Undeva într-un sat întins la malurile mâloase ale Covurluiului, duceam în timpul verii, în picioarele goale, ulcioarele şi găleţile cu apa de râu pentru vieţuitoarele din ograda casei. Era sarcina dată mie de către părinţi, ceilalţi fraţi şi surori, cu mine şapte la număr, având alte atribuţiuni, mai mult sau mai puţin de invidiat… Pentru cobiliţă nu prea era loc pe umerii mei mici, încă de copil, înguşti si neantrenaţi, cu tendinţa de a se încovoia sub o greutate niciodată egal echilibrată.

Mă loveam de pietrele ascunse în praful uliţei satului, deseori mă tăiam în ele

şi de aceea le blestemam în gând, urându-le de moarte.  Dar ele nu mureau , căci a doua zi, dacă nu ploua tare, le găseam aproape în aceleaşi locuri. Rămâneau încăpăţânate acolo, aşa cum de altfel îl auzeam şi pe tata spunând câteodată: … – „Apa trece, pietrele rămân”… motiv pentru care eu le blestemam acum în continuare…

…În sinea mea doream să calc pe altfel de pietre, de caldarâm, mult mai curate, lustruite şi patinate de roţile trăsurilor sau a limuzinelor luxoase de la oraş. Totul avea altă culoare în capul meu, care căuta neliniştit întrebuinţări „intelectuale“.  Satul îmi mirosea frumos, dar oraşul avea alt gust… Auzisem de oraş în povestirile celor mari, sau îl văzusem printre pozele din reviste şi de aceea îi prinsesem şi „gustul”.

Trecui pe lângă casa popii. O căutam cu ochii mei verzi-căprui pe fata lui, Anişoara, simpatia mea cu care şi împărţeam banca din clasă. Din păcate peste gardul lor care se închidea în faţă spre uliţă cu o poartă maiestoasă şi mai frumoasă ca a noastră, – căci tata era doar învăţător, singurul în satul nostru, – deci peste gardul acela nu puteam vedea tot ce aş fi dorit să văd… Era prea mare gardul lor pentru „îndrăzneala“ staturii mele. Dar gândeam că o să mă fac eu cândva mare şi atunci vom mai vedea…

În ziua aceea, după amiază, după orele de şcoală veneam din nou spre casă cu două găleţi care îmi ocupau ambele mâini… Erau mai grele ca oricând, sub arşiţa aprigă a acelei zile din plină vară.

Pe drum spre casă trecui pe lângă brutăria satului pe care nu puteai oricum să o ocoleşti… Un miros teribil de covrigi calzi, cu mac sau susan, cine ştie, abia ieşiţi din cuptorul de lut, mă izbi în nări atât de plăcut şi ispititor că lăsai brusc găleţile jos pentru câteva clipe… Văzui în faţă câţiva copii veseli, care ronţăiau ademenitor covrigi şi râdeau cu gura plină sărind într-un picior.

Poate m-aş fi „lipit“ şi eu de ei, câţiva fiind chiar prieteni de joacă, dar trebuia să mă duc acasă unde păsările din curte şi vaca aşteptau cu siguranţă însetate apa „cea de toate zilele“ şi bineînţeles: – „dacă nu muriseră deja de sete“, aşa cum o auzeam mereu pe mama spunându-mi când mai întârziam acasă.

Cât despre covrigi, puteam de data asta să-mi pun „pofta-n cui“ şi să mă abţin, căci după şcoală mâncasem ceva din ce pregătise mama de cu seară…

Adevărul era însă altul, …că nu aveam cei  5 bani pentru covrigi…ultimii bani „de buzunar“ se duseseră pe o lingură de iaurt de la iaurgiul care venea din când în când pe uliţa noastră să-şi vândă marfa din două ulcioare mari de lut smălţuit, cărate de el tot pe spate… de departe îi auzeam strigătul lung şi foarte ascuţit prin care îşi anunţa prezenţa. Apoi, înconjurat de alţi vecini de pe uliţă care îşi aşteptau rândul cu farfuriile în mână, aduse de acasă, îi urmăream cu plăcere mişcările când tăia cu lingura sa felii ademenitoare de iaurt, cu o precizie şi exactitate de brici şi după comandă…

Ajuns acasă şi turnându-le apă la păsări în jgheabul de lemn din curte, am fost asaltat de toate orătăniile, gâşte, găini, raţe şi pui, toate odată îngrămădindu-se buluc şi căţărându-se unele peste altele cu multă gălăgie, totuşi paşnice, de fapt ele arătându-mi ce sete le era. Lăsai căldările lângă jgheab , simţind că pierdusem mult timp pentru ele şi trebuia să fac şi altceva. Dar stop! Uitasem de sărmana vacă din grajdul ei din fundul grădinei. Ajuns la ea mă privi cu ochii ei mari frumoşi şi parcă îmi mulţumi când îşi băgă botul cu totul în căldare… Am aşteptat până când şi-a potolit setea însoţită de sonorul obişnuit şi am părăsit-o fugind spre casă.

La intrarea în casă prin hol mă izbi răcoarea plăcută dinăuntru. Trecând pe lângă camera de zi din dreapta, văzui uşa întredeschisă şi auzii sforăitul tatei zgomotos şi cu întreruperi nemaipomenit de lungi… Ştiam că vine întotdeauna după-amiaza de la şcoală şi după ce servea prânzul pregătit de mama se ducea “ să se întindă”, de fapt să se culce pe sofaua din camera lui de zi, unde şi corecta lucrările şcolarilor…

Am văzut prin crăpătura uşii scaunul din faţa mesei-birou pe a cărui spetează tata îşi pusese haina aşa cum o făcea mai totdeauna…parcă o auzeam pe mama spunându-i de dincolo : …-„Iar ţi-ai aruncat hainele claie peste gramadă !” Aşa şi era, tata era un om ordonat, dar mai puţin cu hainele, şi şi mai puţin cu dunga de la pantaloni, de care mama se îngrijea cam în  zadar. În sfârşit…

Cu mintea mea de copil, intrai tiptil in cameră îndreptându-mă spre scaunul cu haina. Oricum eram destul de pirpiriu să fiu văzut de pe sofaua din spatele biroului unde tata îşi făcea siesta de după amiază; iar de auzit, nici măcar atâta, tata fiind aşa de adânc cufundat în somnul însoţit de sunetele, deloc muzicale, ale sforăitului lui de fumător „înverşunat”, cum îl tachina tot mama …

Ajuns la scaun si mascat de haină, m-am lăsat pe vine şi am început să pipăi în buzunare:… într-unul pachetul obişnuit de „Naţionale” alături de o batistă, iar în celălalt un stilou, nişte bilete de loterie, jocul lui preferat, dar şi două monezi. Am luat-o repede pe cea mai mare ca diametru şi m-am strecurat uşor pe uşă, nesimţit de nimeni, aşa cum şi intrasem… Pe hol m-am uitat fugitiv la ce aveam în mână şi m-am liniştit văzând stema şi coroana regală pe o faţă şi 5 BANI pe cealaltă…negândind mai departe la alte implicaţii, decât că mă şi vedeam deja în posesia covrigului cu pricina. Zis şi făcut, astfel că în următoarele câteva clipe înfulecam bucuros deja din unul cu susan, tocmai unul din cei care îmi plăceau mie cel mai mult…

In sfârşit, ziua a trecut, ca şi noaptea de altfel şi luat de alte trăsnăi am uitat repede de ce făcusem. Mari probleme nu-mi făceam, ştiindu-l pe tata cam dezordonat cu lucrurile lui. Şi apoi ce mare filozofie cu o pierdere de 5 bani?

Dimineaţa următoare, domnul Învăţător, de fapt tata, intră ca de obicei în clasă spunându-ne:  – „Bună dimineaţa elevi!“ trecând mai departe cu paşi apăsaţi printre cele două rânduri de bănci până la catedra postată în faţa tablei.

Şi ca întotdeauna, înainte de a citi catalogul şi a face prezenţa, urma să se îndrepte către colţul clasei de la Răsărit, de unde ne privea permanent icoana lui Isus şi a Maicii Domnului, acolo unde el rostea la începutul orelor, şi noi după el, rugăciunea de dimineaţă. De data asta însă, de la catedră şi pe un ton oficial, dar foarte trist începu să povestească:

…-„Dragi elevi, Nu pot să trec cu vederea şi să nu vă spun şi vouă ce mi s-a întâmplat: …Ieri după ce am ajuns acasă şi am mâncat de prânz, m-am odihnit după-amiază pentru ca după aceea să pot fi cu capul limpede la corectatul unor lucrări. Mai târziu, spre seară căutând ceva în buzunarul hainei pe care o purtasem la şcoală şi în timpul zilei, am observat cu stupoare că îmi lipsea o monedă din restul primit de la ţigări. Nu era o mare pierdere, dar pe de altă parte ştiam că nu mai cheltuisem nimic pe drum…iar furtul l-am considerat întotdeauna ca fiind o apucătură groaznică. Peste noapte m-am gândit cum aş proceda cel mai bine… iar ca om credincios ce sunt, sunt sigur că ruga mea ar  putea fi auzită cu siguranţă acolo sus… şi prin urmare am hotărât ca în rugăciunea noastră de astăzi să mă adresez Domnului povestindu-i această întâmplare neobişnuită şi cerându-i ajutorul“…

… şi spunând aceste vorbe, se indreptă către primul şir de bănci scoţând din buzunar o cutie de chibrituri şi începu să împartă la fiecare copil câte un băţ de chibrit. După ce termină cu împărţitul chibriturilor se duse spre colţul cu icoana Domnului şi începu ruga obişnuită…dar de data asta îl auzii terminând-o cam aşa şi noi murmurând după el:

…-„O, Doamne, ajută-ne te rugăm să descoperim hoţul care mi-a furat banii din casă şi fă ca băţul lui de chibrit să se lungească…Iar pentru înţelegerea şi bunătatea ta, Doamne, îţi mulţumim din tot sufletul şi îţi vom fi recunoscători“…

În acel moment am simţit în mine un val de căldură şi negândind prea mult rupsei o bucăţică din băţul meu de chibrit, lăsând-o să cadă pe ascuns pe podea, sub bancă. În mintea mea de copil, frica de a constata că băţul meu de chibrit a devenit mai lung, biruise. De altfel, nu mai era nici loc, nici timp de gândit logic.

La scurt timp după terminarea rugăciunii, Domnul Învăţător trecu din nou printre bănci să adune chibriturile, ajungând si la mine. Cu privirea în jos îi întinsei restul rămas din băţul meu rupt. După ce termină cu adunatul chibriturilor, se mai uită încă odată cu atenţie la toate chibriturile şi de la catedră şi îl auzii spunând:

– „Elev M…., ridică-te în picioare ! După ruga noastră, a tuturor adresată Domnului, eşti singurul din clasă al cărui băţ de chibrit a devenit altfel, având acum altă lungime…prin urmare, pentru fapta ta urâtă numită hoţie, te tunzi imediat la „piele”, adică zero şi eşti eliminat 3 zile, dar cu suspendarea pedepsei,… adică vei veni la şcoală în fiecare zi şi vei sta în ultima bancă singur, ca pedepsit al clasei… Să-ţi fie ruşine ! ”…

…şi ruşine mi-a fost nu numai atunci în primii ani ai copilăriei mele, adică mai exact anii celei de a 2a decade a secolului trecut, ci toată viaţa, atâta timp cât această întâmplare m-a urmărit în gând şi în suflet şi pentru care îţi spun acum, când Niciodată nu e târziu:

• Iertare Tată şi îţi mulţumesc din suflet pentru „învăţătură” !

Dan Eugen Munteanu

Bad Homburg, iulie 2011

by

Referinţă Bibliografică

DAN EUGEN MUNTEANU:  Învăţătorul din Bursucani (În amintirea bunicului, din întâmplările tatălui meu)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 decembrie 2019