Porni Luceafărul…

… în zboru-i dezinvolt spre bolta cerească, pe numele lui, Mihai Eminescu, început în Ipoteştii din mărginimea Botoşanilor, în familia căminarului Gheorghe şi Raluca Eminovici,  la “15 ghenarie 1850”, după cum stă consemnat, la 21 ian. 1850, în arhiva Bisericii Domneşti (Uspenia), botezul creştin al micuţului prunc, Mihai, al 7-lea dintre cei 11 copii ai familiei. Cu siguranţă, remarcându-i pruncului “fruntea înaltă, ochii larg deschişi şi luminoşi”, aşa cum îndeobşte stă cunoscut la sfântul ritual, preotul Ion Stamate i-ar fi hărăzit atunci “un zbor înalt şi aripat” al vieţii sale. Şi aşa avea să şi fie!

Ca “nouri lungi pe şesuri”, pe răbojul vremii s-au încrustat, iată, 170 de ani de la naştere, dar “zborul său luceferian” continuă şi astăzi, răspândind în universul terestru şi galactic lumina de Luceafăr a personalităţii sale. Ajunsă şi pe planeta Mercur, un crater imens al acesteia, descoperit de NASA, a primit numele: Eminescu.

“Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele.” 

Hălăduind prin “a chaosului văi”, numele lui îl găsim situat şi în catalogul planetelor mici “Minor Planet Names – alphabetical list”, la poziţia 9495, sub denumirea de: Planeta Eminescu!

Şi, totuşi, cine a fost, cine este şi cine va fi, de aici încolo, Mihai Eminescu?

La aceste întrebări existenţiale răspunsurile nu se lasă prea mult aşteptate; ele găsindu-se lesne în voluminoasele scrieri monografice şi critice ale numeroşilor  biografi şi exegeţi aplecaţi asupra vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, care continuă să-i adâncească “judecăţile de valoare” şi acum, la mai bine de 130 de ani de la dureroasa şi regretabila sa trecere la cele veşnice, la 15 iunie 1889,  la doar 39 de ani! 

Ca un corolar al acestora, se poate conchide că Mihai Eminescu a fost un poet, prozator, teatrolog, jurnalist şi gânditor, pe care istoria literaturii române, critica literară postumă, dar şi cititorii săi de-a lungul timpului, îl socotesc cea mai strălucitoare voce a liricii româneşti, denumindu-l, fără dubiu şi echivoc, Poetul!

Ca la multe asemenea prilejuri, şi la acest luminos moment aniversar se cuvine să-i urmărim, fie şi lapidar, traiectoria zborului său galactic…  

Astfel, îl vom găsi în copilăria lui din Ipoteştiul natal, “ băiet fiind” ce “cutreiera păduri şi se culca ades lângă izvor (…) s-aud(ă) cum apa sună-ncetişor”, curios să afle “trecând codrii de aramă /…/ mândra glăsuire a pădurii de argint”, să descopere cu uimire  singuratică “Lacul codrilor albastru/…/ Încărcat cu flori de nufăr”, să asimileze în simţire “dorurile, doinele şi eresurile” acelor plaiuri care-i fermecau sufletul. Ajuns la vârsta învăţăturii, termină primele 4 clase la Botoşani, după care, din 1860, devine elev la Obergymnasium din Cernăuţi, singurul liceu german din Ducatul Bucovina, unde are fericita şansă de a-i fi elev eruditului profesor de limba română, Aron Pumnul, de la care primeşte calificativul excelent, iar la decesul din 12/24 ianuarie 1866 a ilustrului profesor, compune poezia “La moartea lui Aron Pumnul”, pe care o publică  în broşura “Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, semnată M. Eminoviciu privatist.

Calea literaturii fiindu-i astfel deschisă, a urmat debutul în revista Familia a lui Iosif Vulcan cu poezia De-aş avea, continuat în acelaşi an cu alte 5 poezii, pe care, la îndemnul prestigiosului editor, le semnează Mihai Eminescu, aşa cum va semna pe mai departe toate scrierile sale. 

 Între anii 1866 – 69, zborul său tineresc înscrie volutele unui periplu transilvănean, pe la Blaj, Alba Iulia şi Sibiu, de unde se avântă peste munţi la Bucureşti, fiind angajat ca sufleur şi copist la trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, ca secretar la trupa lui Mihail Pascaly, sufleur şi copist la Teatrul Naţional, unde face cunoştinţă cu Ion Luca Caragiale. Întreprinde cu aceste trupe lungi  turnee de vară în Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad, Oraviţa, dar continuă să scrie şi să publice în acelaşi timp numeroase poezii şi câteva fragmente din romanul “Geniu pustiu”, rămas în manuscris.

Vizând traiectorii înalte, între 1869 şi 1872, zborul său temerar atinge Viena, ca student “auditor extraordinar” la Facultatea de Filozofie şi Drept, dar şi la alte cursuri   de interes. Activând în rândul societăţii studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, cu care iniţiază organizarea Serbării de la Putna pentru aniversarea celor 400 de ani ai Mănăstirii Putna (3 sept. 1469), prima ctitorie a Domnitorului Ştefan cel Mare. În primăvara anului 1872, la Viena, are loc momentul magic al cunoştinţei sale cu Veronica Micle, “îngerul blond”; acesta fiind considerat de George Călinescu „ începutul între cei doi a unei poveşti tumultoase de dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii”. Sub influenţa sacră a iubirii Veronicăi „la prima vedere”, compune admirabila sa poezie „Floare albastră”, pe care o va citi la şedinţa „Junimii” din sept. 1872, publicată apoi, la 1 aprilie 1873, în „Convorbiri literare”, alături de poezia „Înger şi demon”, pe vremea când era student ( tot „extraordinar”) la Berlin, datorită bursei acordate de Junimea ieşeană. Fără a-şi lua doctoratul în Filozofie (cum i se ceruse), în noiembrie 1874, răspunzând chemării lui Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuu” al Junimii, descinde la Iaşi, împlinindu-şi, astfel, dorinţa arzătoare a revederii Veronicăi. Cei 3 ani (1874 -77) pe care i-a petrecut în oraşul Junimii, sunt consideraţi de către biografii săi o adevărată „mană celestă a iubirii, a creaţiei şi a personalităţii sale”. Aici şi atunci trăieşte cele mai fericite clipe ale vieţii sale: iubirea „dulcei sale Veronica”, cunoştinţa şi prietenia cu Ion Creangă, înrâurându-i devenirea povestitorului, creaţia bogată şi inspirată a celei mai însemnate părţi a operei sale poetice, publicată în „Convorbiri literare”. Însă, aşa cum se întâmplă uneori, fericirea lui avea să devină treptat nefericire, deoarece dragostea lui pătimaşă pentru Veronica, soţia rectorului Universităţii, Ştefan Micle, nu putea avea sorţii împlinirii, fiind „taxată” copios de „bârfele academice” ale protipendadei ieşene. Aşa că, lăsându-şi prietenii desnădăjduiţi, pe Veronica şi pe „fratele” Creangă, dar bine „sfătuit” de către însuşi Titu Maiorescu, pleacă precipitat la Bucureşti, acolo unde, la 1 oct. 1877, acceptă să se „înhame” la „munca de Sisif” a editării ziarului „Timpul”, trudind de unul singur „la negustoria asta de principii, în care POLITICA nu i-a permis repaos, l-a secat moraliceşte şi l-a strivit”, după cum îşi amintea şi Alexandru Vlahuţă. Exilat şi stingher în Bucureşti, nici decesul soţului Veronicăi, din 8 aug. 1879, n-a putut să-i împlinească „oficializarea” iubirii sale cu Veronica, la care spera, din aceleaşi motive ale situaţiei sale financiare precare cu care se confrunta de mai mult timp. Între cei doi veşnic îndrăgostiţi s-a aşternut mai departe doar o corespondenţă sporadică şi chinuitoare, ce a avut ca rezultat firesc primele semne ale unei boli necruţătoare şi agonizante, periclitându-i serios capacitatea continării creaţiei sale strălucitoare şi curmându-i viaţa prematur şi dureros. Poate că nu întâmplător, poate premoniţial sau predestinat, în aprilie 1883, Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena îi publică poemul Luceafărul, considerat capodopera geniului său poetic,  căruia tocmai îi dăduse forma finală a zborului său luceferian, după ce a cutezat să se avânte spre înaltul lui timp de zece ani, făcându-i zeci de variante şi peste trei mii de corecturi. În acelaşi an poemul este publicat în Convorbiri literare, iar un an mai târziu, în 1884, este cuprins şi în volumul princeps „Poesii”, îngrijit de Titu Maiorescu. Aflat bolnav la sanatoriul dr.Şuţu, pe patul suferinţei alinată îndeaproape şi de Veronica, scrie ultima sa poezie „Stelele-n cer”, prin care dă glas …interogaţiei de pe urmă: „Până nu mor, / Pleacă-te, îngere, / La trista-mi plângere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?

Păcătoasă, „clipa cea repede s-a lepădat” la ora 4 a dimineţii de 15 iunie 1889 şi Mihai Eminescu a trecut la cele veşnice, fiind înhumat sub un tei din Cimitirul Bellu, dar zborul său aripat, înalt şi luminos, pe bolta strălucitoarei sale eternităţi continuă şi astăzi să reverse acea lumină de Luceafăr care ne individualizează ca naţie în Univers.

Urmărindu-i, cu minuţia-i proverbială, traiectoria zborului vieţii şi creaţiei lui M. Eminescu, iată ce gânduri îl stăpâneau, în 1932, pe George Călinescu, de departe cel mai autorizat biograf şi critic eminescolog, scriind despre moartea Poetului:  „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Savantul istoric de mai târziu, Nicolae Iorga, şi el de origine botoşăneană, având revelaţia genialităţii operei eminesciene, n-a ezitat să exprime un verdict de profunzime, numindu-l pe Eminescu: „expresia integrală a sufletului românesc.”

Posteritatea lui Mihai Eminescu a fost evocată de marile „voci” ale vremurilor între care: Tudor Arghezi, Garabet Ibrăileanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Creţia, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea, Eugen Simion, Mihai Cimpoi ş.a., fiecare în parte şi toate la un loc, apreciind genialitatea operei eminesciene, străbătută de fiorul naţional al dulcelui grai românesc.  Dar, permisă fie-mi părerea, aceea a preţioasei definiri eminesciane dată de filozoful Constantin Noica: „Mihai Eminescu – Omul deplin al culturii româneşti!” 

Într-adevăr, nici „valurile” stârnite într-un „pahar cu apă” de unii detractori contemporani şi nici altele lor încercări de „demitizare” , sortite pieirii, n-aveau cum să-i aducă atingere „arheului graiului şi culturii noastre – Mihai Eminescu”.

Şi, ca o urmare firească, la 7 decembrie 2010, prin lege, ziua de 15 ianuarie –  ziua de naştere a Poetului Naţional – este aleasă ca Zi a Culturii Naţionale!  

Aşa şi astfel este receptat astăzi Mihai Eminescu, în tot spaţiul românesc şi în cel universal, după cum îi sunt apreciate traducerile operei sale pe întreg mapamondul.  

Ca o recunoaştere a universalităţii sale, UNESCO, la centenarul morţii poetului, declară anul 1989 ca fiind Anul internaţional Eminescu şi tot UNESCO a decis ca Mihai Eminescu să fie Poetul anului 2000! Nici Guinness Book of  Records nu este mai prejos şi în 2009 înscrie poemul eminescian Luceafărul, cu cele 98 de strofe ale sale, drept cel mai lung poem de dragoste din întreaga lume!

Ediţiile integrale ale amplei sale opere de poezie, proză, teatru, jurnalism şi manuscrise, ultima, în 11 volume de peste 1000 de pagini fiecare, editată în 2010 sub îngrijirea acad. D.Vatamaniuc, traducerile în diferitele limbi de pe cele 5 continente, statuile şi busturile ce i-au fost ridicate în tot cuprinsul ţării şi în străinătate, cum şi alte numeroase însemne ale omagierii Poetului, ne certifică siguranţa că şi de aici încolo Mihai Eminescu, în infinitatea Timpului şi Spaţiului, îşi va continua zborul său de Luceafăr, aşa cum vizionar opina şi Geo Bogza: „Atât timp cât pe aceste pământuri, soarelui i se va spune soare, iubirii – iubire şi poeziei, poezie, pe EL nimeni nu-l va tăgădui.”

Fiind vorba de „EL” , iată-mi şi „opinia” de la sfârşitul poeziei cu acelaşi nume:

Cu opera-i dumnezeiască                Iar dacă săvârşim păcatul

Dă seama de-un întreg popor            De a-i rosti un singur vers,

Menit aici să veşnicească:                Acesta ni-i certificatul

Trecut, Prezent şi Viitor!                De nemurire-n Univers!

                    Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

MIHAI CABA: PORNI LUCEAFĂRUL…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 ianuarie 2020