Despre moarte, misterul morţii, despre comuniunea cu cei răposaţi, precum şi despre folosul spiritual – duhovnicesc al cimitirelor

Introducere

Oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie.
Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

„Vremea morţii este în fiecare clipă”

Este bine să reţinem trei lucruri în legătură cu locul morţii în viaţa noastră şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi. Apoi, ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, şi un dar al lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, este o despărţire care nu este despărţire. Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, plasat undeva la capătul vieţii, ca o concluzie a vieţii pământeşti, ci o realitate foarte prezentă şi permanentă în jurul nostru şi în noi. Mor în fiecare zi! spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 15, 31); „Vremea morţii este în fiecare clipă”, întăreşte T. S. Eliot. Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere: orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă.
Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi de înviere, „ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim” (II Cor. 6, 9). Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă viaţă. Între naşterea dintâi şi ultima moarte, firul întregii noastre existenţe este alcătuit dintr-o serie de „mici” morţi şi naşteri. De fiecare dată când adormim, la căderea nopţii, pregustăm din moarte şi de fiecare dată când ne trezim, în dimineaţa următoare, suntem de parcă am fi înviat din morţi. O binecuvântare evreiască spune: „Binecuvântat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii pe care o rezideşti în fiecare dimineaţă”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi: în fiecare dimineaţă, la trezire, suntem ca zidiţi din nou. Poate şi moartea ultimă va fi o „re-zidire”, o adormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fiecare noapte pentru că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţă. De ce n-am avea aceeaşi încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim, făpturi noi, în veşnicie?
Puţin diferit, acest model viaţă-moarte apare şi în procesul creşterii noastre. În fiecare etapă trebuie să moară ceva în noi ca să putem trece la etapa următoare. Trecerea de la vârsta sugarului la prima copilărie, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la vârsta adultă implică, de fiecare dată, o moarte lăuntrică ce dă naştere la ceva nou. Sunt treceri care, mai ales de la copilărie la adolescenţă, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar dacă, într-un fel sau altul, refuzăm această nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevărate. Cum scrie George Mac Donald în romanul său Lilith: „Veţi muri atât cât aţi refuzat să trăiţi.” Numai moartea vechiului face posibilă apariţia noului în noi; fără moarte n-ar exista o viaţă nouă.

Un dar pentru un nou început

Dacă a deveni adult este o formă de moarte, tot feluri de a muri sunt şi plecările dintr-un loc sau despărţirile de o persoană iubită. Sunt despărţiri, separări necesare neîntreruptei noastre creşteri spre maturitate. Niciodată n-am putea realiza tot ce avem în noi, adevăratul nostru potenţial, dacă n-am avea, într-o bună zi curajul să părăsim peisajul familiar, să ne despărţim de actualii prieteni, sa ne făurim legături noi. Cramponându-ne prea mult de ceea ce a fost, respingem chemarea de a descoperi noul. Sau, cum spune Cecil Day Lewis: „formarea individualităţii începe cu o plecare şi, dându-i drumul celui care pleacă, dai dovadă de iubire”.
Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. Este monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii”, spune poetul Dylan Thomas. Iisus însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (In 26, 38), iar în grădina Ghetsimani a fost cuprins de frică în faţa imanenţei propriei Sale morţi (Mat 26, 38). Sfântul Apostol Pavel consideră moartea „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (I Cor. 15, 26) şi o leagă strâns de păcat: „boldul morţii este păcatul” (I Cor. 15, 56). Murim pentru că trăim cu toţii într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită. Dar, deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare. Cu toate că n-a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puţin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii şi compătimirii Sale. Pentru noi oamenii, viaţa veşnică în această lume căzută, captivi pentru totdeauna cercului vicios al urâtului şi păcatului, ar fi fost un destin teribil şi insuportabil. Din această cauză, Dumnezeu ne-a oferit o scăpare desfăcând unirea dintre suflet şi trup pentru a le recrea, a le reuni la învierea cea de obşte şi a le readuce astfel la plenitudinea vieţii.

„O despărţire care nu este despărţire”

Şi, în sfârşit, moartea este o despărţire care nu este despărţire. Tradiţia ortodoxă acordă cea mai mare importanţă acestui punct. Şi viii şi morţii formează o singură familie. Prăpastia morţii nu este de netrecut pentru că ne putem întâlni cu toţii în jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Scriitoarea rusă Iulia de Beausobre (1893-1977) spunea: „Biserica (…) este locul de întâlnire a celor morţi cu cei vii şi cu cei ce încă nu s-au născut, care, iubindu-se unii pe alţii, se unesc în jurul Sfintei Mese din altar ca să-şi mărturisească iubirea de Dumnezeu”. Sau, cum spune un alt autor rus, preotul misionar Macarie Glukharev (1792-1847), într-o scrisoare către un credincios îndoliat: „Noi suntem vii în Iisus Hristos, ne mişcăm în El şi existăm în El. Şi viii şi morţii suntem cu toţii în El. Sau şi mai bine spus, în El trăim cu toţii, nu mai există moarte. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al morţilor, ci Dumnezeul celor vii. Există un singur Dumnezeu şi sunteţi uniţi în Cel Unul. Numai că, o vreme, nu vă veţi mai putea vedea, pentru ca întâlnirea viitoare să vă aducă şi mai multă bucurie. Atunci nimeni nu vă va mai lua bucuria. Dar chiar şi acum trăiţi împreună. Atâta doar că ea a trecut în altă cameră şi a închis uşa în urma ei… Iubirea duhovnicească nu este împiedicată de separarea vizibilă.”

Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului

Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este „despărţirea sufletului de trup”; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: ” Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine – prin prevederea dumnezeiască – tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?”. Şi Dumnezeu i-a răspuns: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte.” Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.
Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. ” Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. ” (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.
Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului – care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.
În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: „Îngerii – buni şi răi – se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic.” (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. „Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală. Abia atunci demonii s-au îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: „Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el.” Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: „Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?”. În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: „Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.”. Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor.
Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: „Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.”. Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: „Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.”.
După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: „Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.”. Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.”. Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. „Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. ” (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: „Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”.
Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ.
Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.”. „Moartea păcătosului este cumplită .” (Ps. 33, 21) – este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: „Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.

Despre folosul spiritual – duhovnicesc al cimitirelor

În altă ordine de idei, la Slujba înmormântării ne rugăm: „Cu sfinții odihnește Hristoase sufletul adormitului robului Tău”. Așadar creștinii nu mai mor, ci sunt adormiți, adormiți cu trupul, nu cu sufletul, așa cum spunem și despre Domnul nostru Iisus Hristos. „Cu trupul adormind ca un muritor”. De aceea locul unde sunt înmormântate trupurile ortodocșilor se numește cimitir, deoarece cuvântul cimitir, din limba greacă, înseamnă dormitor.
Vom prezenta decât câteva din foloasele duhovnicești pe care le au cimitirele în viața noastră, a celor de pe pământ, și aceasta sumar. Și anume:

Cimitirul – loc al multor minuni ziditoare de suflet
Cimitirul – loc de luminare și (de) mângâiere
Cimitirul – loc de câștigare a umilinței, plânsului, lacrimilor
Cimitirul – loc de obținere a gândului la moarte
Cimitirul – loc de a învăța să murim, de a ne muta din moarte la viață

Cimitirul – loc al multor minuni ziditoare de suflet

Într-adevăr cimitirele sunt locuri ale multor minuni ziditoare de suflet. Începem cu aceea descrisă de Sfântul Ioan Iacov Hozevitul de la Neamț în poezia sa, Micul orfan:

1.E ziua Învierii
Și clopotele trag,
Bătrânii stau pe prispe
Iar unii stau în prag.

2.Cei tineri și copiii
Ieșind gătiți la drum,
Se duc ca să ciocnească
La cimitir acum.

7.Când clopotele sună
Cu dangătul voios,
Orfanul lângă cruce
Suspină dureros.

8.Fiind el în durere
Cu totul adâncit,
Din sunetul de clopot
Un glas a auzit:

9.“Nu plânge azi copile
Și nu fii supărat,
Că iată sunt cu tine
Hristos a înviat.”

10.Era vorbirea dulce
A maicii din mormânt,
Gonindu-i întristarea
Din pieptul lui înfrânt

11.S-a ridicat îndată
Cu sufletul uimit,
Și căuta să vadă
Pe care i-a grăit.

12.Atuncea din altarul
Cu zidul afumat,
Văzu zâmbind pe Domnul
Cu trupul înviat.

13.S-a luminat la suflet
De chipul Lui cel blând
Și lepădând durerea
A zis așa în gând:

5.Aproape de altarul
Bisericii de lemn,
Un copilaș aduce
Făclii și untdelemn.

6.Sărută Sfânta Cruce
La proaspătul mormânt,
Apoi îngenunchează
Și plânge suspinând.

14.Atuncea dacă Domnul
Aici a înviat,
Înseamnă că și mama
Cu dânsul s-a sculat.

15.Zicând așa cu gândul,
S-a închinat smerit,
Și sărutând mormântul
Spre casă s-a pornit!

16.La vatra părintească
Sta singur singurel,
Căci tatăl lui sărmanul
Murise în răzbel.

17.Dormea la cei de-aproape,
Iar ziua alerga,
La casa cea pustie
Și deseori plângea.

18.Acum de Înviere
Venind acasă iar,
A început orfanul
Să plângă cu amar.

19.Dar clopotul s-aude
La cimitir sunând
Și iarăși glasul maicii
S-aude iar zicând:

20.“Nu plânge azi, copile,
Și nu fii supărat,
Eu sunt ș-aici cu tine
Hristos a înviat.”

21.De-atunci orfanul nostru
A încetat cu plânsul,
Și orice clopot sună
Îl mângâie pe dânsul!

Vedem ce minune frumoasă a avut loc în cimitirul satului său natal, când Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, copil fiind, “din altarul cu zidul afumat, a văzut zâmbind pe Domnul cu trupul înviat”. Această minune i-a influențat decisiv viața, ajungând să fie singurul român cu moaște întregi din Țara Sfântă și singurul român canonizat de Patriarhia de Ierusalim. Astfel, el a înălțat sufletul și trupul românesc pe culmi nebănuite.
Între minunile întâmplate la cimitir, foarte ziditoare de suflet, pe care nu o mai relatăm, fiind foarte cunoscută, dar o menționăm, este minunea pe care Sfântul Spiridon o realizează la mormântul fiicei sale Irina, moartă și îngropată. Pentru cei care vor să o citească, facem trimitere mai jos .
Vom mai relata minunea întâmplată la mormântul unui cerșetor de la porțile Alexandriei Egiptului, prieten cu Sfântul Paisie cel Mare. Astfel ni se spune în Viața Sfântului Paisie cel Mare, că acesta avea un ucenic care nu își găsea liniștea în urma unei neascultări. Atunci dumnezeiescul Paisie, luând puțină pâine a dat-o ucenicului lui și i-a zis: “Ia pâinea aceasta și du-te în cetate și lângă zidul cetății în partea dreaptă vei afla un om sărac șezând în niște gunoaie, batjocorit și lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pâinea și vei auzi de la dânsul cu dumnezeiasca cuviință, cele de folos ție!” Ucenicul a mers la acest cerșetor cu viață sfântă și acesta i-a spus: “Du-te și supune-te bătrânului tău, marele Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos!” Acestea auzindu-le, ucenicul s-a întors, slăvind pe Dumnezeu și de aici înainte păzea și dădea ascultare la toate poruncile Sfințitului Paisie. Dar n-a trecut multă vreme și iarăși s-a neliniștit de pe urma neascultării pe care o făcuse în trecut. Și iarăși ruga pe marele Paisie să-i dea voie să meargă la cerșetorul care ședea în gunoi. Dar marele Paisie i-a zis: “Fiule, omul acela s-a dus către Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde către omul acela și sfatului lui te pleci, îți dau voie. Du-te, deci, în partea dinspre răsărit a cetății și găsind acolo un mormânt, intră într-însul și vei afla acolo îngropate trei trupuri de bărbați sfinți, care s-au învrednicit de daruri proorocești. Aceia, cunoscându-și mai înainte sfârșitul vieții lor, s-au dus și s-au așezat în mormântul acela. Acestea văzându-le, zi celui ce zace între cei doi că robul lui Dumnezeu, Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îți poruncește să te scoli ca să-mi spui cele cuviincioase și de folos pentru mine.
Atunci ucenicul, alergând cu osârdie, s-a dus în partea dinspre răsărit a cetății și aflând mormântul, a intrat înăuntru. Deci a zis către cel adormit, după porunca bătrânului. Și, o, ce minune! Îndată mortul s-a sculat și a zis: “Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ți-am zis să te supui poruncii bătrânului tău? Du-te și te supune lui fără îndoială. De voiești a te mântui, ascultă cuvintele lui; căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotrivește poruncilor lui Hristos! Acestea zicându-le, mortul iarăși a adormit; iar ucenicul, minunându-se, s-a întors către sfințitul Paisie și i-a povestit toate. De aici înainte s-au împăcat gândurile lui, având grijă să câștige prin ascultare bunătățile ce le pierduse prin neascultare. Astfel el creștea prin sporirea faptelor bune și a desăvârșirii.”
Din astfel de minuni, foarte ziditoare sufletește, mai menționăm pe aceea cu Sfântul Acachie din Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe aceea cu Sfânții de la Lavra Pecerskaia, și altele multe. Minunile relatate cred că sunt destul de concludente privind rolul minunilor din cimitire, spre zidirea duhovnicească a credincioșilor.

Cimitirul – loc de luminare și (de) mângâiere

Citim în Viața Sfântului Serafim de Sarov că acesta își îndemna ucenicele: “După ce nu voi mai fi, veniți la mormântul meu; cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice ați avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniți la mine, ca și când aș fi viu și, îngenunchind pe pământ, vărsați-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneți-mi totul și vă voi asculta. Așa cum îmi vorbeați în viață, la fel să o faceți și acum. Pentru că eu trăiesc și pururea voi fi”.
Vedem și din acest unic exemplu rolul cimitirelor ca locuri de luminare și mângâiere a credincioșilor. De aceea și credincioșii noștri merg la mormintele sfinților și ale oamenilor duhovnicești spre a primi ajutor în viața lor. Astfel avem pelerinaje la mormintele sfinților, dar și la mormintele oamenilor duhovnicești, precum Părinții Arsenie Boca, Ilie Lăcătușul, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Iustin Pârvu și mulți alții.
Dar creștinii noștri merg și la mormintele strămoșilor lor unde curăță mormintele, se roagă și stabilesc o comuniune mai adâncă cu cei adormiți. Astfel, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, “cimitirul este parcul creștinilor”, unde ei trebuie să meargă cât mai des, prima dată pentru folosul lor duhovnicesc. Menționăm însă practica greșită care caută să se încetățenească, prin care li se spune credincioșilor noștri, că cei ai familiei nu este bine să meargă la mormântul celui adormit din familia lor, timp de șase săptămâni de la deces. Considerăm că este greșit acest lucru, și că de fapt este bine să mergem cât mai des la mormânt în această perioadă pentru a ne ușura sufletește, a ne lumina, a simți prezența vie a celor adormiți. Chiar dacă este pusă o femeie de-a cimitirului să tămâieze, cu cât merg mai des și cei ai casei pentru a tămâia, a aprinde o lumânare, a ne ruga la mormânt, cu atât este mai bine.
În felul acesta mormintele devin și locuri deosebite de luminare și de mângâiere.

Cimitirul – loc de câștigare a umilinței, plânsului, lacrimilor

Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Iar locul unde putem câștiga plânsul este cimitirul, mersul la morminte, pentru că mormintele sunt locuri ale plângerii și ale tânguirii. Astfel ni se spune că “un frate l-a întrebat pe Sfântul Pimen cel Mare: ce voi face? I-a zis lui bătrânul: Avraam când a intrat în pământul făgăduinței mormânt și-a cumpărat lui și prin mormânt a moștenit pământul. Zis-a fratele: “Ce este mormântul? I-a zis lui bătrânul: Locul plângerii și al tânguirii.”
Și este atât de important plânsul în viața creștinului încât despre Paisie cel Mare ni se spune că “trecând odată prin Egipt, a văzut o femeie șezând la un mormânt și plângând cu amar. Și a zis: de vor veni toate veseliile lumii acesteia, nu vor muta sufletul ei de la plâns. Așa și călugărul, trebuie de-a pururi să aibă plânsul în sine.”
Într-o situație similară a zis către avva Anuv: “îți zic ție, că omul de nu va omorî voile trupului toate și nu va agonisi plânsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viața lui și mintea la plâns este.”
Și trage concluzia Sfântul Pimen cel Mare zicând: plângeți că altă cale nu este decât aceasta! Aceasta a spus-o când “un frate l-a întrebat: ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: cel ce voiește să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăvește. Și cel ce voiește să agonisească fapte bune, prin plâns le agonisește. Căci plânsul este calea pe care ne-a dat-o nouă Scriptura și părinții noștri zicând: plângeți că altă cale nu este decât aceasta”.
În același sens ni se spune “despre avva Matoi că l-a întrebat un frate, zicând: spune-mi un cuvânt. Iar el i-a zis lui: du-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți dea plângere în inima ta…”
Tot așa, ultimele cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, mai înainte de a se duce către Domnul, au fost: “să plângem fraților și să izvorască ochii noștri lacrimi mai înainte de a ne duce unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre”.
Și suntem îndemnați să plângem nu oricum, ci cum plângeau Adam și Eva când au fost alungați din rai (Sfântul Siluan Atonitul); să plângem cum plângeau egiptenii când le-au murit primul născut; să plângem cum plângea Domnul Iisus Hristos când Se ruga în Grădina Ghetsimani, cu transpirație de sânge (Sfântul Sofronie de la Essex), etc..
În acest sens ni se spune că “povestit-a avva Iosif, că a zis avva Isaac: ședeam odată cu avva Pimen și l-am văzut uimindu-se. Și fiindcă aveam multă îndrăzneală către dânsul, am pus lui metanie și m-am rugat, zicând: spune-mi unde erai? Iar el fiind silit, a zis: gândul meu era unde a stat Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu și plângea la Crucea Mântuitorului, și eu vroiam pururea așa să plâng”.
Este așa de important plânsul, încât Patericul egiptean concluzionează: “e mare lucru să înviezi morți, e mare lucru să scoți demoni, dar mai mare lucru este să-ți plângi păcatele”. Această înțelepciune a fost asimilată și de poporul român, care spune “Vezi-ți de păcatele tale, plânge-ți păcatele tale!”
Toate acestea ne arată cât de important este mersul la morminte, ca loc de obținere a umilinței, a lacrimilor, a plângerii. Dar se întâmplă ca chiar mergând la mormânt să am inima așa de împietrită, încât și acolo să nu am lacrimi. Ce facem în această situație? Din multele soluții pe care ni le dau Sfinții Părinți, voi relata din Patericul egiptean decât pe următoarea:
“Un părinte oarecare trăia aproape de fericitul Antonie, în lunca de cealaltă parte de râu. Și a mers odată în Egipt pentru oarecare trebuință, luând cu sine și pe ucenicul său și mergând în orașul ce se chema Kint, a zăbovit acolo o săptămână. Zăbovind ei acolo au văzut în toate diminețile bărbați și femei ieșind și mergând la morminte și plângându-și fiecare morții cu mare tânguire, până la al treilea ceas din zi, căci așa le era lor obiceiul. Bătrânul i-a zis ucenicului său: vezi, fiule, ce fac oamenii aștia. Cum se scoală așa de dimineață și merg la morminte și plâng cu atâta tânguire pe morții lor? Să știi, fiule, că de nu vom face și noi așa, la pieire vom merge.
Deci, întorcându-se la chiliile lor, îndată și-au făcut morminte, departe unul de altul. Și așa, sculându-se de dimineață, în toate zilele, mergea fiecare la mormântul său și-și plângea cu mare umilință și tânguire sufletul ca pe un mort, până la al treilea ceas din zi. Când se întâmpla de adormea ucenicul său dimineața la acea vreme, îl aștepta bătrânul zicând: scoală-te fiule, că egiptenii plâng acum la mormintele lor! Iar ucenicul zicea: Părinte, ce să fac că îmi este foarte împietrită inima și nu pot să plâng? Bătrânul răspunzând, i-a zis: Silește-te fiule, și te ostenește răbdând puțintel și văzând Dumnezeu osteneala ta, îți va trimite darul Său și îți va ajuta ție și după aceea nu te vei mai osteni. Căci îți zic ție, fiule, când Dumnezeu rănește inima omului spre plângere, atunci nu mai fuge umilința și plângerea de la acela, ci petrec cu dânsul până la moarte și oriunde va merge și oriunde va fi plângerea, umilința și lacrimile pururea cu dânsul sunt și ori de lucrează, ori de mănâncă, ori de doarme, sau altceva face, inima lui pururea plânge căci este rănită fără vindecare”!
În același sens spicuim din plângerea Sfântului Calinic de la Cernica, scrisă la numai 35 de ani:
“Oh și vai cum m-am împietrit!
În fiește care zi petrecând frați la mormânt
Și cu nimic nu m-am umilit,
Nici cu inima suspinând,
Să plec ochii la pământ,
Să mă uit în mormânt,
Să văd podoaba mea strălucind în oase înșirate,
Pline de putoare și de viermi mâncate!
Vai, vai de a mea ticăloșire,
Cum nu-mi viu întru simțire,
Să plâng cu necontenire,
Veșnica mea osândire.
Vino, ticăloase suflete al meu,
Să cădem cu plângere la Dumnezeu”.

Sunt decât câteva exemple despre necesitatea lacrimilor, a umilinței și a plângerii în viața creștinului, și rolul mersului la morminte în vederea obținerii acestora. De aceea toată înțelepciunea ortodoxă a poporului român s-a concretizat în Făt-Frumos din lacrimă, adică pentru a face ceva frumos este necesară lacrima. Este necesară lacrima pentru a fi curați ca lacrima.
Așa cum spunea și Sfântul Pimen cel Mare plânsul este necesar tot timpul și în toate. Numai cine plânge de durere poate să plângă de bucurie. Iar la cimitir este unul din locurile cele mai potrivite pentru a avea și plânsul de durere, dar și plânsul de bucurie.

Cimitirul – loc de obținere a gândului la moarte

”Nu este mai mare înțelepciune decât gândul la moarte” spune Sfântul Vasile cel Mare. Dar
“Cu cât vâd că se apropie moartea de mine,
Cu atât mă silesc a o scoate din pomenire
Că dacă nu este cu putință a scăpa de moarte cu lucrul,
Eu mă silesc a scăpa de ea cu gândul”.
De aceea trebuie să căutăm să aducem mereu gândul la moarte, așa cum era și salutul: “Memento mori!” (Adu-ți aminte că vei muri!) Așa ne îndeamnă și părintele Paisie Olaru:

“Mult, puțin, cât vei trăi,
Nu uita o viață-ntreagă
Nu uita că vei muri.
(Nu uita că vei muri)
Așa este, căci:
“Moarte, moarte nemiloasă,
Tu pe toți îi scoți din casă
De-ar fi tânăr sau bătrân
De-ar fi slugă sau stăpân,
De-ar avea ei tot pământul,
Tu le pregătești mormântul.
De-ar trăi ei cât de bine
Nimeni nu-i scăpa de tine.
Și se roagă părintele Paisie morții:
Și așa să-mi fi de bună
Să mă mângâi cu-a ta mână.
Gura ta cea veșnic dulce
Să-mi dea voie să-mi fac cruce
Și cu gura să pot spune
Cea din urmă rugăciune”
Așa este rugăciunea, căci dacă
“Ai rugăciune, ai de toate
Și nu ți-e frică nici de moarte.
Că frica atunci vine
Când n-ai sfânta rugăciune
Maică binecuvântată
Ruga cea neîncetată,
Acestea pustia are
Până-n ultima suflare”.

Gândul la moarte, așadar crează stări și sentimente din cele mai variate, de la cei începători până la cei adânciți și statorniciți în acest gând. Astfel, vorbind drespre aducerea aminte neîncetată de moarte, Sfântul Filotei Sinaitul spune: “Prima poartă care duce la Ierusalimul spiritual (inteligibil), care e atenția minții, este tăcerea gurii în cunoaștere, chiar dacă mintea nu se liniștește încă; a doua e înfrânarea cu măsură de la mâncăruri și băuturi; iar a treia este meditarea și aducerea – aminte neîncetată de moarte, care face neprihănite mintea și trupul.
Văzând eu odată frumusețea ei, rănit și fermecat de ea cu duhul, nu cu ochiul, am vrut să o dobândesc soție toată viața, îndrăgostit de bună cuviința ei și de decența ei, cât e de smerită, bucuros – tristă, gânditoare, înfricoșată de dreapta cercetare viitoare, temătoare de întârzierea vieții. Din ochii sensibili face să țâșnească în chip natural apa vie tămăduitoare, iar din ochii minții un izvor de înțelesuri foarte înțelepte, care curgând și săltând, veselesc sufletul. Pe aceasta, cum spuneam, însetam să o dobândesc pururea tovarășă de viață, să dorm cu ea, să vorbesc cu ea și să discut cu ea ce va fi după dezbrăcarea acestui trup. Dar de multe ori nu m-a lăsat întinata uitare, întunecata fiică a diavolului”.
Sunt decât câteva aspecte duhovnicești pe care le trăim când ne statornicim în gândul la moarte. Dar ca să-l avem acest gând neîncetat suntem îndemnați de Sfinții Părinți să ne folosim de fel și fel de mijloace. Astfel un bătrân îndemna pe fiul său duhovnicesc: “de vei auzi că o să se pristăvească vreunul din frați către Domnul, mergi și fii lângă dânsul în acea zi și vezi cum se desparte sufletul de ticălosul trup”.
Dar din multitudinea de mijloace și metode care ne ajută să ajungem la meditarea și aducerea – aminte neîncetată de moarte, foarte folositoare este mergerea la cimitir. Astfel, zis-a iarăși un bătrân: de sunt morminte cu oase de oameni, aproape de locul unde trăiește, mergi adeseori acolo și deschizând mormintele vezi pe cei ce zac acolo, gândește-te și-ți adu aminte că și tu peste puțină vreme așa vei fi, și aceasta mai ales atunci când te supără gândurile cele spurcate trupești”.
Vedem din cele câteva exemple date cât de folositor este să ne aducem aminte de moarte, să ne aducem aminte că vom muri (memento mori!). Și de asemenea observăm odată în plus cât de important este cimitirul pentru a obține acest gând într-un mod statornic.

Cimitirul – loc de a învăța să murim, de a ne muta din moarte la viață

Din multitudinea de foloase duhovnicești pe care le are cimitirul în viața creștinului este și faptul că cimitirul este loc unde învățăm să murim, să ne mutăm din moarte la viață. Dăm ca exemplu de moarte foarte frumoasă, moartea Sfântului Sisoe, sau mai bine zis mutarea, trecerea din viața aceasta (pe care Sfântul Vasile moarte o numește) la viața veșnică. “Se spunea despre avva Sisoe, că atunci când era să se săvârșească, șezând părinții lângă dânsul, a strălucit fața lui ca soarele. Și le-a zis lor: iată avva Antonie a venit! Și după puțin, a zis: iată ceata proorocilor a venit! Și iarăși fața lui, mai mult a strălucit. Și a zis: iată ceata apostolilor a venit. Și s-a îndoit fața lui iarăși. Și se părea, ca și cum el ar fi vorbit cu cineva și s-au rugat bătrânii de el zicând: cu cine vorbește, părinte? Și el a zis: iată îngerii au venit să mă ia și mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puțin. Și i-au zis lui bătrânânii: nu ai trebuință să te pocăiești, părinte. Și le-a zis lor bătrânul: cu adevărat nu mă știu pe mine să fi pus început. Atunci au cunoscut toți că este desăvârșit. Și iarăși, de năprasmă s-a făcut fața lui ca soarele și s-au temut toți. El le-a zis lor: vedeți, Domnul a venit. Iar Domnul a zis: aduceți-mi pe vasul pustiului! Și îndată și-a dat duhul. Și s-a făcut un fulger și s-a umplut toată casa (locul) de bună mireasmă”.
Vedem ce “sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace” (și ce pace!) a avut Sfântul Sisoe cel Mare. Dar a avea un astfel de sfârșit presupune o pregătire continuă, toată viața, pentru acest moment. Trebuie să învățăm să murim! Și poetul Mihai Eminescu spunea: “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”
Dar și marii sfinți au învățat toată viața cum să moară, cum să se mute din moarte la viață. Astfel Sfântul Antonie cel Mare, la vârsta de 95 de ani este trimis mai adânc în pustie la Sfântul Pavel Tebeul (care avea 113 ani) să învețe, odată în plus, cum mor sfinții.
La rândul lui Sfântul Antonie cel Mare învăța pe credincioși, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Mor în fiecare zi”. Chiar și la sfârșitul vieții ultimele cuvinte care le spune credincioșilor și ucenicilor săi conțin același îndemn, “să trăiască ca unii ce mor în fiecare zi.”
Așadar trebuie să murim mereu, mortificarea despre care vorbește Sfântul Ioan Casian în ultima convorbire (a 24-a) sau mortificarea de viață făcătoare, cum o numește Sfântul Simeon Noul Teolog. Μurim tot timpul, ca să omorâm moartea, să ne schimbăm la față, să ne înfrumusețăm la chip (cum zice Sfântul Antim Ivireanul), să ne mutăm din moarte la viață, să realizăm ceea ce Domnul Iisus îi spune Martei, la moartea lui Lazăr: “Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac”.(Ioan 11, 25-26). Așadar cel care s-a mutat, încă de aici, de la moarte la viață, chiar dacă va muri va fi doar o trecere, așa cum spune Domnul “chiar dacă va muri, va trăi”.
Oferim, în cele ce urmează, câteva exemple pentru a face mai pe înțeles cele spuse mai sus. Astfel ni se spune în Patericul egiptean că “avea odată Paisie, fratele lui avva Pimen, prieteșug cu cineva din afara chiliei lui. Iar avva Pimen nu era de acord. Și sculându-se a fugit la avva Amona. Și i-a zis lui: Paisie, fratele meu, are cu cineva prieteșug și nu mă odihnesc. I-a zis lui avva Amona: Pimene, încă trăiești? Du-te, șezi în chilia ta și pune-ți în inimă că acum ai un an de când ești în mormânt”.
Sfântul Pimen va dezvolta această învățătură, înscriidu-se pe linia tuturor înaintașilor săi din Pustiul Egiptului, începând cu Sfântul Pavel Tebeul, Sfântul Antonie cel Mare, așa cum am văzut. Între acești înaintași se remarcă, legat de problema dezbătută, și Sfântul Moise Etiopianul, despre care “a spus avva Pimen, că un frate l-a întrebat pe avva Moise cu ce fel de chip se omoară omul pe sine pentru aproapele. Și i-a zis bătrânul: de nu va pune omul în inima sa, cum că se află în mormânt de trei zile, nu ajunge la cuvântul acesta”.
Tot așa: “zis-a avva Moise că trebuie omul să moară față de prietenul său ca să nu-l judece întru ceva”
Iarăși a zis că este dator omul să se omoare pe sine de tot lucrul rău, mai înainte de a ieși din trup ca să nu facă rău vreunui om”.
Vedem din aceste câteva exemple cât de important este mormântul pentru a ne învăța să murim, pentru a ne muta din moarte la viață, încât suntem îndemnați, chiar când nu suntem la mormânt, să punem în inimă că ne aflăm în mormânt de un an la avva Pimen sau de trei zile la avva Moise.
Sunt acestea decât câteva reflexii legate de folosul duhovnicesc al cimitirului în viața credincioșilor.

Câteva concluzii şi încheierea

Aşadar, acum în încheierea acestui material vom susţine că, oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

Surse bibliografice de referinţă:

Preot Eugen Drăgoi Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia a patra, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002…
Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, Galaţi, 2001.
Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum să cinstim morţii, Bârlad, 1938.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1990. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1992.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Liturgica generala, Bucureşti, 1993.
Pr. Dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinţă creştină, Malovăţ, 1996.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, Galaţi, 2001.

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Despre moarte, misterul morţii, despre comuniunea cu cei răposaţi, precum şi despre folosul spiritual – duhovnicesc al cimitirelor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 martie 2021