Moto: Din banii de pâine aș cumpăra vin, iubire, sănătate și mi-ar fi suficient…!

(eseuri  pentru actrița Monalisa Basarab, fată zvâcnitor

de tânără, fată dulce de frumoasă, fată mângâietor

de blândă, dar care nu ascultă povețele bătrâne…,

iar de aceea nu mă sperie că nu îi este teamă

de coronavirus și de nimic, ci pentru că

nu îi este teamă cu limitele omului…!)

Fugara… Of…! Vine la trap, dispare la trap. Ne ajunge din urmă, ne lasă în urmă zilele noastre, ceasurile noastre, secundele noastre, pe noi, urmele noastre, gândurile noastre, umbrele noastre…! E toamna! Fugara…!

Se scurge anarhic lumea, fără ordine, fără să se aleagă, în ultimele toamne gângania asiatică o înșfacă. Flămânde și-au stârnit capriciile și mișună gângania asiatică, nu știe să se oprească, e nebună, e fugară și ea, e urâtă, e sângeroasă, nesătulă, rade tot, îngălbenește, usucă, răvășește și cui îi ia sufletul nu mai are parte nici de tradiția și ritualul înmormântărilor.

Eu scriu pentru tine, Monalisa. Tu nu crezi, tu ești fragedă ca firul ierbii, tu iubești viața ca soarele oceanul, tu iei viața în piept ca șoimul cerul, dar gângania e umflată, spână, fioroasă și ne-ndurătoare, nu iubește nimic, strânge la piept iadul, gângania…, eu scriu pentru tine Monalisa…, tu nu crezi în gânganie, dar dacă n-ar exista dracul, care-ar mai fi sensul grijii de noi a Lui Dumnezeu?!

Toamna…! Fugara…! Toamna lugubră a lui 2021…! Vai de cocorul cu aripa ruptă, vai de ciocârlia fără putere, vai de rândunica pierdută de ai ei…, vai de orfanii toamnelor anilor din urmă, ne mor părinții, ne sunt duși goi în saci, fără noi în urma lor, preoții le citesc fișe medicale în loc de pomelnice, prăpurica din sicriu e udată cu spirt și clor în loc de vin, pe năsălii se pun măști, nu pomeni…, ni se îmbolnăvesc dramatic fiii, umplem morgile pe muchii, ne-a învins gângania asiatică, parcă binevenită din infern și confortabil instalată pe bucata de lut fugar și el prin univers…!

Eu scriu pentru tine Monalisa, căci tu nu crezi și eu îți port de grijă…! Toamna…! Fugara…! Nu mai are ce să se usuce, e totul cenușă, oamenii s-au preschimbat din corpuri vii cu înger în ei în corpuri sleite de puteri, fugărite din urmă, respinse din față, neînsuflețite înainte de a muri…! Omul frumos nu-i mai seamănă Lui Dumnezeu, s-a mascat, parcă pleacă la furat. Omul frumos nu are portmoneul greu ca sufletul său plin de griji, de spaimă, de neputință, de singurătate.

Toamna, fugara… întrece fulgerul, tunetul, gândul și clipa nevăzută, nevenită, neplecată pe rând căci pe amândouă le face deodată…! Ce s-a ales din noi în ultimele toamne nebune?! Ca și cum gângania asiatică nu ne-ar fi chinuit cu infernală cruzime și-au mai și bătut barbar joc de noi tartorii politici, oribili! Așteptăm toamna cu nădejdea că gângania își dă ortul într-o zi, dar zadarnic așteptăm, așteptăm iarna ca torentele albe să o-nghită, dar degeaba așteptăm, așteptăm primăvara să o astupe florile, iarba și soarele, însă gângania venită din iatacurile întunecate ale pământului s-a adaptat, se îngrașă, se multiplică și ucide, așteptăm vara ca focul să o carbonizeze, dar ne arde pe noi și ne aruncă în focul celălalt gata arși…!

Ce să mai facem?! Toamna…! Fugara…! Ne-am săturat de ea, mierea strugurilor ei topită din soare e amară, sevele înmiresmate ale pământului, scurse prin butuc bătrân și nobil nu mai sunt înveselitoare, nucile sunt încuiate, gutuile găunoase au putrezit roadele României pe câmpul pârloagă nu le-a avut nimeni de grijă, ministrul agriculturii nu știe cum e o piață, prim ministrul nu știe cât costă pâinea, viceprim ministra nu știe punctele cardinale și câți ani are…, mulți dintre boșii treziți bogați nu știu care le e țara…, mai sunt multe de dezvăluit, dar drept să spun mi-e frică să nu mă închidă, că acum e mai primejdios ca pe timpul lui Ceaușescu, un înger pe lângă vopsiții anticomuniști de azi – nu credeam că am să ajung să cred că satana de ieri e mai albă decât satana de azi…!

Ne-am săturat…, suntem mai bătrâni ca niciodată, suntem mai săraci ca niciodată, suntem mai singuri ca niciodată, suntem mai bolnavi ca niciodată, suntem mai putrezi ca morții din morminte, mai chinuiți ca osândiții de pe rug, ne uităm cu ochii goi la cei care ne obidesc, am ajuns de batjocura lor, suntem călcați în piciare, suntem storși de vlagă, suntem făcuți fărâme…! Ne-am lua cu toamna fugară și-am dispărea să nu ne mai dibuie jivinele de pradă, lupii și vulpile…, am fugi unde fuge toamna, unde masca morții nu ne mai înădușă, unde pământul și gângăniile lui mușcă din toți, unde nu mai suntem hurducați pe tărgi prin spitale incendiate, unde pe nemernici îi satură Dumnezeu de prada de pe urma sinistraților…!

Toamna…! Fugara…! Deschide ușa, Monalisa, până dispare anotimpul eu vin la tine, eu bat la ușa ta și-ți aduc o frunză din copacul sufletului meu în care frunza s-a uscat de când așteaptă să o smulgi, să o pui la un colac, o cană de vin și-o lumânare pe care să le arunci în viscolul gândurilor mele, în singurătatea ce rănește, în veșnicia ce vindecă.

Deschide, Monalisa, toamna, fugara mă aduce la tine, ea vine de neunde, ea pleacă neunde, mă aduce și mă duce cu ea, dar vreau să fac un popas la ușa ta, ca frunzele copacilor înfrigurați la subsuorile crengilor uscate. E tot ce mi-a mai rămas de făcut de când am lăsat amintirea noastră la Hanul lui Manuc, iar azi intrăm în niște căruțe cu coviltire pe poarta altui han cu proscriși într-o viață bolnavă de gânganie, într-o lume bolnavă de gânganie, într-o speranță bolnavă de gânganie…!

Îmi este dat, să nu pierd totul cu cei învinși, să îți aduc ție, Monalisa, în zilele toamnei bolnave a eșuatului, muribundului an 2021, decadent ca o cameră de tortură a timpului, ultima frunză din copacul meu uscat sub care viscolesc brumele ultimelor toamne fugare…!

Povestire devreme azi…, povestire întârziată mâine

Scriu, sărind peste ori stăruind la vreo mirare, acum și aici, cu gândul la actrița frumoasă, minunat de frumoasă și talentată, admirabil de talentată, Monalisa Basarab, ce joacă pe scena teatrului cu nume răsărit din sâmburele revuisticii, trup și suflet din istoria teatrului patrimonial, „Constantin Tănase”.

Să aduni argumente ca să asemeni un chip din cuvinte este sub puterea pe care o are cineva care nu cunoaște adânc mai ales chipul sufletului. Cu atât mai greu al artiștilor.

Actrițele luminate de soarele tinereții sunt numai frumoase, toată lumea le privește ca și cum ar primi în ochi vizita unor zâne…!

Există un azi, când pentru toată lumea o actriță tânără este frumoasă, un azi când și de aceea toți spectatorii o aplaudă, un azi când actrița aceea crede că aleargă repede în contra timpului și i se pare că îi lasă fără replică aparenta lui inofensivă.

Dar există și un mâine când artista nu va putea ascunde că și-a urzit în riduri și tăvăluguri de ani frumusețea, când nu va mai putea rămâne pentru toată lumea neatinsă de vrăjmașii frumuseții; există un mâine când numai cine o va iubi cu adevărat pe artistă va zări printre zăbrelele genelor de argint același suplu corp de altădată lunecând pe scenă printre lăncile luminilor, chiar dacă pentru ea nu va mai bate publicul din palme în fața scenei pe care nu va mai urca!

Eu scriu aici, azi, contra sorei morții: uitarea…! Este atât de frumoasă în ochii mei actrița Monalisa Basarab, încât mă vindec uitându-mă la ea, și mă curăț de capricii ca șfichiul biciului ce se destramă și se scutură de bubele de pe spinările robilor.

Scriu azi despre frumoasa Monalisa Basarab, actrița căreia Botticelli i-a anticipat farmecul și i l-a împăturit frumos, genial, ca pe o primăvară pe care se aștern, ca să se topescă, florile.

Cine, Monalisa, mai iubește umbra ce rămâne din frumusețe?! Cine, Monalisa, mai știe mâine că poartă azi în propria inimă cicatricile iubirilor și cine păstrează la locul lor jurămintele, de vreme ce nu se mai ține cont de credință și se prescrie, iar iubirea e prohibită?!

Când voi, actrițele de azi, printre care și tu, nu veți mai fi tinere și nu vă vor mai cădea la picioare florile, când nu veți mai fi zvelte și vi se vor părea aspre cărările, când nu veți mai fi înalte și vă vor înăduși uitările, când vă vor bate la ușă numai disperarea și nu va mai suna nici măcar o dată telefonul, când abia dacă veți deschide ușa ca să scuturați ștergătorul pragului, când de singurătate nu vă veți mai aștepta la nimic, iar de ședere vă va durea tot corpul, când veți ofta ca să vă auziți singure, când veți repeta adunarea cu amintiri și veți uita socoteala cu bani…, cine, Monalisa, cine va fi cu tine?

Aceasta să te întrebi mereu, aceasta să te îngrijoreze în ajunul de paști al ieșitului din țâțâni an 2022, al primăverii nebunului rus…!

Rândurile-acestea fi-vor poate cândva un răspuns în sine. Cine putea fi, cine trebuia să fie, cine va fi?! Fără nici o umbră de îndoială, rândurile-acestea vor fi totuși, cândva, urmele unui răspuns pe cărările întrebărilor tale…!

O iubire pradă sieși

Au sosit, vestite de incendiile verzi din câmpii şi crânguri, de păsărele, rândunele şi cocori, de ghiocei, toporaşi, lalele şi narcise, Floriile cu flori, cu iubire, cântec şi prospeţime sufletească.

E parfumat vântul cald ce crapă mugurii, ca aerul dintr-o clădire monastică, tămâiat cu lacrimă de smirnă crudă şi odor de primăvară, an cu an aceeaşi şi alta…!

Magnific tablou al naturii râzând în chiot de copii, zbenguială de miei şi sprinturi de mânji, cântând pe claviaturile veselelor păsărele, iubind cu o iubire pradă sieşi de Florii, căci azi, la ziua sărbătorii primăverii pluteşte atâta iubire pe pământ încât niciuna, oricât de minusculă, nu poate să nu cadă pradă vreunei inimi stăpâne a unei mari iubiri.

Aşadar, adevărul este absolut la Florii: iubirea cade pradă sieşi…! Şi de aceea elogiul vieţii nu se poate ţese fără furca, fusul şi claia iubirii. Şi încă tot de aceea, castelul spiritual al iubirii nu se poate zidi decât pe nişte pilaştri uriaşi de marmură roşie şi pură, cristalizată din fiecare clipă şi zi şi an, ca din fiecare veşnicie, iar de aceea, pe pardoseala castelului acestuia, ce poate fi lunecoasă, numai cu mănunchiuri de raze sclipitoare ale dăruirii se trece spre iatacul magic al primirii!

Şi iarăşi de aceea, să zbori lin ca săgeata până la inima fetei frumoase, artiste la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, Monalisa Basarab, trebuie ca toate acestea să fie conţinute în plan pentru cel ce i se pare că zborul său e aşijderea cu al unui car tras de o stea de-a curmezişul veşniciei îndumnezeite de iubire.

Monalisei Basarab, întocmai ei, fetei fragede ca floarea primăverii zvâcnite brusc să plonjeze în braţele soarelui de martie i se dăruie de cel cu braţe izvorâtoare de sete de mângâiere, primăvara, Floriile şi eseul acesta…!

Monalisa are ochii aşa de albaştri încât înalbăstresc totul în jur, ca un câmp cu stânjenei, ori ca un lan de in. Sufletul ei e topit de dragoste de ceea ce e frumos şi magnific în natură, iar de aceea e încă și mai frumoasă…!

Căci, Monalisa seamănă primăverii cu valuri aplatizate de focuri verzi în câmpii şi-n umbrişul copacilor, cu fidelii cocori, ca nişte creste albe ale vântului tăind cerul spre cuibul de-acasă, cu iuţile rândunele conlocatare sub streşini, cu albul ghiocel ce sărută primăvara cu gură scuturată de cristale de omăt, cu laleaua ce-şi dă cupa galbenă lucios ochilor, să o soarbă din privirea îmbătată de gingăşie, cu narcisa ce balansează simţul cu parfum…, cu primăvara însăşi, în toată splendoarea ei seamănă Monalisa Basarab.

Undeva, la culcuşul iubirii din inima Monalisei e întotdeauna primăvară, o fărâmă de primăvară şi un ungher de aşezământ al ei, îmbisericit de bunătate şi frumuseţe.

Au sosit Floriile primăverii lui 2023. O nouă şi aceeaşi iubire de iubire pradă sieşi! O nouă şi aceeaşi iubire de viaţă, de întinerire, de flori, de muzică…, o nouă şi aceeaşi iubire de primăvară! O nouă şi aceeaşi iubire de Monalisa Basarab, căci, şi fetele de marmură ale Renaşterii sunt frumoase dar ele-s fiicele iernii veşnice, nu ale primăverii ciclice, pe când Monalisa Basarab e fiica, solia şi primăvara însăşi…!

Doamne, ce nătângă sfială e aceea de a nu mărturisi, de a-ţi încuia conştiinţa când, iată, Floriile vin cu soare, cu flori, cu melodii, cu viaţă, cu iubire…! Toate se prefac vin şi pâine spirituală pentru cei ce nu-şi hrănesc sufletul cu cotoarele decepţiei ci cu dumicatul speranţei.

Au sosit Floriile cu flori şi soare…, un drag de Monalisa, actriţă şi floare de fată soseşte şi el, deşi nu plecase, doar că primăvara e aliata oglinzii inimii în care ea poate fi sărutată râzând, cu flori în sân, cu flori în lumina ochilor, cu flori în cutele surâsului, cu flori în trandafirii obrazului, cu flori în părul de soare topit, cu flori în prag, cu flori în casă, cu flori pe scenă, cu flori pe drumul pe care pleacă şi pe drumul de pe care vine…!

Bun venit de Florii celor cu dragul de dat şi cu dragul de primit, celor uscaţi de dor de sărutat viaţa în toate clipele, iar pe om chiar şi dincolo de viaţă! Ziua de Florii e ziua în care iubirea cade pradă sieşi…!

Şi, la mulţi ani fetei florilor de primăvară, frumoasei şi dulcii fete ca soarele din flori pe care-l culege albina strop cu strop, până umple cămările hexagonale ale stupului, așa cum şi izvorul iubirii sporeşte din picături până se face râu şi fluviu şi mare ce se cuprinde în braţe cu cerul…

Două răsărituri de soare şi două străluciri ale ochilor nopţii străluminează de sus toată primăvara, dar mai scânteietor pe 23 aprilie, zi a unei noi biruinți a frumuseții: este aniversarea Monalisei Basarab, fiică frumoasă a primăverii înflorite ca mireasă a veşniciei celei îndumnezeite de iubire…!

(Sursa foto: Pinterest)

by

Referinţă Bibliografică

Eseuri pentru actrița Monalisa Basarab/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 aprilie 2023