După cum îmi ceruse,  în ziua următoare m-am reîntâlnit cu domnia sa. Stăteam amândoi în cerdacul casei boierești a fratelui poetului Anghel, privind un apus minunat de soare, filtrat printre crengile copacilor și sorbind cafeaua făcută de „domnișoara Viorica Anghel”, nepoata poetului, fostă cântăreață la Radio Paris și la Radio București pe la finele anilor 1930… „Uite, în grădina aceasta și-a scris Dimitrie Anghel-Mitif frumosul poem„Balul pomilor”. L-ai citit ?”  Desigur, îl citisem, dar mi-era teamă să nu mă pună cumva să recit vreun citat din poezie, fiindcă nu știam pe deasupra nici un vers…

     În seara aceea am aflat cum l-a cunoscut pe George Coșbuc și cum a devenit invalid de mâna dreaptă, în Primul Război Mondial, în ziua de 13 octombrie 1916, zi cu ghinion, când a căzut rănit grav în timp ce lupta în Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din sud, în Dobrogea,  pe dealul Muratan, cântat într-un poem: „Pe Muratan și Calfa-Dere creșteau sfioase micșunele/ Și maci trufași prin grâul verde, ce peste câmp se revărsase/ în timp ce noi săpam tranșee, blindam taluzuri și crenele/ Durând, ca harnice albine atâtea efemere case...” Medicii au făcut tot posibilul să nu-i amputeze mâna, pe care, totuși, după operație, nu o mai simțea și atârna fără a mai putea să o miște vreodată.

        Tot atunci am aflat că dânsul, latinist fiind, și-a ales pseudonimul Perpessicius care  nu înseamnă altceva decât „Cel tăbăcit de suferință”, de fapt un nume care avea să sintetizeze un destin.

        Din acel an, am fost invitat acasă la domnia sa de mai multe ori, mergând la adresa de pe strada Eminescu, nr. 122 (frumoasă coincidență pentru un eminescolog!), unde pereții biroului de lucru erau burdușiți cu sute de cărți, de jur-împrejur. Alte câteva mii erau în camera de jos. Doamna Alice ne aducea dulceață sau prăjituri. „Tabloul cu portretul meu pe care mi l-ai pictat dumneata este în camera cealaltă. Văd că-l căutai cu ochii… I-a plăcut soției mele să-l pună, uite acolo, deasupra ușii.”  Privesc alte fotografii și portrete așezate pe rafturile bibliotecii.  „Am necazuri cu Mitică.  Este un băiat foarte bun, dar nu prea vrea să se însoare. Are 50 de ani și tot nu s-a însurat. De fapt – ce mai ? Eu sunt vinovatul, fiindcă Mitică nu a avut o viață personală; l-am chinuit mult cu editarea operelor lui Eminescu și nu mai are timp, bietul de el, și de alte lucruri, fiindcă muncim amândoi până seara târziu la masa asta de scris. Uneori el este chiar mai studios decât mine. Când comuniștii îl arestaseră pentru niște bănuieli politice aiurea, eu am fost la Dej în audiență și i-am spus disperat că-mi dau foc la toată opera în fața sediului Comitetului Central  dacă mi-l opresc pe Mitică, iar eu mă sinucid. El este secretarul meu, mâna mea dreaptă !  Și nu avea nici o vină, domnule. Se găsiseră niște smintiți să îl distrugă, cerând să fie dat afară din postul de conferențiar de la catedra de limbi romanice a Universității București unde el predă italiana și spaniola. Numai așa l-am scos din mâinile securității…” Posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa Liberă” deja anunțaseră această știre.

        Priveam pe masă un volum de opere de Mihail Sadoveanu, cu autograful autorului. De altfel, aproape toate cărțile românești erau cu autografele autorilor, o dedicație venind chiar din partea poetului George Coșbuc. „De curând, era să ne demoleze casa… Dar unde să mă duc cu atâtea mii de cărți ?  Am intervenit peste tot și uite că am scăpat și de asta. Dumnezeu știe ce va mai urma ! Toată lupta o duc acum cu editarea operei integrale a lui Eminescu. Merge greu – nu din cauza mea…  Eu am tot materialul gata, dar ei zic să am răbdare, să aștept, că deocamdată n-au hârtie potrivită, că ar costa prea mult, că se culege greu după scrisul meu ilizibil; în fine, numai motive puerile… Aș dori, în acest caz, să fac o pauză cu editarea operei lui Eminescu și   să-mi finisez un vis mai vechi, din tinerețe – romanele „Fatima sau focul de paie” și „Amor academic”, creații mai mult sau mai puțin autobiografice…”  În treacăt fie spus, autorul nu și-a putut realiza acest vis  nici până la sfârșitul vieții lui. Doar câteva fragmente din primul roman au apărut sporadic în unele reviste literare, mai lung fiind capitolul al doilea publicat postum în MANUSCRIPTUM (o foarte importantă revistă fondată tot de Perpessicius, pe când era directorul  Muzeului Literaturii Române, înființat la propunerea lui.  „Totuși, la Eminescu mă gândesc cel mai mult și sunt foarte supărat că nu găsesc deloc  înțelegere. Pentru operele clasicilor marxismului care sunt tipărite în milioane de exemplare și pe care nu le citește nimeni, au găsit hârtia și tiparul cel mai bun, iar pe Eminescu mi-l tot amână și   mi-l tot cenzurează, filă cu filă…  (După revoluția anticomunistă, toată maculatura comunistă a fost aruncată la gunoi – Nota autorului.)  Știai că, până acum, nu s-a tipărit din manuscrisele lui decât 45% ? Este strigător la cer, domnule Bălan ! Unde s-a mai pomenit așa ceva cu un scriitor național ?” (Astăzi greșeala aceasta amintesc că  fost remediată – Nota autorului.)

       În alte zile,  maestrul mi-a vorbit despre angina lui pectorală care    s-a agravat și nu-i dădea pace nicicum, sau despre omul de serviciu care era gata să-i scape câinele pe poartă. Maestrul  repeta deseori că nu mai vede aproape deloc și mă punea să-i citesc unele texte mici pe care nu le mai putea descifra nici cu o lupă uriașă. O dată m-a lăsat să iau în mână un manuscris al lui Eminescu aflat pe masa lui de lucru. Doamne, ce senzație ! Atingându-l, am simțit un fior ca la atingerea unei icoane sfințite. Am vrut să sărut acea hârtie îngălbenită, dar mi-a spus să nu fac așa ceva și am lăsat-o ușor jos după care am mângâiat-o ușor… Știindu-mă credincios, mi-a subliniat necesitatea credinței în Dumnezeu ca una din cele mai mari virtuți. Întrevederile noastre luau sfârșit primind întotdeauna în dar câte o carte a sa cu autografe lungi, pline de multă căldură. Le am aici în America, puse la loc ferit.

        În anii din urmă, Perpessicius își pierduse complet vederea.  Munca neostoită pe manuscrisele eminesciene  îi agravase și îi topise lumina ochilor. Operațiile ulterioare la ochi nu și-au mai dovedit eficiența. Fiul său Mitică îi continua conștiincios opera din anonimat, precum fetele poetului englez John Milton, cărora tatăl lor orb, le dicta marea sa operă „Paradisul pierdut”. Direcția Muzeului Literaturii Române devenise mai mult onorifică, în locul academicianului lucrând regretatul scriitor Al. Oprea, un intelectual de mare valoare cu care, de asemenea, mă înțelegeam bine.

       În ziua de 29 martie 1971, am auzit la radio că academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius, a încetat din viață. I-am scris un necrolog în ziarul ploieștean „Flamura Prahovei” unde aveam o rubrică științifică săptămânală și am dat fuga la București cu ochii în lacrimi. Maestrul era expus în holul Muzeului Literaturii Române. Acolo a vorbit profesorul universitar, scriitorul Ion Dodu Bălan, aducându-i un frumos omagiu, iar la cimitirul Belu, unde a fost înmormântat pe aleea scriitorilor a ținut un panegiric poetul Eugen Jebeleanu, iar eu am citit o poezie de adio. Cam toți scriitorii români importanți se aflau de față, unii veniți de la distanțe mari.

     După moartea sa, eu și familia mea am rămas prieten cu minunatul său fiu, scriitorul și italienistul Dumitru D. Panaitescu care îmi scria când și când. Mitică i-a continuat opera de editare a cărților tatălui său cu un devotament cum rar mi-a fost dat să mai văd, până ce o moarte fulgerătoare i-a stins și lui râsul atât de cald și de prietenos. După zisa Revoluție anticomunistă, nimeni nu s-a mai  îngrijit de Casa Perpessicius din București, care urma să fie transformată în muzeu. Hoții, de care știm că România este plină, văzând că nimeni nu o păzește, au năvălit peste acest sanctuar plin de cărți, obiecte de artă, documente și manuscrise rarisime și au jefuit tot, tot, fără ca nimeni să mai facă vreo cercetare. Se auzea că Primăria Capitalei și Uniunea Scriitorilor Români vor pune o placă comemorativă pe această casă care a fost de o importanță deosebită pentru cultura românească, o semnificație simbolică, spirituală. Încă nu am auzit să fi apărut acolo vreo asemenea inscripție necesară, dar s-a comunicat că în Brăila, locul unde s-a născut marele academician, s-a înființat o casă comemorativă, un frumos muzeu Perpessicius, că există un liceu care-i poartă numele, precum și un cerc de creație literară cu acest unic  nume…

       Omagiat de Nicolae Iorga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și alții, considerat  drept un distins cavaler al omeniei sau o prezență ideatică în sfera esteticului, Perpessicius a fost prețuit încă de la începutul carierei sale. „Este cuviința românească rară și cu atât mai scumpă, care a câștigat o izbândă vie prin toată opera lui” – spunea Liviu Rebreanu. Referindu-se la dragostea criticului pentru manuscrisele eminesciene cărora și-a consacrat o parte din viață, Geo Bogza îi caracterizează astfel existența: „Tăcută, retrasă, cum nu se poate mai modestă, departe de vâlva, de pasiunile, de valurile de admiratori care îi înconjurau pe Călinescu, a fost viața omului despre care nu știu dacă a cunoscut timp de decenii și alt  itinerar decât acele dintre locuința sa și lăzile în care se aflau cele mai emoționante manuscrise lăsate de un român”.

  În omul și scriitorul Perpessicius se întrupa noblețea în formele ei cele mai spirituale, conturând o personalitate seducătoare, cu un profil de distinctă perfecțiune morală, revărsând asupra confraților de litere, asupra prietenilor săi atât omenia caracteristic românească, în manifestările ei cele mai desăvârșite, cât și înțelepciunea cărturarului de vastă perspectivă și profundă sensibilitate artistică.