el însuși figurant în mai multe filme, când a cunoscut o serie de mari actori români și străini, cu care a stat de mai multe ori de vorbă. A asistat la turnarea unor frumoase filme ale vremii. În 1966 s-a creat un decor complex pentru pelicula „Serbările galante”, în regia lui René Clair, care a fost folosit și modificat pentru realizarea mai multor filme, ca „Dacii“, „Haiducii”, „Bătălia pentru Roma” și „Mihai Viteazul”, etc. Cred că sunt puțini români care s-ar putea mândri cu ceea ce scrie profesorul că a făcut la Buftea.

De aceea, citez mai jos amintirea despre acest timp, exact așa cum am găsit-o, fiind deosebit de originală: „Am făcut acolo figurație în multe filme, am văzut «face to face», cum zice englezul, mulți actori și regizori străini care au jucat în coproducții sau au venit în vizită la Buftea: Orson Welles, care a filmat «Bătălie pentru Roma», Kirk Douglas, Jean-Paul Belmondo, Jean-Pierre Cassel (cu care am făcut și eu figurație), Marie Dubois, René Clair, Shirley MacLaine, Jack Lemmon, Jean Marais și alții. Am purtat ca figurant fel de fel de costume, moderne sau de epocă. La filmul «Serbările galante» (un film coproducție franco-română din 1965, regizat de René Clair unde rolurile principale au fost interpretate de actorii Jean-Pierre Cassel și Philippe Avron), aveam un costum din sec al XVIII-lea, cu tricorn, fiind în garda mareșalului de Allenberg care este învinsă de către trupele Prințului Beaulieu. Chiar dacă erau mulți, René Clair oprește filmarea, vine la mine și îmi rotește tricornul. A observat că pamponul era în dreapta, în loc să fie în partea stângă. Tot la acest film, eram dincolo de un deal (lângă București), îmbrăcat în soldat, bandajat la cap și dat cu roșu să pară  o rană, când începe filmarea, eu și încă vreo 40 de «ostași» cu strigăte apăreau de după deal și coboram pe partea cealaltă. Apoi se oprea filmarea, se pregătea din nou și după 30-40 minute se comandă o altă dublă. La a treia filmare eu și cu câțiva prieteni am rămas culcați dincolo de deal. Nu am observat de data asta de nimeni, fiind multă figurație. Era o frăție de nedescris, să te afli în preajma oamenilor costumați după ultimele documente existente cu 100-150 de ani în urmă. Chiar dacă nu participam totdeauna la filmare, noi veneam curioși să asistăm.

Sergiu Nicolaescu, folosind foarte mulți soldați îmbrăcați în costume de epocă, îi îndruma pe toți printr-un megafon sau prin ofițerii lor ce-i comandau, spunându-le tot ce aveau de făcut. (…) Altă dată am filmat într-o noapte la Aeroportul Internațional București-Otopeni, cu Iurie Darie (Iura cum îi ziceau prietenii). Pe vremea aceea noaptea nu zburau avioane. Scena era că Iurie Darie, împreună cu partenera, ieșeau din aeroport ca și cum au venit cu avionul, iar în jurul lor erau oameni care tot așa se îndreptau spre ieșire. Eu aveam două geamantane (goale) mergeam la un taxi, taximetristul punea geamantanele în portbagaj; ne suiam în taxi și plecam. Și așa de vreo trei ori. Atunci se trăgeau la fiecare scenă cam 3-4 „duble”, ca să aibă de unde alege la montaj. Apoi s-a dat ordin să nu se mai facă risipă de peliculă și să se limiteze la cel mult două. Pe la ora 4 dimineața ne-am suit toți în autocar, actori, mașiniști, figuranți și am venit la Buftea. Apoi odată, student fiind, venind seara din București de la Universitate, îmi spun părinții că mi-a lăsat vorbă un regizor dacă vreau să vin la o filmare.

Filmările de noapte se plătesc dublu, așa că am lăsat oboseala la o parte și m-am dus. Se filma «Camera albă» (ulterior au schimbat în «Procesul alb») cu Iurie Darie în rolul principal, Toma  Caragiu, Nicu Constantin și alții. Când am ajuns, regizorul (Iulian Mihu) mi-a spus să merg la garderobă și să îmbrac un costum modern. Garderoba era o înșiruire de costume, lungă cam de 20 de metri. Mi-am ales un costum, cravată și am venit spre locul de filmare. Pe hol era Draga Olteanu și un grup mic de actori. Pentru că se amuzau toți, m-am apropiat și eu. Marea și frumoasa actriță (avea niște ochi verzi, era și subțirică) spunea bancuri cam fără perdea. Eu fiind tânăr atuncea, m-am rușinat și am făcut câțiva pași, depărtându-mă. În urma mea am auzit-o întrebând, cine sunt eu. Zice un șugubăț – e un actor din Timișoara. Și a venit vremea de filmare. O cameră cu trei pereți, fără tavan, mobilată sumar și cu aparat de filmat în loc de al patrulei perete cum se filmează în multe scene la noi și în studiourile străine. Iurie Darie recita un rol, iar partenera îi dădea replica cam «lălăit» și cu pauze. «Nu așa!» – striga regizorul. «Mai cu viață!»…. Și se relua scena după vreo 20 de minute de pregătire. Iarăși actrița abia că mai dădea replica și atunci regizorul s-a supărat și le-a spus să se ducă să se odihnească o oră că sunt cam obosiți… Studioul avea un șir de camere cu vedere spre lac. Când au venit Iura avea fața umflată de la ciupituri de țânțari. Dormise cu geamul deschis. Bineînțeles că nu s-a mai filmat nimic în noaptea aceea, dar plata am primit-o, oamenii fiind corecți.”

În capitolele următoare ale copioaselor amintiri ni se descriu, cu multe amănunte inedite, anii de liceu, anii de facultate, de armată, repartiții în învățământ trimise de Ministerul Educației Publice (fiecare localitate prin care a trecut are o mică sinteză monografică impresionantă în paginile cărților, descrieri de colegi, etc). În continuare, celelalte capitole tratează despre căsătoria profesorului cu o parteneră de viață deosebită, de care s-a atașat cu toată ființa, ea fiindu-i de mare ajutor până în prezent. Apoi autorul ne amintește despre venirea celor doi băieți pe lume, evoluția lor până la obținerea de titluri academice în Statele Unite unde s-au stabilit, unul fiind acolo medic, altul profesor; ne amintește cu mare emoție de apariția unei drăgălașe și minunate nepoate din America și multe, multe alte descrieri extrem de captivante și frumoase, completate cu mici anecdote, cu date documentare istorice ori cu descrieri personale mai puțin cunoscute. Aflăm astfel că profesorul de gradul întâi Constantin Bidulescu a absolvit liceul „Ion Neculce” din București, actualul colegiu „Ion Neculce”, după care a devenit student la „Facultatea de construcții Feroviare” din Capitală. Susține un examen de admitere la „Facultatea de Matematică” de pe lângă Universitatea București pe care o termină cu brio. Aflăm numeroase date biografice despre profesorii lui deosebiți, dar și despre alte personalități celebre. Nu sunt omise nici diferite întâmplări memorabile din anii studenției care au avut loc la căminele studențești. Nu vi le rezumăm aici, lăsându-vă satisfacția să le descoperiți singuri lecturând în continuare aceste captivante pagini. Oricum, cu unele excepții, realizăm că autorul a trebuit să ducă o viață de eforturi continue.

Capitolul final al amintirilor face, pe scurt, o frumoasă incursiune în o altă mare pasiune a autorului – creația literară – pentru că profesorul matematician este și un mare îndrăgostit de literatură, autor a șapte cărți de succes. A publicat cărți de versuri (de dragoste, umoristice, patriotice și chiar o carte pentru copii, „Vacanța mare”). Prima carte se intitula: „Ecouri târzii”.

Dacă tematica generală a prozei lui sunt evocări literare, amintirile spumos elaborate, opera poetică este, în schimb, aceea care prevalează prin tonalități lirice elegia ori versuri impregnate cu doze de ironie și de un sarcasm aparte, cele mai întâlnite sentimente descrise fiind dilemele, neajunsurile vârstei, lupta cu plictiseala, viața de pensionar, trecerea timpului, lupta cu senectutea, epigramele satirice, mai recent – pandemia, unele versuri fiind elaborate sub formă fixă a rondelurilor. Despre cartea „Ecouri târzii”, gazetara ploieșteană Luiza Rădulescu Pintilie scria: „Profesorul Constantin Bidulescu a adunat în paginile unei recente apariții editoriale catrene, octograme, rondeluri și parodii, în fapt ecouri târzii. Poezia „Rondelul speranței” este deopotrivă o invitație și o provocare la o clipă de meditație.”

Stilul ironic al poetului Bidulescu este predominant, mai ales în epigrame precum aceasta: „Nu pot s-adaug mai nimic/ Problema-i în suspensie/ Și eu am cam murit un pic/ Când am ieșit la pensie//”. Ironiile versificate se țin lanț: „Limba noastră-i o comoară/ Fala-ntregului popor/ Este dulce-acrișoară/ Se pretează la umor// În această lume hâdă/ Mai ușor e un necaz/ Dacă omul o să râdă/ Și de el să facă haz//”. „În anul care a trecut/ Din pensia cea pirpirie/ Un milion eu am făcut…/ Un milion ca datorie//”.  „Poeziile-s ușoare/ Sensul ca să nu se piardă/ Citindu-le fiecare/ Versurile să îl ardă// – Sper că nu spun nerozii/ Dar n-am înțeles deloc/ Să pun foc în poezii?/ – Nu… ci poezii în foc//”. Despre pandemie: „Este vremea de ghicit/ Cel cu masca pe figură/ Nu știi dacă ți-a  zâmbit/ Sau… te-njură//”. „Azi e pandemie/ Virusul se știe/ Prea mult n-o să ție/ E chinezărie!//”.

Închei citatele poetice cu un frumos și sincer rondel despre matematică, unicul rondel despre matematică de pe glob: „De-ar fi să mă mai nasc o dată,/ Tot matematică aș face,/ Și un rondel  câteodată,/ Că-i forma fixă ce îmi place./ Prin alte științe așa da roată,/ Nici fizica nu mi-ar displace./ De-ar fi să mă mai nasc o dată,/ Tot matematică aș face./ De mulți ea este admirată,/ Că-i deductivă, perspicace,/ Rezolvă multe, e tenace,/ Voi îndrăgi-o viața toată…/ De-ar fi să mă mai nasc o dată//”.

Cititorul care va parcurge paginile acestor complexe amintiri și reconstituiri de imagini îngropate de timp, va descoperi că profesorul, matematicianul și scriitorul Constantin Bidulescu rămâne unul dintre cei mai interesanți români plin de ambiție a le face pe toate simultan și de a lăsa cele mai frumoase impresii pe unde trece. Lucid și fantasmagoric, ambițios de a se impune în mai multe domenii, inepuizabil vizitator de imposibilități ce vor trebui să le încerce pe rând, chiar cu riscul de a nu reuși definitiv, cutreierător de spații virtuale greu accesibile, autor al acestei cărți cu care el vine acum, simbolizează o extraordinară încercare de a dovedit că dacă ceea ce pare 100% imposibil, dacă se realizează numai o zecime matematică din acest procentaj, atunci, cu o asemenea reușită, deja se poate deschide ușor fereastra Parnasului propulsării spre tainice altitudini infinite în orice domeniu al desăvârșirii noastre umane.

––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România

și al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte

Glen Ellyn, Illinois, SUA

27 septembrie 2021

by

Referinţă Bibliografică

Cristian Petru BĂLAN: CONSTANTIN BIDULESCU – PROFESORUL CARE A TRANSFORMAT MATEMATICA ÎN ARTĂ ȘI ISTORIA ÎN POEZIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 septembrie 2021