Un număr de 20 de poeme, în prezentare bilingvă (română – engleză), sunt aşezate de Marin Ifrim într-o carte care are ca titlu o metaforă interesantă: „vid reîncarnat – reincarnated void”. Metafora nu m-a condus către o interpretare mai suprapământeană a demersului poetic, acela de a completa un gol cu forme imateriale raportate la amintiri, cum mi-a sugerat un alterego al meu, reprezentat de partea din mine iubitoare de prozopoezie: „zilnic cineva mai pune o lacrimă, / după un timp nu mai are importanţă / cărui semn i se pune picătura de elixir / toate crucile sunt bolnave şi tresar în somn / apa sărată însufleţită e deja iaz îndiguit la mijloc / jumătate spre cer jumătate spre Styx / niciodată în cimitir nu e secetă”(„Iazul crucilor”).
Din contră, ego-ul din mine, cel iubitor de poezie şi aflat într-o veşnică luptă cu celălalt eu, mă conduce spre un spaţiu subpământean al cărui gol se umple cu alcătuiri materiale fără suflet, unele care ar putea acoperi, spre exemplu, subsolul unui cimitir: „cartea de bucate scrisă direct pe legume sălbatice / pentru uzul paznicului de cimitir / cititor în brad apoi în piatră / suptă de melci graşi / cu bale plastifiind poze pentru eternitatea / şteviei şi urzicilor naturiste / cu rădăcini scormonind după ţeste / şi suprafeţe luând cărarea ultimului drum / spre piaţa animată a primăverii în burg / pentru cei care vor veni / în restul timpului la reînfrunzire / în oraşul de jos în care doar lucerna se afundă / dincolo de cel puţin doisprezece metri”(„În oraşul de jos”).
Păstrând linia scriitorilor care se respectă, Marin Ifrim inventează un tărâm, o ţară, un topos. Aşa cum Vladimir Nabokov şi-a creat Zoorlanda, Marius Tupan se regăsea în Marconia, Mircea Mihăieş în Ţara lui Şestache sau Romulus Bucur în Ţara lui Gore Pirgu, ca să amintesc doar câteva ficţiuni, Marin Ifrim, bun mânuitor al corelaţiilor şi analogiilor, inventează „Ţara Vidului Reîncarnat”
Nu pot aprecia cât este filozofie şi cât este religios în cele 20 de poeme, însă o dimensiune metafizică se simte, un fel de vid de AICI (suprateranul) aflat într-o cosmică relaţie cu vidul de ACOLO (subteranul), întregind corpul invizibil al „ţării vidului reîncarnat”, în fapt un topos denumit cimitir şi alcătuit dintr-un „oraş de jos” peste care tronează un „iaz al crucilor” şi în care echilibrul este asigurat de regulile stricte impuse de mecanismul „zalelor trofice”: „numai ziua e zi de vizită / numai ziua se fac cazări / în locul în care nimeni nu mai are serviciu / pământul şi apa cu aceeaşi gură hulpavă / transformă totul fără să crească / dedesubtul e plin de viaţă în lanţ din viaţă / trofic şi cineva puternic / vine târâş la cantină / mâncând pământul din cimitire / care nu scade şi nici nu creşte deloc”(„Viaţă în zale trofice”).
Spaţiul acesta, ţinut sub o atentă privire de Marin Ifrim, e asemenea unui câmp cuantic, un fel de vid care, deşi există, nu-l poate evidenţia, însă îl poate intui. Mişună pe aici o „călăuză neagră” invizibilă în care se recunoaşte uşor moartea: „culoare plimbătoare din casă în casă / călăuza neagră cu mers previzibil / în grabă dându-ţi nume / inelându-te / până la recepţia intrării în hotelul silenţios / cu o stea înfiptă în vena unei lumânări hepatice” („Călăuza”). Sufletele care au părăsit trupurile celor ce locuiesc „oraşul de jos” se regăsesc în fluturii ale căror zboruri par veritabile dansuri browniene: „la nivelul aerului prin locul din care / sufletul e pescuit de nori şi lăsat din nou / la vatră / toate zburătoarele sunt fluturi / întoarse perpetuu în pântecul gravitaţiei / eclozând în întuneric mici particule solare” („Eclozare”).
Şi dacă Thomas Hobbes identifica „homo homini lupus”, Machiavelli vorbea de „omul tigru” sau „omul leu”, Constantin Abăluţă imortaliza „omul de prisos”, Mircea Mihăieş pe „cel de cauciuc”, Cornel Teulea inventa „homo metaepistemologicus”, Petre Mihai Băcanu găsea peste tot „homo festivus”, madam Pippidi sesiza numai „oameni şoareci”, în timp ce Luca Piţu nu mai putea de „vlahul modern”, Marin Ifrim identifică „homo flecarus”: „portul cuvintelor imoral / dinspre năucitori guralivi cu bale de plumb / peste cadavre-n sămânţă / mai roditoare incubatoare din urne trăgând /fermoare de vată peste auzul comun / în continuă mişcare secerând speranţe / de la sine înţeles false” („Homo flecarus”).
Cartea aceasta, „vid reîncarnat – reincarnated void” (Editura „Editgraph”, Buzău, 2014, versiunea în limba engleză Alina Astaluş), este a 23-a din opera lui Marin Ifrim, fiind experienţa transpunerii într-o realitate descoperită târziu, rezultat al locuirii unui spaţiu al nefiinţei, unul ocupat de vid şi moarte.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..