Atât în timpul vieţii lui, dar, mai cu seamă, după dispariţia sa, Georg Friedric Händel a fost considerat unul dintre cei mai mari compozitori germani, unul din marii creatori de capodopere muzicale din lume. Ca intelect, era un om de o vastă cultură pentru vremea aceea. Fiul unui bărbier-chirurg care avea ambiţia ca odrasla lui să devină jurist, Händel absolvise Universitatea din Halle unde s-a şi născut la 23 februarie 1685. Pentru că tatăl său ştia că muzicienii nu câştigau prea bine, s-a opus oarecum ca Georg Friedric să studieze muzica sau, mai bine zis, i-a tolerat nişte studii particulare pentru care însă băiatul s-a dovedit extrem de dotat, dedicându-se mai mult clandestin vieţii muzicale. Nu dispunem de informaţii ca Händel să fi practicat vreodată avocatura. Ştim însă că la 17 ani devenise organistul principal al Catedralei Calvine din Halle, că la 18 ani era violonist la Casa Operei din Hamburg, când începe să şi compună (vezi operele Almira şi Nero, 1705); la 20 de ani îl găsim ca muzician deja consacrat în Italia, locuind, pe rând la Florenţa, Roma, Neapole şi Veneţia, unde compune canţonete în limba italiană, cantante În limba latină, opere şi un oratoriu, „La resurrezione„. În Italia a stat mai bine de trei ani.
Tânărul Händel cunoştea destul de bine latina şi putea să se exprime corect în franceză, italiană şi engleză, limbi pe care le vorbea cu un uşor accent german. Lecturile lui preferate erau Biblia, capodoperele clasicilor latini şi teatrul shakesperian. Ca fizic, era un colos: un bărbat înalt, solid, foarte prezentabil, respectat pentru forţa sa herculeeană şi recunoscut, mai ales, prin bunătatea şi blândeţea caracterului său, fiind foarte prietenos. De asemenea, se remarcase prin sonoritatea glasului său puternic, dar şi printr-o voce foarte plăcută, de bariton. Ştia să cânte la mai multe instrumente, dar în mod deosebit prefera orga, clavecinul şi vioara.
Aproape 50 de ani din viaţa lui, Händel şi-a petrecut-o în Anglia, la Londra, unde se mută definitiv în 1712, după ce o mai vizitase înainte. Curând va căpăta cetăţenie engleză. La Londra devine directorul Teatrului local de operă (1720-1741). Rareori îşi mai vizita rudele din Germania. Lucrările sale muzicale, multiple şi diverse ca tematică, uneori şi ca stil, erau inspirate în general din subiecte luate din Biblie (30 de oratorii, peste 40 de opere lirice, care, după cum era moda, oglindesc tendinţele epocii iluminismului şi marchează trecerea de la preclasicism la clasicism). Încet, încet se debarasează de influenţele clasicismului italian, lucrările sale căpătând o puternică originalitate. Culmea artistică a creaţiilor lui o constituie fără îndoială monumentalele sale oratorii, Händel punând bazele tiparului clasic al acestui gen care, pentru prima dată în istoria muzicii, apare plin de măreţie epică, de vigoare şi de dramatism.
*
În dimineaţa de 13 august 1737, întorcându-se la etajul casei de pe strada Brookstreet nr. 25, din Londra, unde îşi avea domiciliul compozitorul, valetul acestuia, care se întorcea de la tutungeria din colţ, are neplăcuta surpriză să-şi găsescă stăpânul prăbuşit pe podeaua dormitorului. Händel stătea nemişcat, respirând neregulat şi cu ochii larg deschişi. Gemea uşor fără să poată scoate un cuvânt. Valetul încercă imediat să-l ridice şi să-l întindă pe canapea, dar maestrul era atât de greu că nici măcar nu putea fi târât pe covor. Din fericire, tocmai atunci intră grăbit Christof Schmidt, asistentul şi ajutorul maestrului, care auzise de jos zgomotul suspect al prăbuşirii unui corp masiv la podea. Cu greu, îl urcară amândoi în pat. 

      – Dezbracă-l, porunci Schmidt valetului, şi stropeşte-l continuu cu apă rece până se trezeşte. Eu dau fuga după medicul personal al domnului Händel. Spunând acestea, Christof ieşi coborând în paşi alergători scările. În mai puţin de o oră, el se întoarse, coborând dintr-o şaretă însoţit de doctorul Jenkins, un mare meloman şi admirator al maestrului.
– O, ce om, ce geniu! şopti doctorul când l-a văzut pe Händel aproape mort. Ar fi păcat să moară acum la numai cincizeci şi doi de ani. Să vedem ce se poate face.
Îi sumecă mâneca anteriului şi îi deschise vena bolnavului. Sângele ţâşni roşu aprins, şi după câteva minute Händel respiră adânc şi şopti greu perceptibil, cu gura strâmbată de neputinţă: S-a sfârşit… S-a sfârşit cu mine… Doamne, primeşte-mă în împărăţia Ta…
– Staţi liniştit, maestre… Garantez că n-o să muriţi. Nu, n-o să moară, domnule Schmidt, murmură doctorul. Numai că, din păcate, văd că pacientul meu a fost atins, cred, de apoplexie. Da, da… Uite, partea dreaptă a corpului pare toată paralizată. Chiar dacă va supravieţui, adio cu creatorul din el!
– O, asta ar fi o mare nenorocire, şopti Schimdt cu îngrijorare. Dar ştiţi cine l-a adus în această stare? Datoriile băneşti l-au adus. Numai ele, căci bietul maestru şi-a investit toate economiile să-şi poată plăti poliţele. Ajunsese aproape în sapă de lemn, iar ultima ameninţare a venit din partea judecătoriei care s-a scuzat că în curând va fi nevoită să dea ordin să fie arestat din cauză de neplată, în afară de faptul că îi va confisca totul dacă nu se achită de blestematele de datorii… În această stare de boală, cine ştie, poate că-l mai amână sau poate că-l vor lăsa în pace. Dar eu am să-l rog astăzi pe lordul Chandos, un mare meloman care-l cunoaşte pe maestru, să-l ajute a fi transportat undeva la băi, căci poate, cine ştie, îşi va reveni cumva.
– Cam slabe speranţe, şopti medicul. Dar, oricum, totul trebuie încercat. Totul…
Doctorul Jenkins nu a avut dreptate. Händel a fost ajutat să se trateze la băile din Aachen unde medicii îl preveniră să evite băile prea fierbinţi, Însă maestrul se încăpăţână să continue tocmai cu acest fel de băi tratamentul şi văzând că nu se întâmplă nimic rău, stătea tot mai mult în cada cu băi termale. Şi culmea! Apele fierbinţi de la Aachen, în loc să-i facă rău, l-au vindecat în mod miraculos în mai puţin de două luni, încât Händel s-a întors la Londra voios şi cu zâmbetul pe buze. Cum a ajuns în camera lui, s-a apropiat cu drag de clavecin şi a constatat că mâna dreaptă, complet paralizată, îl asculta cu fidelitate, fiind la fel de flexibilă ca şi mai înainte. Pe capacul clavecinului se strânseseră mai multe pachete cu scrisori sosite în perioada lipsei lui de acasă. Alese plicul cel mai masiv expediat de libretistul său, Charles Jennens, autorul textelor Saul şi Israel în Egipt, deja  îmbrăcate în urmă cu câţiva ani în hainele nobile ale muzicii sale mai de început. Charles îi expediase două noi librete de oratorii pe care le răsfoi nervos: Phoenix musicae şi încă un libret inspirat din Biblie.
– Jennens văd că îşi bate joc de mine trimiţându-mi texte uşurele ca pentru compozitorii începători. Nervos, îi rupse scrisoarea în două, o aruncă pe podea şi se trânti în pat să adoarmă… Totuşi maestrul nu avea somn. Nu putea dormi deloc. Pentru că se întunecase, îşi aprinse lumânarea cea mare de pe masă şi începu să răsfoiască atent libretul următor. Îi citi titlul: Messiah. Citindu-l, faţa i se lumina din ce în ce mai mult de un zâmbet larg. Apoi îi parcurse toate paginile în mai puţin de două ore.
– Dragă Jennens, binecuvântatule ! M-ai salvat! Da, m-ai salvat… Uite că Dumnezeu te-a inspirat să-mi trimiţi aşa pagini minunate, incomparabile cu ce mă obişnuiseşi tu înainte… Iartă-mă că m-am grăbit să-ţi rup scrisoarea. Măcar să fiu eu acum în stare să-ţi găsesc armoniile potrivite pentru versurile tale. Ascultaţi ce cuvinte mari: ”Behold, darkness shall cover the earth! But rejoice, God is the Light! He was despised… And they that see Him, laugh… He trusted in God, but Thou didst not leave His soul in hell… Lift up your heads! The Lord gave the words! Aleluia! Aleluia! Aleluia!” Aşa este, dragă Jennens… Ce mare adevăr îmi spui ! Ai dreptate. Dumnezeu să-ţi dea numai bucurii pentru ce libret mi-ai trimis. Aleluia!
Cu ochii în lacrimi, Händel se aşeză lângă clavecin. Apăsă cu toate cele zece degete pe clape. Odaia se umplu de sunetele armonioase ale instrumentului. Geamurile şi pereţii vibrau cu intensitate. O ardoare fără seamăn îi cuprinse întreaga făptură. Puse repede mâna pe pană şi nu se putu opri până a doua zi dimineaţa. Aşa îl găsiră valetul şi Christof Schmidt, ajutorul său, care voiră să-l întrebe ceva, dar maestrul le-a făcut semn să iasă.
Trei săptămâni la rând a muncit aşa, pe brânci. Numai Mozart îşi scria atât de repede operele sale, spre deosebire de Beethoven care compunea mai încet, mai laborios şi mai degajat, de-a lungul multor luni şi chiar ani, cu destule reveniri şi îndreptări. Händel însă intrase în febrele creaţiei care îi accelerau momentele de inspiraţie. Nimeni nu cuteza să-l deranjeze pe acest compozitor devenit dintr-o dată taciturn, incomunicabil, ursuz, poate chiar nervos, deşi nu acestea erau specificul caracterului său. Valetul îi aducea mâncarea care era lăsată pe clavecin şi, în timp ce cu mâna stângă ducea distrat bucăţile de pâine la gură, cu dreapta scria, scria de zor… Uneori maestrul se ridica în picioare, se întindea puțin, privea câteva clipe spre tavan, apoi închidea ochii şi bătea cu degetul măsurile muzicale. Se lăsa din nou posedat de torentele lăuntrice ce izbucneau din el tot mai năvalnice, tot mai sălbatice, dar nespus de armonioase. Uneori i se părea că un înger de lumină îi apucă mâinile ce alunecau pe clapele clavecinului şi că i le conduce mecanic ca într-o hipnoză bizară, prin automatisme de nestăvilit. Niciodată în viaţa lui nu trăise muzica cu atâta intensitate și entuziasm. La 14 septembrie 1741 opera era deja terminată. Era pe deplin satisfăcut, despovărat, fericit ! Lucrarea se încheia cu două silabe: Amin! A-min!... Două silabe sfinte, repetate într-o uluitoare scară de armonii vibrante ce se înălţau pline de lumină până la ceruri.
– Am terminat-o, Doamne, şi Îţi mulţumesc…  Ce bine ! Slăvit să fie Numele Tău ! Uite      c-am terminat-o… Am terminat-o ! Nici nu-mi vine să cred! Aleluia! Aleluia ! repetă în șoaptă Händel cu privirile spre cer. Ochii îi erau plini de lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă. Îi închise pentru câteva clipe și zâmbi. După aceea simţi deodată un fior cald și că forţele îl părăsesc; se sculă aproape anchilozat de pe taburet, se întinse puţin să-şi desmorţească degetele şi mâinile, apoi se prăbuşi moale pe pat unde căzu dintr-o dată într-un somn letargic, ca de moarte. Aşa dormi peste 20 de ore, totalmente frânt, epuizat, şi când deschise ochii, medicul, valetul şi Schmidt îl străjuiau speriaţi. Händel îi privi, mormăi ceva, apoi revenindu-şi bine din somnolenţă, izbucni în râs şi ţâşni cu zvelteţe tinerească în picioare cerând mâncare şi o halbă de bere. Mâncă şi bău cu disperare. Era mort de foame. Se sculă de la masă şi începu să cânte cu vocea lui melodioasă, de Stentor: Behold, I tell you a mystery… Behold my friends, behoold! Se apropie iarăşi de clavecin şi repetă aceste cuvinte acompaniate acum de muzică. Avea într-adevăr o voce frumoasă. Cei trei îl aplaudară veseli. Doctorul îi spuse năucit:
– Ce-i cu dumneata? Ce elixir ai luat? Că, uite, văd că acuma plesneşti de sănătate… Iar ieri credeam că ţi-a venit din nou rău.
– Nu-ți face griji. Acum mă simt excelent. Şi nu-ţi pot da alt răspuns, doctore, decât că Duhul Sfânt cred că a locuit în mine săptămânile astea. Și nu glumesc, crede-mă… El m-a vindecat şi tot El m-a inspirat… Înțelegi ?
Câteva luni mai târziu, conducerea oraşului irlandez Dublin a insistat ca premiera oratoriului să aibă loc în catedrala din Dublin şi nu la Londra. Händel fu de acord. I s-a propus o mare sumă de bani pentru achiziţionarea operei, dar compozitorul a respins-o, spunând că le oferă lucrarea aceasta absolut gratis. Negociatorii au rămas surprinşi de răspunsul lui neaşteptat, căci Händel preciza: Nu, nu vreau să iau bani pentru această lucrare; nu voi lua niciodată. I-o datorez altcuiva. Întotdeauna ea trebuie să fie destinată bolnavilor şi deţinuţilor; căci eu însumi am fost bolnav şi prizonier ca într-o închisoare. Prin ea m-am însănătoşit, numai prin ea; iar prizonierul din mine a fost eliberat… Un răspuns mai creştinesc nici că se putea.
La 7 aprilie 1742 repetiţia generală s-a prezentat numai în faţa câtorva rude ale coriştilor şi instrumentiştilor, selecţionate de conducerea catedralei din Fishamble Street din Dublin. În încăperea largă a bisericii nu erau mai mult de 25-30 de inşi. Dar cu toţii au rămas uimiţi de frumuseţea înfricoşătoare a acestei neobişnuite opere muzicale plină de armonii mărețe, copleșitoare, aproape metafizice, care uluiau prin forţa lor titanică, incendiară, exultantă, prin dinamismul lor molipsitor, de o extraordinară graţie şi grandoare, dar care, în acelaşi timp, revărsau peste ei o muzică înălțătoare, clară, expresivă, suplă. Oratoriul acesta, ca nici un altul anterior lui, se impunea printr-o arhitectură muzicală uniformă şi perfect echilibrată armonic, depăşind parcă cu mult frumuseţea celor 36 de concerte pentru orgă, orchestră şi alte instrumente soliste ale maestrului (cum ar fiFoc de artificii ori Muzica apelor, piese foarte, foarte iubite de public.)
Şase zile mai târziu, în seara de 13 aprilie, a avut loc premiera. Și ce premeră ! Catedrala era acum arhiplină: 700 de oameni înghesuiţi ascultau vrăjiţi acordurile divine ce veneau parcă din cer, cântate de coruri îngereşti. Şaisprezece solişti bine aleşi, printre care celebra soprană Susanna Maria Cibber, acompaniaţi de cei 40 de instrumentişti, se produceau sus pe podiumul altarului catedralei. Pereţii şi ogivele marii basilici amplificau prin ecouri plăcute toate armoniile vocal-instrumentale care scăldau cu fiori fierbinţi auditoriul. Ca nici o altă creaţie anterioară, oratoriul acesta s-a impus, chiar de la primele acorduri, prin spontaneitatea compoziţiei, prin plasticitate şi dinamism, prin unicitatea stilului, prin accesibilitatea limbajului muzical cu totul fascinant.
Cum era de așteptat, succesul l-a făcut cu rapiditate celebru – absolut celebru. Toate catedralele din Anglia voiau să prezinte cel puţin odată oratoriul Mesia. La fel majoritatea celor din vestul Europei. Între timp, Händel a îmbătrânit prematur. La 60 de ani arăta ca la 70, iar la 70 ca la 80… Muncise mult, extraordinar de mult şi se consumase în totalitate. Slăbise vizibil şi îi dispăruseră vigoarea şi agilitatea din tinereţe, dar nicidecum ambiţia de a mai crea ceva nou… Din nenorocire, în ciuda celor trei operaţii nereuşite la ochi, maestrul devenise totalmente orb, după cum un alt mare geniu al muzicii de atunci, Beethoven, devenise surd, chiar în culmea creaţiei sale. Dar şi orb, Händel dirija, cânta la orgă, scria, compunea (a compus oratoriul Jephta (1752),Triumful Timpului şi al Adevărului (1757), probabil bazate pe lucrări mai vechi, părăsite. Asta conta mai puţin.) Însă cel mai mult el îşi iubea oratoriul Mesia care, într-adevăr, era o capodoperă muzicală desăvârşită, neegalată de nici o altă lucrare similară până astăzi. Şi nici nu credem că vreun alt compozitor o va putea egala vreodată. La 6 aprilie 1759, Händel căzuse din nou grav bolnav. Acum avea 74 de ani şi ceru să fie de faţă la prezentarea oratoriului său pe podiumul de la Covent Garden din Londra. La spectacol venise să asiste şi întreaga curte regală. Uriaşul orb stătea în mijlocul prietenilor, în primul rând din faţă. Concertul a fost atât de frumos, atât de impresionant, încât toată lumea l-a aclamat în urale, cu lacrimi în ochi. Când marele cor a cântat fragmentulAleluia, regele George I, însuşi, s-a sculat emoţionat în picioare, gest ce nu mai fusese făcut de nici un alt monarh până atunci, şi care bineînţeles că a fost urmat de toţi cei prezenţi. Întreaga asistenţă cânta acum odată cu corul într-o comuniune spirituală delirantă, repetând cu toții refrenul dumnezeiesc: Aleluia, Aleleluia, Aleluia!…  Chiar și instrumentiștii interpretau cu lacrimi în ochi. Georg Friedric Händel, de asemenea, cânta împreună cu toţi ceilalţi.  Atmosfera era paradisiacă. Așa ceva nu se mai întîmplase niciodată, nicăieri. Maestrul era convins că nu el era autorul măreţului oratoriu, ci Dumnezeu Însuşi l-a creat şi, într-un fel, Händel credem că avea dreptate.
Când ultimele acorduri s-au stins, câteva clipe auditoriul a tăcut înmărmurit, apoi toţi cei de faţă au izbucnit dintr-o dată într-un delir nebun de aplauze și urale prelungi. Spectatorii     l-au aclamat în picioare, minute în şir, pe acest creator de geniu care le mulţumea zâmbind cu lacrimi şiroind din ochii lipsiţi de lumină, căci de câţiva ani ochii lui albaştri nu se mai puteau bucura nici de seninul cerului, nici de frumuseţea florilor şi nici acum, de frumuseţea acestei premiere istorice extraordinare….
Şapte zile mai târziu, în seara de 13 spre 14 aprilie 1759, forţele îl părăsiră cu totul şi inima lui înflăcărată a încetat brusc să-i mai bată. Cu multe zile înainte, maestrul spunea tuturor că va pleca să-i întâlnească pe eroii oratoriului său, în ceruri, întâlnire ce va fi în ziua de 13 aprilie, motivând că în aceeaşi zi avusese primul atac de apoplexie şi tot pe 13 aprilie avusese loc premiera oratoriului Mesia.
Compozitorul a plecat totuşi mulţumit spre Câmpiile Elizeene, fără să greşească deloc cu pronosticul acestei întâlniri ce-l va înălţa definitiv spre nemurire şi spre glorie eternă. Cred că și acolo sus, în ceruri, atât mărețele orchestre, cât și corurile îngerești l-au primit tot cu  copleșitoarele armonii ale nepieritoriului său oratoriu, Mesia… 

CRISTIAN PETRU BĂLAN

Glen Ellyn, Chicago, USA

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN PETRU BĂLAN: Geneza oratoriului „Mesia”, compus de Georg Friedric Händel (1685-1759)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 decembrie 2015