Marea vulnerabilitate a omului vine de la trădarea cuiva. Ea rănește, dar unde se termină un țărm începe o apă ce clădeşte din valuri drumuri pentru corăbii, nu numai abisuri pentru epave!
Trădarea este omenească, însă pe mine cel mai dureros m-a trădat viața, nu oamenii. Aș fi vrut să se scurgă mai încet, aș fi vrut să-mi lase mai mult timp la sfârșit, ca să îndrept unele greșeli, ca să schimb direcția la unele răscruci de drumuri, ca să ocolesc niște oameni, ca să-i țin aproape pe alții…, aș fi vrut să aibă mai multă răbdare cu mine timpul…!
Ce mulți ani au trecut (am mai spus-o), de când port prin viață povara speranțelor neîmplinite, eșecul întâlnirilor care nu au mai avut loc, despărțirile, uitările, trădările, dezolările…! În tot acest timp în suflet mi s-au cristalizat taine pe care nu le-am spus nimănui și care nu ar fi fost adevărate dacă, spunându-le acum când în universul frisoanelor lor este prea târziu, le-aș pune în primejdia de a fi ucise nedrept, după ce le-am apărat în suflet îndelungat timp (și aceasta am reliefat-o în cărțile mele)…! N-am vorbit niciodată decât până la hotarul cu ceea ce nu trebuie spus, peste el nu am trecut dacă aceasta ar fi însemnat să cauzeze un rău cuiva. Ceea ce nu înseamnă că eu am uitat și că multe din tainele sufletului meu nu-mi vor înrâuri până la sfârșit viața.
Spun așa gândindu-mă la atâtea și atâtea întâmplări, de asemenea, la foarte mulți oameni din viața mea. Bune sau rele, unele chiar cumplit de rele, întâmplările-acestea, odată consumate nu mai pot fi influențate, nu mai este nimic de făcut în sensul de a le evita, deturna, dejuca, unele au lăsat urme în sufletul meu, în gândul meu și-n conștiința mea, altele și-au șters singure urmele, absorbindu-se în negura uitării.
Dar cu oamenii este altfel! De unii dintre ei azi nu mai știu nimic, cred că nici ei nu mai știu despre mine. Despre alții știu, dar nu mă mai interesează. Pe cei care mi-au pricinuit motive să-i ocolesc i-am ocolit fără să cârtesc, după ce am fost sigur că am neajunsuri din partea lor nu le-am mai dat ocazia să o mai facă. Dar unii nu mai sunt în această viață finită în care eu încă exist, ca să îi plâng, iar aceasta mă doare mai sever ca o traumă, mă arde, mă lovește brutal în suflet, mi-l pustiește iremediabil.
Îmi vine uneori să-mi iau umbra credincioasă și să mă retrag în singurătate. Pentru totdeauna, ca sihaștrii. Dar valul acesta trece, nu-s robul lui, nu mă posedează, cum vine așa pleacă…!
Mi-au murit părinții, mi-au murit trei frați, am pierdut prieteni, m-a părăsit pentru totdeauna, mult prea devreme stingându-se din viață o ființă după care am suferit îngrozitor, m-au trădat alte ființe dar le-am părăsit eu pe ele și mi-a trecut mult mai repede…!
Iar pentru că tot n-am dat o lămurire pe care în primul rând să o cred eu ca certă, despre motivul pentru care sunt un om vesel, am încă aspirații, sunt activ cu incredibilă consecvență în tot ceea ce planific în legătură cu mine, cu viața mea, cu ocupațiile mele, îmi asum propria-mi convingere și o dau invariabil: am prieteni și oameni cumsecade întru încurajare și sprijin incalculabil!
Din rândurile lor conturez acum cât se poate de pronunțat numele Eugenia Zaharia. Am copilărit împreună – eu am locuit de la 10 ani la Buhuși, dar toate vacanțele mi le-am petrecut la Itești, un sătuc pitit în mărginimea Bacăului, iar acolo am avut prieteni, puțini, dar dintotdeauna și pentru totdeauna. Câțiva dintre ei nu mai sunt în viață, au plecat unul după celălalt de parcă primul dintre ei i-a convins pe ceilalți să îl urmeze. Și nu-s puțini cei care nu mai sunt…!
Dar am recuperat-o pe Eugenia…, ce întâmplare…, după cincizeci de ani…! Ne-am reîntâlnit dintr-o întâmplare și am azi sentimentul că viața mi-a restituit ceea ce pierdusem prin moartea dureroasă a prietenilor mei, a celorlalți prieteni, vreau să spun, pentru că Eugenia era și ea, cu atât de mulți ani în urmă, parte a cetei noastre de copii zbânțuiți…!
Astăzi, Eugenia este stâlpul cel mai de bază al celor ce mă preocupă legat de ocupația mea livrescă. Mă sprijină, este omul de legătură între mine și cititori, distribuie cărți, mă susține cu multă implicare sufletească făcându-mi viața mai ușoară din perspectiva promovării și expedierii la cititori a cărților mele.
De aceea, pentru toate cărțile din urmă, pentru cele ce probabil vor urma, o reverență de recunoștință…! Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, un gând de respect și admirație: după un amar de vreme când orice mi-ar fi trecut prin gând numai aceasta nu, a adus într-un punct de încrucișare două capete de drumuri, ca și cum ar fi forțat două cursuri de râu ca să le adune în aceeași albie. Reverență și pentru aceasta! Ținem aproape, suntem în inseparabilă legătură, vorbim aproape zilnic, iar fiecare carte pe care izbutesc să o scot la lumină îi datorează ei în primul rând răbdare, energie și sprijin fără de care nu este posibil nimic…!
Mulțumesc, deci, cuvintele sunt sărace pentru a spune mai mult…! Doar cuvintele din cuvinte o pot face…!


