Eugen Serea
Cuvintele
Cuvintele îmi cad în zori ca roua
Pe florile auzului de duh
Sfințite lin de Raza din văzduh
În ochiul nou al băii cea de-a doua…
Cuvintele mă-mbrățișează blând,
Precum copacii ceața dimineții;
Ard mugurii, pulsând de Seva Vieții,
În flăcări verzi, cu dor de fruct în gând…
Cuvintele îmi cheamă la Lumină
Toți demonii secundelor ce curg…
Dă-mi miezul zilei, Sfinte Demiurg,
Și cojile îngroapă-mi-le-n tină!
Cuvintele îmi fulgeră pe cer
Ca pe Sinai poruncile-Ți în piatră!
Mi-e inima a Logosului vatră
Când după-amiezile de ploi mă cer…
Cuvintele mi-aduc în faptul serii
Pe Dumnezeu în susur cristalin;
Mă-mbăt de El ca de un dulce vin
Zdrobit în teascul crucilor tăcerii…
Cuvintele m-atrag într-al lor sorb
Cum miezul nopții-atrage rugăciune
În sufletele-Aprinsului Tăciune
Sau somn în cei robiți Marelui Orb…
Cuvintele, la cea de-a treia strajă,
De-nfricoșări mă limpezesc în vis
Și-mi amintesc frânturi de Paradis
Ascunse-adânc în vechea Lumii vrajă…
Cuvintele-mi înfig la răsărit
Pumnal de Heruvim în piept de noapte
Și-n pomul cunoștințelor necoapte
Un Șarpe negru, scurt mi-a tresărit…
Iisuse Doamne-n tunete sau șoapte,
Cuvintele mi Te-au întrezărit…
( vol.Ninsoare în august)


