O pânză de păianjen e-ntregul univers
Și tu ești al lui centru, iar când privești în jur,
Ești într-o pânză-sferă ciudată prin dispers,
Părând o fantezie, dar e-adevărul pur,
Căci plină e de aștri pierduți în infinit,
De galaxii, de pulberi și multe stranii legi
Pe care nimeni încă nu le-a descoperit,
Fiind din alte logici, n-ai cum să le-nțelegi.
Deci nu putem ști totul, oricât am vrea de mult,
Oricât știința noastră va crește vastă-n spic;
E-o limită în toate și-un om, chiar supra-cult,
Din Marele-Adevăr nu știe mai nimic…
Și totuși ni se spune că-n Biblie stă scris
Că unii află totul când pier de pe pământ –
Atunci când sunt Dincolo, în locul lor prescris,
Dar câți din ei vedea-vor tot Adevărul Sfânt?