Dimineți

Mă scarpin de vise și mă trezesc buimac, când
amintirea ta își plimbă mâinile pe fruntea mea
fierbinte și pânza dimineții se țese-n ochii mei
dureroasă. Liniștea înmormântează cuvintele
în gura uscată. Doar un suspin se strecoară ușor
din mine, căutând obrazul tău trandafiriu ca viața.

Panică

Când m-am poticnit de anii ce au urmat
Era cât pe ce sa îmbătrânesc
Și m- am speriat de moarte!
Mi-am julit tinerețea și luneca de pe mine
Ca pielea uscată de șarpe.
Ajutorul meu ai fost tu cu săruturile tale,
Care mi-au uns sufletul, un antiseptic
La fel de bun ca al mamei care pupă
Buba, când copilul se împiedică de ani.

Când zorii ne vor risipi

În timp ce ne mâncam amândoi zilele

m-am înecat subit cu un miez de noapte,

încât am simţit gustul intunecat al morţii.

Tu te-ai speriat şi m-ai strâns tare în braţe,

până când am revenit în mine insumi.

Năpădiți de atâta iubire cultivată împreună,

ne dezbrăcăm de trupurile uzate de viață

și ne spălăm amintirile în aceleaşi vise,

adormind adânc cufundaţi unul în altul,

până dimineața, când zorii ne vor risipi.

Să nu cazi, să nu te pierzi

Îți amintești când erai copil

și viața te ținea de mână

să nu cazi, să nu te pierzi?

Viața ta erau mama, tata,

toți acei oameni uriași

care știau și vedeau totul

și-ți ofereau și ție porții mici

din existența, când dulce,

când amăruie.Tu gustai,

însă nu te săturai cu firimituri;

Doreai să știi și să vezi totul,

să fii acel uriaș care mușcă

din nori. Tu ești viața acum,

și poți gusta porții mari

din existența, când dulce,

când amăruie; Știi și vezi

totul, dar nu înțelegi nimic

și ții străns de mână un copil

să nu cazi, să nu te pierzi!

Divin

Mai lasă-mă, Iubire, să te respir în flori

Mireasma ta suavă împrospătează viața

Și ochiul meu să guste aroma de culori

Cu care ne îmbie lumina, dimineața.

Cu mirul tău, Iubire, m-ai uns de-atâtea ori

Că m-ai dospit pe mine izvor de viață nouă,

Ca trupul meu să fie țărână pentru flori,

Iar sufletul să fie pentru petale, rouă.

Timpul virozelor

Toamna, vremea racită

tremură din toate frunzele.

La asfințit, soarele scuipă

O spută  galbui – sângerie

și dispare de pe cerul livid,

care, sleit și toropit de somn

nu-și poate tine aștrii deschiși.

Luna palidă strănută, împroșcând

văzduhul cu nori plumburii.

Eu stau cu genunchii la gură,

învelit pe fotoliu, sorb un ceai cald

și, din când în când, tușesc

un poem.

Fără sfială

Copiii nu se sfiesc să cadă în genunchi

ca să scoată o găză din picătura de apă,

să plângă, suferind după floarea ofilită

întrebând dacă pe mama ei nu o doare,

să se roage de tatăl lor să o facă la loc.

Copiii nu se sfiesc să râdă în clinchete

să se joace, să danseze și să-și întindă

aripile lor de îngeri în această lume

în care paradisul a fost demult uitat!

De dragoste

Părul i se lasă ca seara pe chipul meu
buzele ei fierbinți apun pe buzele mele

și când sânul ei de mine se lipește

sub bolta pieptului meu e lună plină;

Marea din ochii mei se învolburează

și de sub sprâncenele mele arcuite

își iau zborul, gemând, pescărușii.

În serile de vară

În serile de vară, când eu petrec din plin

La un pahar de vorbe spumoase și de vin,

Ea ascultând îmi soarbe cuvintele-n tăcere

Dezvăluindu-și dinții ca spuma de la bere,

Privirea ei mă cheamă și gura ei mă cere,

Iar părul și-l resfiră în valuri de plăcere.

He tu, frumoaso, vino, de mine te lipește

Și dă-mi sărutu-acela acum, că se răcește!

Alean

Mă sâcâie uneori câte-un dor

scârțâind în bătaia respirației,

până mă trage curentul tristeții.

Ar trebui să închid ferestrele

viselor virotice de primăvară

care-mi înfierbântă sufletul,

și îmi strănută dorințele,

Mi se lipesc de laringe cuvintele

și mă trec toate frisoanele iubirii.

După ce ne trezim

După ce ne trezim, sorbim laptele cald

al dimineții, uneori cu biscuiți crocanți

din cuvintele de hei, bună, ce faci, bine,

pentru a digera mai bine starea de a fi.

Mai târziu, ne sorbim supa orelor de prânz

și ne mestecăm gândurile până seara,

când noi, bărbații, furăm apusul de coniac

al soarelui din ochii sticloși ai femeilor

și-l înghițim cu poftă pentru că, o, da,

are atîtea grade, încât ne arde pe suflet!

Un copil, o buburuză și-o aripă de înger

Prins într-un trup fraged de copil, sufletul meu privea cerul, marea, florile și zarea,
Care-mi trezeau mirarea, tristețea, înduioșarea, încântarea și alte emoții înnăscute,
Din propriul trup nu vedeam decât muchiile și, dacă închideam un ochi, vârful nasului,
Locul preferat al gâzelor, de care e plină lumea aceasta, printre multe alte ființe;
Aveam și eu un loc preferat denumit acasă, acolo unde era mama, tata, fratele,
Numai suflete îngemănate, care se recunoșteau fără să își privească chipurile;
Observasem că mama avea ca și mine, aceeași lună plină la capul ulnei
De la încheietura mâinii cu care întindea meticulos untul pe felia de pâine,
Iar tata, păr cenușiu pe tot antebrațul mâinii cu care ținea stâns ghidonul bicicletei
Pe care învățam prima dată să merg și unghiile lui tăiate prea scurt mă furnicau.
Fratele meu avea mâinile mai plinuțe cu luna plină ascusă sub piele ca după nori.
Mă înduioșa tot ce e firav, precum o buburuză roșie cu picățele ca fața de masă;
O lăsam să zboare de pe vârful degetului și spuneam Celui din preajma mea:

“Uite, a zburat!” și sufletul meu era atins de aripa Lui fină ca puful de păpădie.

Bunica face gogoși

deliciose! chicotesc nepoții, clefăind.

Bunica râde.

Întors în Ithaca, Penelopa ridică sprâncenele

După o lungă despărțire a trupurilor noastre,
eu fiind dincolo de marea ochilor tăi, ascuns
între buzele roz de orhidee, m-am întors la tine.
Deși te uiți la mine, pari a nu știi cine-s eu.
Vino iar în patul cu picior de măslin viu
să te așterni lângă mine și să ne vorbim.
Avem atât de multe să ne spunem, încât
divina Fecioară ne-a lăsat răgaz veșnicia!

45

Îmi port cu greu toți anii mei,

Cei mai multi stau îngrămădiţi în supa burţii, bolborosind

Cei mai noi mă înghiontesc în spate

Să-și facă loc în trupul meu;

Vor să ajungă la tămplă,

Unde sunt anii copilăriei, naivi şi prostuţi

Dar fericiţi, peste măsură de fericiţi!

Stau zilnic  în maşina mea ca într-o placentă

Acolo e cald, e plăcut,

Tolănit la volan ca un fetus,

Nu-mi mai pasă de nimic!

Am impresia, uneori, că sunt îtr-un cărucior cu volan,

Împins de un înger cu zâmbet diafan şi bun

Şi atunci îmi face plăcere să claxonez;

Lumea intoarce nervoasă capul,

Iar eu scot limba ca un spiriduş pus pe şotii.

La locul de muncă e liniştit şi curat,

Am în sertar mici zâmbete pe care  le împart cu colegii.

Aici nu ne mai jucăm ca cei mici, ne jucăm ca cei mari:

Mi se deşartă bucăţi de iluzii mai mari sau mai mici,

Pe care le ajustez, le netezesc şi le îndosariez

După anii în care le-am trăit.

Seara, mă întind pe orizontul din dormitor

Şi îmi aştern peste trup un somn liniştit,

Visând crâmpeie din viaţa de dincolo de timp

Din care mă trezesc buimac în fiecare dimineaţă

În viaţa cu timp, cu mirosuri, cu dureri şi cu ceaţă.

––––––––

Daniel BURLACU

4 septembrie 2022

București

by

Referinţă Bibliografică

Daniel BURLACU: POEZII ALESE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 septembrie 2022