În viziunea lui Valeriu Valegvi (Marșul nucilor pe mare, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019), toamna este atât anotimp, cât și o vârstă a omului, aceea a maturității depline, când se poate descoperi pe sine, dar și o vârstă apropae de „zbor”, de părăsirea acestei lumi („Devii pe zi ce trece / o pasăre cu zborul întors / spre înăuntru / te uimesc plăsmuirile clipei” – E toamnă).
Acum este un moment al bilanțului, al aducerilor aminte („Și încă o toamnă / spre aducere aminte a subțirilor / tale încheieturi cum numai în poveștile / din o mie și una de nopți s-a pomenit” ), femeia iubită fiind văzută ca un exemplu de puritate și candoare, ceea ce nu face decât să sporească intensitatea iubirii („ay această toamnă / cu melancolii la vedere / cu proaspete șoapte dinspre moarte adiind / viguroasă și bună de strâns în brațe” – Și încă o toamnă), cu atât mai mult cu cât apropierea morții e resimțită din plin.
Amintirea împiedică uitarea și chiar trecerea timpului, deși acesta curge imperturbabil („doar eu cu o trupeșă amintire / din istoriile de odinioară” – O trupeșă amintire; „dar nimeni chiar nimeni / nu a scăpat de sub talpa timpului” – Apel).
Tot acum este văzută și copilăria la adevărata ei valoare, și care ar trebui retrăită pentru propria salvare, prin înfrângerea regulilor („regulile sunt făcute / pentru revenirea la starea / de nou-născut” – Nou-născut), și prin reînvierea legăturilor interumane („jocul bată-l crucea / încremenit în uzanțe / laolaltă cum ne aduna” – Cum o roată de zor).
De asemenea, este prilejul cel mai potrivit spre a conștientiza influența pe care o exercită marea asupra sufletului oamenilor, ajungând până în străfunduri („Hohotind cu marea / ai crescut cât alții în șapte vieți / iubirea aproapelui ți-a frânt gelozia” – Hohotind cu marea).
Totodată, este conștientizată și propria menire de poet, care trebuie să transmită trăirile, simțirile sale mai departe, pentru a aduce armonia interioară a semenilor [„Poetul vede cu innima / deschisă la răscruce // poetul aude cu fruntea / în bătaia cuvântului de la naștere // (…) // numai el știe să alinieze pietrele / și să le asculte // numai lui orizontul / i se destăinuie / tandru” – Autoportret], poezia având o forță nebănuită de străpungere a tuturor scuturilor și opreliștilor („fac diferența / dintre noapte și zi / adaugă ceva / în graba oglindirii de sine / da poemele invadează / spațiul multidimensional / cum nici simțurile / nu apucă să se dumirească / la drumul mare / dau iama prin avuțiile / revendicate de vânturi” – Poemele).
Poezia este, așadar, insondabilă ca marea, însă poate pătrunde în abisul sufletului spre a trezi frumosul din el și a-l aduce la suprafață.
—————————–
Daniel LUCA
Timișoara
25 Martie 2020
byReferinţă Bibliografică |