Dovedind un destin literar omogen, după editarea a nu mai puţin de zece cărţi pe parcursul a opt ani, cărţi ce au acoperit o paletă largă de specii literare şi anume: două cărţi de proză scurtă (Femeia eterna iubire – anul 2008 la – Ed. ALUTUS, Slatina şi Culese din instanţe – anul 2014 – Ed. PIM – Iaşi ) , patru romane (anul 2009 – Ispita – Ed. Sim Art Craiova, anul 2010 – Chemarea destinului – Ed. Sim Art Craiova, anul 2011 – Urme de dragoste – Ed. PIM Iaşi, anul 2014 – Tainicele cărări ale iubirii – Ed. PIM Iaşi), un jurnal de călătorie (anul 2012 – Dor de Bucovina – Ed. PIM Iaşi), un volum de poezie ( anul 2013 – Celei ce nu mai este – Editura PIM Iaşi, (volum dedicat – Soţiei mele, prinos de gând pentru eternitate – Marian Malciu), o carte dedicată copiilor ( anul 2013 – Captiv pe tărâmul copilăriei – Ed. PIM Iaşi ), încheind decalogul literar în anul 2015, cu cartea monografică Ruginoasa – Istorie, credinţa şi cultură, apărută la Ed. AIUS din Craiova, autorul Marian MALCIU, păşeşte încrezător, cu aplomb, către o nouă serie de zece…
Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri – Sfântul Isaac Sirul
Cu siguranţă, aşa a gândit şi romancierul Marian Malciu atunci când a început lucrul la acest roman.
Uneori, noi oamenii, am dori să ne întoarcem în timp, să putem răscoli prin sipetul cu amintiri pentru a vedea cu ochi limpezi, maturi, anumite pasaje ale vieţii, anumite întâmplări şi acţiuni care ne-au marcat într-un fel sau altul existenţa.
Cum, însă, am putea face această analiză mai bine? Cum să păstrăm intactă gândirea de atunci fără a lăsa timpul să-i deformeze în vreun fel conţinutul?
Răspunsul îl vom afla în paginile care urmează.
Deosebit de inspirat, autorul pune bazele naraţiunii închipuind un jurnal intim, introducându-ne, cu subtilitate, ca martori tăcuţi, dar profund angajaţi empatic, în mijlocul frământărilor, într-o lume a amintirilor, a trăirilor de atunci şi de acum ale personajului principal Mihai Iordache, aşa cum vom vedea că reiese din lecturarea integrală a romanului DRAGOSTE ŞI FRĂMÂNTĂRI.
Admirase răsăritul de soare, după ce întreaga noapte se zvârcolise în pat. Prea multele întâmplări de viață și prea multele planuri de viitor nu-i dădeau pace. Într-un târziu, a coborât din pat, a pregătit cafea proaspătă, a căutat în noptieră jurnalul cu destul de puține însemnări și pagini scrise și s-a așezat pe un scaun în bucătărie. A citit atent, de parcă altcineva așternuse pe hârtie propriile-i gânduri. Uneori zâmbea, alteori se încrunta și fixa tavanul pentru a retrăi anumite amintiri.
Da! Scris negru pe alb, într-o altă perioadă a vieţii, jurnalul este mărturia incontestabilă a ceea ce am fost, a ceea ce am trăit şi ce trăim, deşi stările sufleteşti provocate de o astfel de mărturie pot fi diverse având menirea de a tulbura, de a reînvia durere ori dimpotrivă fericire.
Astfel, autorul ne introduce cu dibăcia cu care ne-a obişnuit, în paginile unui roman atipic pentru domnia sa. Atipic, întrucât este pentru prima dată când abordează acest stil, oarecum riscant, ştiut fiind faptul că „Jurnalul” este o formă de confesiune directă a unui autor. Cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, după cum vom afla pe parcursul lecturii, personajul principal este un poliţist, având în comun aceeaşi profesie cu autorul nostru.
Lecturând cu atenţie romanul, vom descoperi detalii temporale şi de conjunctură care vor releva cu claritate nonidentitatea scriitor – personaj.
Prozatorul îşi gradează cu măiestrie etapele naraţiunii, trecându-şi cititorul printr-un incipit ex abrupto de la scriitorul-narator la personajul-narator. Acesta din urmă, prin natura confesivă şi introspectivă, dar şi prin naraţiunea la persoana I absolutizează realitatea în propria conştiinţă, o filtrează în mod subiectiv, conform propriilor principii etice şi morale, fără a diminua însă epica romanului.
Autorul îşi poziţionează personajul principal în centrul unei Triade: Viaţă, Credinţă, Iubire.
În prima parte, scriitorul-narator înfăţişează câteva notiţe de jurnal privite prin ochii şi analizate prin monologul interior al adultului de astăzi, un impresionant tablou descriptiv al personajului principal. ` Un copil, un suflet micuț și nevinovat care, se pare, a crescut cu o mare durere, aceea de a-i lipsi dragostea, ocrotirea, prietenia şi prezenţa paternă. Apoi, oscilarea, specifică vârstei, în alegerea unei meserii atunci când va fi mare. Nici prima dragoste, o dragoste totală, fără reţineri, încheiată oarecum amar, nu lipseşte din paginile acestui preţios jurnal, descrisă generos, prin frumoase figuri de stil, de către autor: Iubirea lor a fost ca o floare în explozia provocată de soarele primăverii, când din boboc se desprind sepalele cu finețe și se desfac delicatele petale colorate încântând privirile.
Temporalitatea amintirilor, destăinuirilor, personajului narator situată clar, ca perioadă de desfăşurare, cu puţin înainte de anul 1989 şi perioada imediat următoare elimină orice urmă de asociere a autorului cu personajul principal.
Trecerea la personajul-narator intervine prin ceea ce aş putea numi Cuvânt înainte, aproape imperceptibil, aici fiind necesar un maxim de atenţie pentru a nu se face confuzia între autor şi personajul principal al romanului.
Un pasaj tulburător! Monologul eului despre sine însuşi adresat lumii întregi, rememorarea amintirilor dureroase ce i-au măcinat sufletul fragil de copil şi care fuseseră destăinuite Jurnalului, legate de interioritate dar şi de exterioritate, de umanul şi inumanul pe care l-a întâlnit, oferă cititorului trăiri şi senzaţii diverse, de pierdere sau regăsire…, conferind forţă scrierii în sine, subiectului.
Se conturează, astfel, profilul personajului principal, Mihai Iordache. Un profil cu linii clare, luminoase. Baza acestui personaj fiind clar susţinută de puternica sa credinţă în Dumnezeu: Dumnezeu, Creatorul suprem al lumii, care cunoaște absolut totul despre tine și despre toți oamenii. De El nu te poți ascunde. Te vede, te aude, te înțelege, îți cunoaște toate sentimentele și pornirile, toate dorințele și necazurile. Știe ce gândești și atunci când dormi, precum se spune. Îți cunoaște toate gândurile și te ajută atunci când socotește El că ai nevoie. Te ridică și din noroi, deși tu nu conștientizezi de unde îți vine acest sprijin prețios. Îți arată calea și te îndrumă cum să mergi pe ea. Poți cere orice, dar El îți oferă ceea ce numai El știe că ai nevoie. Și când nu-L rogi, te ajută, dar nu-ți spune, pentru că tu, omul lipsit de preocuparea de a-L cunoaște și de a-L înțelege, oricum vei crede că prin puterile tale te-ai salvat și ai urmat un anumit drum, mai ales atunci când acesta este presărat cu împliniri și bucurii de tot felul.
Pe fundamentul credinţei în Dumnezeu, Mihai Iordache se dovedeşte a face parte din tipologia omului cult, inteligent, matur, cumpătat, corect, profund aplecat spre înţelegerea etapelor vieţii prin care a trecut, dar nu pentru a-şi plânge de milă, ci dimpotrivă pentru a le accepta şi a le folosi învăţămintele în favoarea lui şi, de ce nu, ca pilde de viaţă celor care, cândva, le vor citi.
Marginalizarea, umilinţa, discriminarea, sunt stări şi atitudini la care a fost supus atât din partea colegilor, cât şi din partea unor părinţi ai acestora, ba chiar şi din partea cadrelor didactice în primii ani de şcoală. Cauza? O cunoaştem, încă se aplică, din nefericire, copil sărman, rămas fără tată la vârsta de mai puţin de un an. Societatea, trebuie să recunoaştem, are astfel de tendinţe şi practici. Acesta poartă, însă, aproape de suflet imaginea acelor mămici care îi îndulceau amărăciunea cu mici gesturi ori atenţii, nu de mare valoare materială, dar cu o enormă valoare spirituală, păstrându-i nealterată inocenţa. Între alb şi negru va exista întotdeauna o nuanţă de gri şi balanţa va fi în echilibru.
Camil Petrescu susţinea ideea că: nu putem cunoaşte nimic absolut, decât răstignindu-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc.
Marian Malciu abordează prin tehnica autenticităţii de perspectivă, perceperea timpului ca perioadă trăită prin memoria involuntară a personajului narator, lăsându-i libertatea acestuia, în plan subiectiv, să reînvie, să retrăiască, să analizeze şi reanalizeze labirinturile trecutului personal, ascultându-şi vocea interioară, ecoul conştiinţei ce triază fapte şi întâmplări.
Relatările acestuia sunt de o verosimilitate convingătoare, introducând cititorul într-o lume proprie lui, o lume în care a fost, iar acum îi resimte mirosul, se mişcă, din nou, în interiorul ei…retrăieşte alături de personaj.
Evidenţierea greutăţilor familiale prin care Mihai Iordache a trecut alături de mama sa în acei ani plini de frământări, neajunsuri, distrugere sistematică a tot ce a fost bun, înstrăinarea acestor bunuri în beneficiul unor interese de grup, al unor clici de neaveniţi care şi-au adunat averi personale colosale, fără a le păsa de sărăcia şi declinul la care îşi condamnau propria ţară, proprii concetăţeni. Toate acestea, în pagini de jurnal îngălbenite, rămân file de istorie a poporului român.
Legăturile de familie. Rădăcinile. Bunicii pe care i-a cunoscut foarte puţin, dar care le-au fost sprijin de nădejde şi faţă de care acesta are un respect deosebit şi regrete că nu a avut ocazia să-i cunoască mai bine, să fie mai mult în preajma lor.
Odată cu amintirea bunicilor, cu istoria vieţii acestora, ghemul istoriei timpurilor, de la regalitate trecând prin perioada comunistă şi după aceasta, cu plusuri şi minusuri ce au marcat vieţi, îşi deşiră cununile în micuţul jurnal.
Complexitatea romanului este dată tocmai de cele două planuri narative în care se desfăşoară acţiunea.
Planul interior (subiectiv) – Jurnalul şi Introspecţia – întoarcerea către rădăcini, către sine, în refugiul intim al amintirilor, cugetând şi căutând răspunsuri clare, certe, pe o linie raţional-critică şi analitică la care personajul revine ori de câte ori simte nevoia de a se destăinui, de a evada din cotidian, de a împărtăşi gânduri şi stări sufleteşti unui prieten tăcut şi discret. Astfel, personajul narator îşi caută şi analizează lumea interioară, eventualele traume, frământări, din dorinţa de a-şi clarifica anumite întâmplări şi împrejurări. Lumea este văzută, analizată şi relatată din interiorul personajului, prin monolog interior, fără intervenţia directă a autorului în text pentru a enunţa opiniile sale referitoare la acesta. În acest plan, poziţia autorului omniescent fiind, în mod firesc, subminată.
Planul exterior (obiectiv) – cel cotidian – în care Mihai Iordache, fost poliţist în cadrul M.A.I., ajuns poliţist local printr-un joc murdar al sorţii şi, după cum vom afla, al regulilor unei societăţi bolnave care merge pe ideea că: „întotdeauna se va găsi un ţap ispăşitor şi acela va fi, cu siguranţă, cel mai corect, nevinovat şi lipsit de apărare”.
Angajat al Poliţiei Locale într-un municipiu din provincie, acest tânăr cu dorinţe fireşti pentru vârsta lui, cu venituri modeste, responsabil, echilibrat, cu puternice principii creştine, etice, morale şi sociale, visează să reîmbrace, cândva, uniforma de poliţist la care renunţase cu demnitate şi dezamăgire prin demisie. Abia apoi, să-şi întemeieze o familie, o soţie cu care să împartă frumosul sentiment al iubirii curate, sincere şi cu care să aibă copii pe care să-i educe frumos împreună şi cărora să le poată arăta cât de frumoasă este lumea şi ţara în care s-au născut.
Pare un vis îndepărtat, greu, dacă nu imposibil de atins. Doar prietenul său drag jurnalul şi mama, Mihaela Iordache, îl cunoşteau. Cel dintâi din consemnările lui Mihai. Cea care i-a dat viaţă acestuia, din gânduri nerostite, din privire, din suflet, din acel flux-reflux comunicaţional dintre mamă şi fiu, care dezvăluie cititorului şi confirmă sursa tipologiei caracteriale a personajului principal.
Mihaela Iordache, în pofida condiţiei sale de văduvă la o vârstă fragedă, cu un copil în vârstă de mai puţin de un an, nu s-a lăsat copleşită reuşind ceea ce, uneori nu reuşesc familiile biparentale, să crească, să formeze, să ofere societăţii un Bărbat.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii romanului, cititorul va desluşi, atât din destăinuirile către Jurnal, din monologul interior al personajului narator şi atitudinile adoptate de către acesta în societate, din dialogurile personajelor ori din naraţiunea ocazională a autorului, faptul că temelia de bază a pregătirii unui om pentru viaţă este Familia, fie ea, în cazul de faţă, şi monoparentală.
Autorul nu creează acest personaj, Mihaela Iordache, la întâmplare, ci mai degrabă pentru a evidenţia rolul covârşitor al unui părinte în viaţa copilului său. Indiferent în ce situaţie l-ar pune soarta pe acest părinte, responsabilitatea lui este să nu abandoneze lupta, să uzeze de posibil şi imposibil, folosindu-şi toate forţele pentru a oferi societăţii, prin pruncul său, un om demn, valoros, pregătit pentru viaţă.
Mihaela Iordache a ştiut să fie mamă, dar şi tată pentru pruncul ei. A acţionat cu dragoste, blândeţe, fermitate, luând deciziile potrivite, la momentul potrivit, doar în şi pentru interesul acestuia… – Dacă trăia tatăl tău, te-ar fi altoit puțin. Nu în dușmănie, nu să te rănească și mai mult. Te-ar fi lovit de supărare că nu ai știut să te aperi. Apoi te-ar fi învățat…, aşa a luat decizia de a-l da pe Mihai la o sală de sport, pe mâna instructorului Tudorel Vasile, ulterior ajungând chiar el instructor pentru copii, devenind astfel el însuşi un formator de caractere pentru cei mici, ştiut fiind faptul că sportul disciplinează şi nu promovează niciodată violenţa, agresiunea, ci doar combaterea, respingerea acesteia prin metode tehnice de auto-apărare, cu inteligenţă.
Mulţi ar putea da, poate, o notă uşor romanţată, poate chiar idealizată acestui roman care degajă o puternică impresie de viaţă reală, în timp ce contemporanitatea tinde către haos, spre o modernizare fără principii moral-creştine, în care cei ce, încă, le cultivă sunt catalogaţi demodaţi şi sunt din ce în ce mai puţini.
Firul epic al acestuia, întretăierile de planuri narative, vor prinde cititorul în vâltoarea lui, determinându-i o puternică empatizare cu fiecare personaj în parte, făcându-l partaş la fiecare trăire, respiraţie, acţiune ori frământare. Îi va trezi regrete vis-a-vis de o lume ce este înghiţită, cu o viteză năucitoare, de „epoca modernizării, a europenizării, a mondializării”.
Intervenţiile autorului narator au menirea de a potenţa acţiuni şi personaje, de a le da forţa de penetrare a sufletului şi minţii cititorului, dar şi de a-i deschide acestuia orizontul către o anumită profesie şi a tipologiei umane care o practică zi de zi.
O imagine din interior prezentată într-o notă umoristică ( vezi nume ca: Furtună Samson, plutonierul Vijelie de la Jandarmerie, studentul Bolnavu Ion de la Academie, comisar şef Vulpoi ori agentul principal Mititelu etc.), personaje care să-l binedispună pe cititor, care să confere acea savoare amuzantă lecturii, trezindu-i curiozitatea şi conturând caractere ale unor personaje de continuitate.
Bazându-se pe estetica autenticităţii, pentru autorul-narator actul de creaţie se dovedeşte a fi un act perpetuu investigator al universului uman, social, politic, al lumii, în general, cu implicaţii în devenirea ei.
Prin „vocea” autorului, al personajului principal, prin consecvenţa cu care acesta aşează notiţe în Jurnal, dar şi prin intervenţiile altor personaje, după cum vom vedea, cititorul va fi beneficiarul, prin intermediul unei lecturi plăcute, lipsită de starea de plictiseală, aşa cum se întâmplă, uneori, în cazul literaturii de specialitate, a unor informaţii reale, bine documentate şi utile.
Astfel, domenii precum Evidenţa Persoanelor, noţiuni de Drept civil şi penal prin schimbări şi modificări aduse la Coduri, dar şi moduri de acţiune şi reacţie în anumite situaţii reale de viaţă, precum şi o „analiză” a stării naţiunii la zi, a situaţiei social-politice, cele mai importante evenimente, schimbări, tulburări, atitudini adoptate de unii sau de alţii pe parcursul anului 2017, vor rămâne pagini de istorie ale anului în curs, încrustate în paginile acestui roman.
Printre frământările sufleteşti şi existenţiale ale personajului principal, Mihai Iordache, iubirea răsare, la început timid, cu paşi mici, dar siguri şi creşte sub cupola protectoare a unei educaţii sănătoase primită în familie de ambii protagonişti. Fiecare poartă în suflet umbre ale unei dezamăgiri din trecut, dar sunt protejaţi de puternica lor credinţă în Dumnezeu.
Autorul nu se dezminte, nici de această dată, când creează personajul principal feminin, Daniela Furtună, fiica Ag.Pr.şef Furtună Samson, de profesie avocat, o tânără pe cât de frumoasă pe atât de inteligentă, pe cât de puternică, pe atât de delicată.
Nu pregetă în a crea situaţii şi acţiuni conflictuale, cu grad de risc ridicat ori în care presiunea psihologică este mai puternică decât lama unui cuţit, spre a dovedi autenticitatea acestor calităţi, trecându-şi eroina prin furcile caudine ale vieţii, supunând-o la numeroase încercări care îı vor testa atât dragostea faţă de Mihai, dar şi tăria şi iscusinţa de a răzbi peste orice piedică îi apare în cale, alături de omul iubit.
Trăiri şi scene, cu largă adresabilitate, care probabil vor fi dorite de către tineret, visând în secret la posibilitatea unei astfel de iubiri, dar, cu certitudine, îşi va produce neîntârziat efectele asupra acelor generaţii de peste 35-40 ani, trezindu-le nostalgii, sentimentul iubirii ce nu moare şi care renaşte cu fiecare scânteie, pentru că a fost construit pe un fundament solid: sinceritate, încredere, moralitate, dragoste şi credinţă.
Deşi acest roman nu se extinde la un număr foarte mare de personaje, ci exact atât cât au fost necesare, prin arealul în care fiecare se situează, deschide autorului posibilitatea abordării unor realităţi existenţiale, „imixtiunii” în puncte cheie ale societăţii, în locuri de unde incertitudinile pot deveni mult mai uşor certitudini, iar ceea ce era anormal, dar părea imposibil de adus la starea de normalitate, se reiniţilializează cu precizie elveţiană, semn că doar din anumite locuri se dă ora exactă.
Prin firul naraţiunii, dezvoltarea acţiunii, eleganţa şi curgerea dialogului de o fineţe şi o naturaleţe desăvârşite, fără a apela la formalisme inutile, autorul construieşte, folosindu-şi întregul arsenal literar, cunoştinţele dobândite prin informare, analiză, studiu şi documentare, experienţa de viaţă şi cea de bun creştin pentru a-şi potenţa personajele, a fixa toate aceste realităţi ale timpului concret în limbajul, atitudinile, comportamentul acestora, autenticizându-le, conferindu-le originalitate, veridicitate. (Ex. personaje precum Cms. şef Mircea Predescu, cel care va avea un rol covârşitor în viaţa lui Mihai Iordache şi chiar a familiei acestuia, de asemenea procurorul Frunzăreanu Virgil zis „Duru”, Luminiţa şi Samson Furtună, dar şi personaje negative precum Bursuc Ion şi cei doi atacatori din stradă care au fost creionaţi veridic, în ton cu poziţia în care au fost plasaţi, de către autor).
Marian Malciu încheie acest roman într-o notă magistrală, prin intermediul aceluiaşi personaj principal – narator, Mihai Iordache, cu ultimele consemnări în Jurnal, mărgăritare de fericire în candela unui viitor împlinit, ca o profeţie a autorului şi un dar divin, care emană forţa necsară pentru a produce un impact emoţional deosebit asupra cititorilor.
Dovedită fiind aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită prin memorie involuntară, nu mai există îndoială în privinţa faptului că Marian Malciu este, cu certitudine, un prozator de valoare, dovedind maturitatea gândirii realiste, apropiindu-se prin stilul profund analitic şi descriptiv de Dostoievski şi Balzac.
Deşi, atât personajele cât şi acţiunea romanului sunt clar produsul imaginaţiei creative ale autorului, sunt plasate a se desfăşura într-un cadru frust al societăţii contemporane, preponderent citadin, totul fiind reflectat c-antr-o oglindă, în imensa-i complexitate, dezvăluind şi deschizând situaţii şi perspective de percepţie ale acesteea, respectând principii de cauzalitate şi coerenţă.
Toate aceste trăsături imprimă romanului un puternic caracter realist. Aici ne-am putea duce cu gândul către Enigma Otiliei –George Călinescu (1938).
Sublinierea, absolut necesară, a elementelor de factură psihologică, poliţistă şi, de ce nu de dragoste, nu poate fi neglijată, întrucât ar văduvi caracterul multiplu al romanului DRAGOSTE ŞI FRĂMÂNTĂRI – Marian MALCIU -2017.
Un roman complex şi complet, ce îşi va supune, cu siguranţă, cititorii.
Nefiind vorba de transformarea unui Jurnal intim personal în Roman, ci de un roman construit pe eşafodajul unui Jurnal imaginar, cu atât mai mult munca autorului, capacitatea de concentrare şi creativitate artistică a acestuia, trebuie apreciate la adevărata lor valoare.
Pe cale de consecinţă, nu rămâne decât îndemnul:
„Daţi cezarului, cele ce sunt ale cezarului!”
Olguţa Luncaşu Trifan



Respectuoase mulțumiri, stimată prietenă Olguţa Trifan, pentru trecerea acestei bogate și pertinente recenzii în Revista ”Armonii Culturale”, pe care ai creat-o ca fiind o punte de relansare a romanului meu – ”DRAGOSTE ȘI FRĂMÂNTĂRI”, publicat în anul 2017! Mă bucur că ai devenit colaboratoare a acestei reviste de prestigiu. Felicitări și activitate fructuoasă să ai!