Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din perspectiva învăţăturii creştin – ortodoxe…


O amplă introducere

Am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, acum în anul acesta – 2024, care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an jubiliar, închinat „pastorației și îngrijirii bolnavilor” și „tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți”, cu toate că ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare în suferinţe şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra virtuţii răbdării şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”1, a „pătimirilor fără de voie”2. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” – mărturiseşte Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare.
O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul, sunt „neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.
Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice”5. Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia”6. Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. „La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat”7. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăşmaşului.
Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om… Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă…”8.
Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocaliei ne dau detalii foarte importante. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie ca fiind pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o constituie, desigur, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune acelaşi Sfânt Părinte, omul a ajuns într-o cu totul altă direcţie, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului sau Ziditorului său, adică să îndumnezeiască lumea, creaţia. Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în „necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne relatează Sfântul Maxim, orbind mintea omenească dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor care cad sub simţuri. În aceste condiţii protopărinţii noştri au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor”10.
Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune Sfântul Maxim – este un „antidot”, iar moartea – „o consecinţă cuvenită”. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie 11. Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia Sa, a rânduit un „plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”12, restaurarea ontoligică şi îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte 13. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre 14. Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii noastre.
Vorbind despre scopul încercărilor trebuie să subliniem faptul că cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfinţii Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul şi îndeosebi Sfântul Isaac Sirul – care vorbeşte depre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor 15. Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare om. Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura păcatului. Pe de altă parte, el ne îndeamnă la o tot mai accentuată pocănţă, prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. Prin urmare, încercările au la bază „o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”16. Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul Isaac Sirul spune că virtutea este maica întristării iar aceasta naşte smerenia, care aduce harul Sfântului Duh 17. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă de Dumnzeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi raţiunea lor supremă 18. Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de „murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele”19. Scopul lor este, aşadar, profund duhovnicesc: – evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului Duhului Sfânt 20. Sfântul Isaac Sirul spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi 21. Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie, răbdare, înţelepciune şi nădejde.
Referindu-ne la limitele încercărilor, o învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei noastre duhovniceşti, a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră 22, iar Sfântul Isaac Sirul ne spune acelaşi lucru, într-o exprimare pozitivă: – Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Aşadar ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu 23. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi fiind cu nevoinţa, descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit, prin lucrarea deplină a virtuţilor în Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei 24. Tot cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească, ne spune că: „Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: <>(2Cor.XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”25.
Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi insistă ori stăruie mai departe în păcat sau în patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările mai mari, ce vor urma sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute. Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez, „cu totul desăvârşit” 26. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre două trepte ale acestei lepădări harice: – una în sensul de lepădare propriu-zisă, datorită stăruinţei în săvârşirea patimilor. Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitate la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, „acum şi în veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de către Patriarhul Calist cu pirderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face „suflet sufletului”, iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: – „dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea de minte a celor veşnice”27. Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri potrivnice stării lui naturale, harice.
Încercările trupeşti iau, adeseori, forma infirmităţilor, slăbiciunilor, neputinţelor şi a bolilor trupeşti, care afectează întreg echilibrul omenesc, zdruncină persoana umană în totalitate. Mesajul Mântuitorului, transmis nouă în mod fidel de către Sfinţii Părinţi, este unul optimist, încrezător în izbăvirea noastră din aceste încercări şi din păcat, spre viaţa şi fericirea veşnică. <>(Ioan 16,33). Vorbind despre boala trupului şi cea a sufletului, Nil Ascetul o defineşte pe cea dintâi a fi „o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnică firii”28, în timp ce boala sufletului este „abaterea lui de la judecata dreaptă”29, datorată „patimilor aducătoare de boală”30. Bolile, în special cele trupeşti, sunt considerate o formă a „certării pedagogice”31 din partea lui Dumnezeu, „cercarea spre îndreptare a noastră”32. Ele sunt, cu adevărat, o a doua formă de asceză, un post şi o înfrânare mai grea, nu doar de la mâncare şi băutură, ci şi de la plăceri şi de la tot ceea ce procură bunăstarea trupului. Această o a doua formă de asceză suplineşte lipsa sau insuficienţa celei dintâi, adică trupească, împlinând şi copletând slabele eforturi ascetice cele dintâi.
Cu alte cuvinte, omul îşi probează valoarea şi nobleţea sa spirituală, tăria în ispite şi încercări şi nădejdea în Dumnezeu în momentele grele din viaţa sa, în situaţiile-limită, în clipele de încercare şi durere. Boala este un dialog al lacrimilor cu Părintele Ceresc, a Cărui prezenţă mântuitoare omul a refuzat-o în viaţa sa, prin slujirea faţă de păcat. Conştientizarea acestui fapt şi lupta de întoarcere a sa, fie chiar şi în ultimele clipe ale vieţii, precum a făcut-o tâlharul de pe cruce, pot răscumpăra o viaţă de păcate, reaşezându-l pe omul căit în dragostea lui Dumnezeu.
Ucenicii marelui duhovnic al Greciei contemporane, care a fost Părintele Porfirie Aghioritul, mărturisesc faptul că duhovnicescul avvă se ruga adesea cu rugăciunea: „Doamne, dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!” Şocaţi, l-au întrebat cum de cere acest lucru de la Dumnezeu, când ei caută să fugă şi să nu audă de această boală. Iar Părintele Porfirie le-a explicat că, în suferinţa oncologică şi mai ales în fazele ei terminale, atunci când ştiinţa medicală îşi demonstrează neputinţele ei, când nici unul dintre oameni şi nimic din ceea ce înseamnă leac omenesc nu îi mai poate schimba deznodământul vieţii, cel suferind se află într-un dialog tainic cu Dumnezeu. În acest dialog al suferinţei, al lacrimilor şi durerii, până la urmă nu mai rămân decât el singur şi Bunul Dumnezeu. Dacă îşi conştientizează starea sa trecută şi cere iertare de la El, are şansa să îşi răscumpere o viaţă petrecută, poate, în păcate şi să îşi mântuiască sufletul. Dacă, dimpotrivă, refuză până în ultima clipă această prezenţă divină şi se împotriveşte ei, îşi iroseşte singur şi cea din urmă şansă a fericirii sale veşnice. Prin urmare, suferinţa şi boala reprezintă o formă de descoperire mai dureroasă şi uneori chiar ultimă a lui Dumnezeu, un dialog cu tot mai puţine cuvinte şi tot mai multe lacrimi, pentru că puterile trupeşti îl părăsesc pe om, încetul cu încetul, lăsând loc lucrării înalte a sufletului; o ultimă încercare şi cale a Părintelui Ceresc de a-i oferi omului fericirea veşnică 33.

Despre viaţa omenească – prietenă intimă cu suferinţa şi cu boala

Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor, în sensul că drumul spre desăvârşire, spre fericirea veşnică a vieţii viitoare trece, inevitabil, prin proba ispitirilor şi a încercărilor fără de voie, a supărărilor sau pătimirilor trupeşti şi sufleteşti, care îi întăresc creştinului voinţa şi îi intensifică nevoinţa. Toţi cei care s-au mântuit au păşit pe „calea cea strâmtă şi cu lacrimi”, au suportat în însăşi fiinţa lor dureri şi încercări trupeşti sau sufleteşti, cu speranţa mângâierii şi a răsplatei viitoare.
Învăţătura tradiţională a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritene este aceea că necazurile, suferinţele, încercările, bolile fac parte din însăşi condiţia umană, o condiţie supusă durerii şi morţii, din cauza păcatului strămoşesc. Sfântul Isaac Sirul consideră că necazurile fără de voie sunt neapărat folositoare oamenilor, indiferent de treapta lor duhovnicească. Pentru cei căzuţi în păcate – spre a-i întoarce la adevăr şi bine, pentru cei sporiţi duhovniceşte – pentru a-i conduce tot mai departe în lucrarea virtuţilor. „Cine fuge de ispite sau de încercări, spune Sfântul Părinte, fuge de fapt de virtute.” 34.
Un alt scriitor filocalic, Cuviosul Nichita Stithatul, consideră încercările a fi mijlocul cel mai eficient de probare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi a dorinţei de mântuire. Primirea lor, cu nădejde puternică în mila şi ajutorul Cerescului Părinte, purtarea lor cu demnitate şi nobleţe sufletească îi înfrumuseţează necontenit creştinului cununa mântuirii, cu nestematele virtuţilor; eschivarea, refuzul sau împotrivirea faţă de ele îl arată pe suflet a fi ataşat doar de lumea aceasta şi de plăcerile ei iluzorii, ceea ce poate conduce la suferinţă veşnică. Aşadar, necazurile fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc şi a fiecărei persoane în parte.

Despre cauzele pătimirilor trupeşti şi sufleteşti

Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) dezvoltă o învăţătură duhovnicească realistă asupra cauzelor suferinţelor din viaţa omului, toate culminând în moarte. Sfântul Părinte identifică trei căi generale prin care omul poate ajunge să Îl descopere pe Dumnezeu şi, cultivând relaţia cu El, să îşi dobândească mântuirea. Cea dintâi dintre ele este socotită de Sfântul Maxim a fi lumea sau creaţia. Aceasta este operă a iubirii lui Dumnezeu, zidită ca un Rai potenţial şi o Biserică în extensie, în care omul a fost aşezat ca rege şi preot al tuturor celor create. Contemplându-i raţiunile, adică descoperindu-i sensurile ei profunde şi încercând să o transforme, printr-o lucrare duhovnicească susţinută, într-o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul ajunge să Îl descopere pe Creatorul ei şi să o transforme într-o scară către Împărăţia cerurilor. Însă mulţi dintre oameni exploatează lumea fără discernământ şi nu îi descoperă decât latura de plăcere, de folosinţă materială, nepătrunzându-i raţiunile adânci, ce conduc spre Ziditorul ei şi spre mântuirea omului.
Şi atunci, Dumnezeu, ca un Părinte Bun şi Iubitor, încearcă să se apropie de om pe o a doua cale, tot pozitivă ca şi cea dintâi, calea darurilor sau a binecuvântărilor pe care le revarsă asupra tuturor, împărtăşindu-le harul Său sfinţitor. Viaţa, sănătatea, inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea fizică sau morală, reuşitele profesionale sau duhovniceşti, toate acestea sunt roade ale împreună-lucrării omului cu Dumnezeu, ale ajutorului covârşitor primit de la Părintele Ceresc. Însă şi de această dată, ca efect al trufiei luciferice, al blestematei patimi a mândriei, omul este tentat, cel mai adesea, să socotească toate aceste împliniri a-i aparţine în mod exclusiv lui. În ecuaţia vieţii sale, în care greutatea cea mai mare o are propria persoană, Dumnezeu rămâne o necunoscută sau, în cel mai fericit caz, o infimă variabilă. În acest fel, el se izolează în cochilia egoismului, rupându-se nu numai de Dumnezeu, ci şi de semenii săi, se închide în carapacea iubirii de propria fiinţă, aflându-se într-o percepţie pervertită a propriei sale valori. Văzând aceasta, Acelaşi Dumnezeu Bun şi Iubitor, Care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca un Pedagog mântuitor, foloseşte o a treia şi ultimă cale de uşurare a sufletului din întunericul păcatelor în care acesta trăieşte şi de îndrumare a lui spre lumină – calea încercărilor, a pătimirilor, a suferinţelor fără de voie, a durerilor şi a bolilor, nedorite şi necerute, dar pe care omul le atrage asupra lui tocmai din lipsa sa de discernământ. Iar apăsarea acestora este proporţională, pe de o parte, cu virtuţile sau cu păcatele personale, astfel încât şi precum învaţă duhovniceşti Părinţi cei mai încercaţi sunt cei virtuoşi, dar şi cei păcătoşi; iar pe de altă parte, în cazul celor din urmă, păcatele sunt proporţionale cu gravitatea, vechimea, intensitatea săvârşirii lor, cu robia faţă de ele. Cauzele cel mai des invocate de scriitorii duhovniceşti în explicarea suferinţelor şi a pătimirilor fără de voie sunt: păcatul strămoşesc, actualizat în multitudinea de păcate personale; lipsa de grijă şi de rânduială în cele trupeşti şi sufleteşti; neascultarea. În sinteză, cauza generală a tuturor încercărilor din viaţa omului o reprezintă păcatul personal, nebunia îndepărtării lui de Dumnezeu.

Despre boala umană – o a doua formă de asceză, datorată lipsei celei dintâi

Boala este socotită, astfel, o a doua formă de asceză, datorată tocmai lipsei celei dintâi. Dacă omul nu are o bună rânduială a vieţii sale, o cumpătare şi chibzuinţă a tuturor trebuinţelor lui şi a modului de împlinire a lor, în vederea progresului duhovnicesc, ajunge mai târziu să regrete această lipsă de discernământ spiritual. Cu alte cuvinte, excesele tinereţii şi ale adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi bătrâneţe. Dacă nu am avut un bun control asupra vieţii noastre atunci când acest lucru ne-ar fi fost în putinţă, vom avea de îndurat multe privaţiuni şi dureri mai târziu. Dacă omul nu a postit, nu s-a înfrânat, nu a trăit cumpătat atunci când ar fi putut face acest lucru, când puterile trupeşti şi spirituale îl ajutau, va avea de suferit mai târziu pentru aceste greşeli, iar izbăvirea nu-i va mai putea veni de la un trup sleit de puterile sale prin excese şi dezechilibre. Lipsa ostenelilor şi a nevoinţelor de voie, liber asumate conduce la primirea celor din nevoie de îndreptare şi întoarcere, de pocăinţă şi mântuire. Din această perspectivă, suferinţele mai sunt socotite şi „toiagul Judecătorului”, o formă a „certării pedagogice” a lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră.
Spiritualitatea ortodoxă, sublimul mod de a trăi viaţa, este însă alături de creştin şi nu îl condamnă pentru păcatele trecute, pentru greşelile anterioare atunci când el arată pocăinţă şi dorinţă de îndreptare, iar încercările sau suferinţele constituie o astfel de nevoinţă asumată. Îl mângâie şi îl încurajează în purtarea lor cu demnitate şi tărie morală, vorbindu-i despre rolul ascetic, expiatoriu sau curăţitor al încercărilor şi suferinţelor prezente. Sau, cum spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, boala se socoteşte celui care o suportă cu răbdare „în loc de nevoinţă sau chiar şi mai mult”, de aici şi îndemnul lor: „Rabdă mulţumind şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu”.

Despre purtarea crucii sau descoperirea sensului profund duhovnicesc al suferinţei

Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de „pacient”, vine din limba latină şi înseamnă „cel ce rabdă”, de la patientia â răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. Fiecare încercare, suferinţă sau boală nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă implacabilă a lui Dumnezeu asupra noastră. Mult mai folositor îi este creştinului aflat pe patul de suferinţă să descopere cauzele ei naturale sau morale şi să încerce, cu ajutorul medicilor trupeşti şi sufleteşti şi atât cât îi mai stă în putinţă, să întoarcă situaţia în favoarea sa, vremelnică sau veşnică. Să încerce în primul rând să înlăture cauzele care le-au produs, dacă acest lucru mai este posibil, ori să le limiteze efectele printr-o conduită plină de discernământ. Lucrul cel mai important într-o suferinţă, oricare ar fi aceasta, de la cele mai uşoare şi scurte şi până la cele mai grele şi fatale, este a-i pătrunde adâncile ei raţiuni, a încerca să îi aflăm cauzele, manifestările şi modurile de izbăvire din ele. Suferinţele sunt asemenea unor semnale de alarmă şi avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele lucruri nu sunt la locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie.
Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere un nedreptăţit şi încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea de a suporta, ci să se întrebe de ce s-au ivit în viaţa sa acestea, căror cauze se datorează ele, iar odată aflate acestea, să încerce să le limiteze, până la înlăturarea lor deplină. Aşadar, nu cârtirea sau împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci identificarea rapidă a sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi spirituale de uşurare a ei. Asumarea crucii, aflarea „filosofiei” lor, adică a înţelege cauzele, limitele, dar şi mijloacele de uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai din punct de vedere spiritual, printr-o conduită plină de credinţă şi speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv, acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „răbdarea înjumătăţeşte durerea”, în sensul că înţelegerea profundelor semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă de ea, ne împovărăm singuri durerea. S-a constatat medical că fiecare persoană îşi trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura lui sufletească, de structura emoţională proprie, că aceleaşi boli şi la aceleaşi persoane, în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor de vindecare. Odată conştientizate cauzele suferinţelor sale şi resimţite efectele lor, un bun creştin trebuie să ceară ajutorul medicilor trupeşti, dar mai ales al „Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre”, trebuie să solicite lucrarea mângâietoare a sfinţiţilor slujitori, prin mijloacele de vindecare trupească şi sufletească, între care excelează rugăciunea. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67599;0; Ioan Cristinel Teşu – Suferinţa–dialog-al-lacrimilor.html).

Despre cercetarea omului bolnav, vindecarea semenului şi ajutorarea permanentă a aproapelui

Învârtoşarea omului însă, căutarea de „ţapi ispăşitori”, încercarea de a-şi refuza propria condiţie şi suferinţă, cârtirea şi împotrivirea faţă de propria-i situaţie şi faţă de Dumnezeu îi adâncesc durerea, nu doar fizică, ci şi spirituală, şi nu doar în lumea aceasta, ci în veşnicie. Pe bună dreptate, s-a spus că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu demnitate sau că „sufletele tari rabdă în tăcere”. Ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul niciodată, în necaz şi suferinţă, sunt încrederea nestrămutată în Dumnezeu, speranţa statornică în ajutorul Lui, convingerea fermă că toate suferinţele prezente, oricât de multe şi de grele ar fi ele, se vor încheia odată şi odată, cel mai târziu împreună cu ultima pâlpâire a vieţii sale, dar că, după toate aceste încercări şi ca urmare a întoarcerii şi a căinţei sale, îl va aştepta răsplata cea nepieritoare în Împărăţia iubirii veşnice şi a luminii neînserate, o împărăţie şi o lume în care nu vor mai exista durere, întristare şi suspinare, ci fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu şi cu „prietenii” Săi.
Cunoscând în faptul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos cine este cu adevărat ,,logodnica” sa, dreptul Iosif se angajează mai atent şi mai aproape de Mama Pruncului şi de Pruncul Însuşi, aflaţi în situaţia de a avea în lumea aceasta şi din lumea aceasta pe cineva aproape. Pruncul Iisus şi Maica Lui au avut nevoie de un aproapele. Acela a fost Iosif. Nu ştia bătrânul Iosif că era aproapele Celui Care a fost aproapele întregii lumi şi Care ne va lăsa nu numai o învăţătură teoretică cu privire la aproapele, ci proba existenţială a ceea ce înseamnă aproapele.
În mod obişnuit, prin aproapele înţelegem o persoană cu care putem stabili raporturi în funcţie de ceea ce ne atrage la ea: legătura de sânge, prietenia, frumuseţea, vreun avantaj oarecare. În viziunea Mântuitorului aproapele nu este o persoană care să ne atragă prin ceva anume (prin legături de rudenie, de prietenie, de frumuseţe sau din alt motiv aşteptat de mine însumi). În pilda samarineanului milostiv, El arată cine este cu adevărat aproapele cuiva: omul care se apropie de cel gol, de cel căzut în mâinile tâlharilor, de cel plin de sânge şi aproape mort. Omul care se apropie de cel care este incapabil să răspundă pentru fapta bună pe care i-ar putea-o face cineva; acela care se apropie de cel care are nevoie de ajutor şi care nu poate da nimic în schimb pentru ceea ce primeşte. Este cel care are nevoie de noi, dar este şi cel care se apropie de cel în nevoie, în suferinţă.
Ce om sănătos ar putea spune că nu are nevoie de nimeni sau că ar fi incapabil să se apropie de cineva în necaz şi să-i ofere ajutorul? Nici un om sănătos. Ca să fii aproapele cuiva trebuie să ai un dram de sănătate autentică, ce ţine nu atât de biologia proprie, ci de dimensiunea spirituală a fiecărui om. În lume, toţi ne suntem aproapele unii altora, în sensul că avem nevoie de ajutor şi că oferim altora ajutorul. Sau aşa ar trebui să fim. Gândind la suferinţă şi la aproapele, cât şi la modul nostru de reacţie faţă de suferinţa noastră şi a semenului nostru, în calitate de creştini, privim la Învăţătorul, Modelul de viaţă şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. El este Cel Care, ca Prunc, a avut nevoie de un aproapele, dar Care ne-a explicat şi cine este aproapele. A fost şi a rămas exemplul viu cu privire la modul de raportare a fiecăruia dintre noi la aproapele şi cu privire la cât putem fi de aproape unii faţă de alţii în suferinţă, ca fenomen, ca fapt general-uman, în suferinţa obiectivată în semenul nostru. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Samarineanul Milostiv şi aproapele firii umane căzute pradă duhurilor rele, ne-a arătat ce înseamnă a fi ,,aproapele” cuiva, dar ne-a arătat şi care trebuie să fie atitudinea fiecărui creştin faţă de suferinţă.
Prin urmare suferinţa nu este subiect de sine stătător. Ea aparţine cuiva, are un purtător. Este suferinţa cuiva, a unui semen de-al nostru. Prin urmare, a avea o anumită atitudine faţă de suferinţă înseamnă a avea acea raportare faţă de semeni care ne scoate din autosuficienţa celui considerat în general sănătos. Înseamnă activarea în noi a acelei dimensiuni a iubirii, care depăşeşte confortabilul şi plăcutul, cultivând ceea ce este înainte de toate necesar.

Despre marea şansă, fericitul prilej şi deosebita ocazie a exersării iubirii faţă de semeni

Suferinţa ne va atinge pe toţi, mai curând sau mai târziu. Putem însă să intuim prin ea perspectivele noi, date fiecărui om, după modelul lui Iisus Hristos. El a asumat suferinţa lumii până la capăt. Şi în momentul acestui ,,capăt”, moartea sa fizică, cerul se întunecă, pământul se cutremură, mormintele se deschid şi unii morţi învie şi se arată în cetate. Catapeteasma templului se rupe în două, făcând ca toţi oamenii să aibă acces la contemplarea celor nevăzute, în Sfânta Sfintelor. Suferinţa, fie că este a noastră, fie a semenului nostru, ne dă posibilitatea să fim aproapele unii altora, dar ea constituie pentru toţi şi pentru fiecare un loc privilegiat de întâlnire a unora cu alţii, dar mai ales cu Iisus Hristos, aflat, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, în stare de jertfă, adică de suferinţă. Suferinţa ne dă ocazia să exersăm iubirea faţă de semeni, după modelul lui Iisus Hristos, în calitate de grijă faţă de viaţa semenilor noştri, mai mult sau mai puţin suferinzi, suferinzi în trup sau în suflet. Grija faţă de semen este iubirea în care responsabilitatea faţă de semeni are o mai mare pondere decât înclinaţia faţă de ceea ce este plăcut şi vrednic de dorit. Iubirea, în calitate de grijă faţă de semenul nostru, activează alte laturi ale sentimentului complex numit iubire. Grija ne scoate din starea de insensibilitate şi indiferenţă, chiar din compasiunea emoţională, dar inactivă. Iubirea, în calitate de grijă, dă calitatea de aproapele celui care nu doar priveşte spre semenul în suferinţă, ci face şi ceva în folosul acestuia. Acest tip de iubire devine cale spre înviere în şi cu Iisus Hristos, nu „iubirea” în care suntem interesaţi de nevoile noastre, ignorând suferinţele semenilor şi evitând întâlnirea şi chiar colaborarea cu Hristos, Care, în calitate de purtător al neputinţelor lumii, împlineşte pe cele neîmplinite şi le vindecă pe cele neputincioase. În grija faţă de suferinţele semenilor suntem împreună – lucrători cu Cel care a venit ca lumea să aibă viaţă, cât mai multă viaţă şi mai puţină suferinţă.
De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti. Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind „iubirea de osteneli a sufletului”, ce constă în „osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie”50. Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este „o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci este o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”35. Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare „omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”36. Şi, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al „plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, dar nu în sensul mândriei, ci al tăriei, al rezistenţei în faţa valurilor agitate şi tulburi ale vieţii. Este surâsul celui întărit în cercuri şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi este fără de folos 37. Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea Slavei Sale, căci „pe măsura întristării este şi mângâierea” – spune Sfântul Isaac Sirul 54. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;0;67598;0;Vasile Răducă – Suferinţa-şi-grija-faţă-de-semeni.html).

Despre Taina Sfântului Maslu – soluţia isbăvitoare şi mântuitoare a Bisericii pentru omul aflat în suferinţă

Taina Sfântului Maslu reprezintă, aşa cum afirma Paul Evdokimov, „o Taină a trupului”. Adresată în special persoanei umane aflate într-o suferinţă provocată de boli fizice, Taina Sfântului Maslu aduce totodată şi o vindecare sufletească profundă. În zilele noastre se cunosc puţine amănunte cu privire la această slujbă liturgică, în special pentru că în anumite regiuni ortodoxe din Răsărit ea se petrece extrem de rar, şi de regulă în cadrul familial restrâns al creştinului bolnav căruia i se adresează.
Vechiul Testament vorbeşte despre o ungere efectuată cu ulei în şase circumstanţe diferite. Ambroise Verheul precizează în ordine următoarele situaţii: încoronarea unui rege, numirea unui preot sau a unui profet, sfinţirea obiectelor utilizate în cult, tratarea rănilor şi vindecarea unei persoane bolnave. Cu privire la ultima situaţie, Verheul afirmă că acest tip de ungere era destul de des utilizat de rabinii iudaici din vremea Mântuitorului. În Mishna şi în Talmud se găsesc precizări legate fie de utilizarea ungerii cu ulei în ziua sabatului (care era permisă în detrimentul celei cu vin sau oţet), fie de compoziţia compresei care putea fi aplicată pe zona dureroasă a persoanei bolnave. În tratatul Berakhot din Talmud se precizează următoarele: „Se permite să se facă şîntr-o zi de sabatţ o compresă pentru o persoană (bolnavă) cu vin şi ulei parfumat amestecate cu apă” (Talmud, Berakhot, I, 2 apud Ambroise Verheul, „The Paschal Character of the Sacrament of the Sick”, în: Temple of the Holy Spirit: Sickness and Death of the Christian in the Liturgy, translated by Matthew J. O’Connell, Pueblo Publishing Company, New York, 1983, p. 250). Dacă în lumea iudaică a Vechiului Testament, şi în lumea greacă în general, ungerea cu ulei era considerată drept un remediu pur natural în anumite cazuri de boală, odată cu Noul Testament lucrurile cunosc o schimbare profundă. Uleiul capătă nu doar o semnificaţie vindecătoare intrinsecă, ci devine materia principală a unei Taine axate pe vindecarea omului ca întreg, dar în special a trupului lovit de boală a acestuia: Sfântul Maslu. Astfel, în Evanghelia după Marcu, la capitolul 6, versetele 12-13 citim: „Şi ieşind, Apostolii propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. Pasajul acesta pare a face o conexiune care va fi amintită adesea în cursul istoriei creştine, şi anume aceea dintre Taina Maslului şi slujbele de exorcizare, dar ne oferă şi o legătură cu iertarea păcatelor. Până în prezent, în majoritatea mănăstirilor şi bisericilor de parohie unde se efectuează o slujbă de exorcizare a unei persoane posedate, aceasta este integrată de obicei sau urmează după săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. De asemenea, persoana bolnavă este sfătuită să se spovedească înainte de primirea Tainei, urmând să primească Împărtăşania după ce i-a fost administrată Taina. Însă pasajul cel mai consistent cu privire la Taina Sfântului Maslu din Noul Testament apare în Epistola Sfântului Apostol Iacov, care precizează următoarele: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 14-16).

Despre importanţa textului din Epistola Sfântului Apostol Iacov

Textul scripturistic de mai sus este cel mai citat şi mai comentat ori de câte ori un Sfânt Părinte dorea să ofere mai multe detalii cu privire la istoricul, conţinutul sau scopul Tainei. De aceea, ne vom opri puţin asupra sa pentru a observa de ce este atât de semnificativ pentru dezvoltarea ulterioară a Tainei. Sfântul Apostol Iacov recomandă persoanei bolnave să cheme preoţii Bisericii. În cursul istoriei, acest plural a căpătat conotaţii absolute, deoarece Taina Maslului este singura dintre toate cele şapte care nu poate fi efectuată de un singur slujitor. În toate scrierile patristice, această regulă este reamintită de fiecare dată. Se consideră, aşadar, că Sfântul Apostol Iacov nu a pus la întâmplare acel plural. Care ar fi conotaţia acestui aspect? În primul rând faptul că, în esenţă, Taina Maslului încearcă să adune comunitatea în jurul persoanei bolnave, astfel încât aceasta din urmă să poată fi reintegrată atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. În istoria Bisericii, una dintre ideile permanente a fost aceea că boala nu este deloc o realitate necesară şi normală. Boala este o urmare a căderii iniţiale a omului în păcat. Este adevărat că nu toate bolile prezente au drept cauză păcatul personal, dar unele dintre ele au această cauză. De aceea, se cere să vină mai mulţi preoţi, acordându-se astfel Tainei şi un caracter de iertare, de împăcare cu comunitatea Bisericii, ai cărei reprezentanţi principali sunt preoţii. Vindecarea, dacă urmează Tainei, se datorează comunităţii, nu capacităţii extraordinare a unui singur preot. Poate că este şi aceasta o explicaţie a numărului multiplu de preoţi care trebuie să fie prezenţi la săvârşirea Tainei.

Despre şansa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu

Un al doilea aspect al Tainei Maslului subliniat de Epistola Sfântului Apostol Iacov constă în rugăciunea preoţilor pentru persoana bolnavă şi ungerea ei cu untdelemn. Această ungere, care este efectuată de şapte ori în cursul Tainei, are o legătură interesantă cu Taina Mirungerii. Deşi Epistola Sfântului Apostol Iacov nu stabileşte nici o legătură în acest sens, istoria liturgică a Bisericii cuprinde asemănări interesante între rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului în vederea ungerii prebaptismale (care se administrează înaintea afundării întreite din Taina Botezului), rugăciunea Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir şi a untdelemnului de la Taina Sfântului Maslu. Într-un fel, Taina Maslului îi reaminteşte persoanei bolnave de făgăduinţa vieţii curate făcută la Botez şi care din cauza propriei slăbiciuni a fost încălcată. Desigur, aceasta nu înseamnă că Taina Maslului este menită să descurajeze într-un fel sau altul persoana bolnavă, ci doar să trezească în ea dorinţa de pocăinţă, de schimbare a vieţii. De aceea, adesea, Taina Maslului este precedată de Taina Pocăinţei şi este urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Al treilea aspect important al Tainei Sfântului Maslu subliniat de Epistola Sfântului Apostol Iacov constă în precizarea scopului său îndoit în formă, dar unic în esenţă: vindecarea trupească şi sufletească, adică a omului ca întreg. Părintele Stăniloae afirmă, de exemplu, că Taina Sfântului Maslu nu este îndreptată exclusiv spre vindecarea trupească, ci şi spre ştergerea acelor păcate de care nu ne mai aducem aminte, precum şi a rădăcinilor pe care patimile le-au creat în noi prin efectuarea unor acte păcătoase pe o perioadă îndelungată de timp (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 174).

Despre Untdelemnul Sfinţit – materia Tainei

Am subliniat în rândurile anterioare, care erau scopurile ungerii cu untdelemn în perioada Vechiului Testament. O parte dintre acestea se regăsesc şi în cadrul diverselor slujbe ale Bisericii, uneori sub forma unor denumiri interesante (untdelemn împărătesc), alteori sub forma unor reale scopuri practice (aşa cum este vindecarea în cadrul Tainei Maslului). Pentru a putea detalia de ce untdelemnul este materia principală utilizată în cadrul Tainei Maslului nu avem nevoie de o analiză prea profundă. Untdelemnul era utilizat încă din Antichitate pentru a vindeca diverse boli sau pentru a ameliora rănile căpătate în muncile câmpului sau în războaie. De altfel, majoritatea protestanţilor consideră până astăzi că Taina Maslului este o simplă formă dezvoltată a actului practic de ungere cu untdelemn în cazul unei boli, fără a oferi cu adevărat şi o uşurare sufletească şi fără a crea posibilitatea întâlnirii între Dumnezeu şi om. Desigur, această opinie este eronată din punct de vedere ortodox, însă la baza ei stă atitudinea protestantă cu privire la textul cuprins în Epistola Sfântului Apostol Iacov. Luther a fost cel dintâi care a criticat această epistolă şi a exclus-o din propriul „canon” biblic, deoarece cuprindea o idee esenţială care contrazicea conceptul său de sola fide, şi anume că, pentru a dobândi mântuirea, mai avem nevoie şi de fapte. Aşadar, istoria protestantă ulterioară s-a putut debarasa cu uşurinţă şi de Taina Maslului totodată, deoarece cel mai important text scripturistic pe care îl avea aceasta la bază se găsea tocmai în această epistolă. Nu este de mirare că protestanţii au respins apoi şi mărturiile patristice bazate şi ele tocmai pe acest text esenţial. În Ortodoxie însă, materia Tainei nu a fost niciodată un simplu remediu pământesc. Nu măslinele sunt cele care fac uleiul bun pentru vindecare, ci harul lui Dumnezeu. Acest fapt poate fi observat şi din rugăciunea de sfinţire a untdelemnului: „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în acest moment al citirii rugăciunii acesteia, toţi preoţii binecuvântează untdelemnul), ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea şi de toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească Preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” (Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 136-137). Această rugăciune frumoasă, creată de-a lungul secolelor, îşi are un corespondent încă din timpul Sfântului Atanasie cel Mare. Unul dintre cunoscuţii săi, Serapion de Thmuis, este primul autor al unei Molitfelnic, adică al unei colecţii de rugăciuni şi rânduieli liturgice. Desigur, timpul a trecut, iar această colecţie a devenit doar o simplă piesă de muzeu pentru liturgişti. Însă, prin străduinţa părintelui Ioan I. Ică jr., conţinutul acestui prim Molitfelnic a fost tradus în limba română pentru prima dată în anul 2008. Aici există două rugăciuni care prezintă accente asemănătoare cu cea cuprinsă în cadrul slujbei Sfântului Maslu. Iată textul primei rugăciuni, care este extrem de importantă pentru subiectul legat de Taina Sfântului Maslu: „Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea şi stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ne rugăm să trimiţi din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă din aceste făpturi ale Tale spre depărtarea a toată boala şi neputinţa, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbinţeli şi tremur şi a oricărei neputinţe, spre har bun şi iertarea păcatelor, spre leac al vieţii şi mântuirii, spre sănătatea şi întregirea sufletului, trupului şi duhului, spre înzdrăvenire desăvârşită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al celui potrivnic, orice lovitură (…) de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat acum, şi de numele Unuia-Născut, şi să se depărteze de la cele dinlăuntru şi din afara robilor Tăi aceştia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi şi a Înviat, şi a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre şi va veni să judece viii şi morţii. Că prin El Ţi se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin” (Canonul Ortodoxiei, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 2008, p. 866). Aşadar, putem spune în mod clar că Taina Maslului avea o structură organizată încă din timpul secolului al IV-lea, deşi aceasta era una destul de scurtă. Fiecare Sfântă Taină a fost aşa la început, modificările intervenind în timp şi lungind treptat durata serviciului liturgic.

Despre caracteristica pastoral – misionară a Sfântului Maslu

În afara importanţei sale practice de vindecare, Maslul are în mod clar o componentă de pastoraţie. Preotul se poate apropia extrem de mult de persoana bolnavă şi o poate îndruma din multe puncte de vedere pe calea mântuirii. Desigur, această ocazie nu trebuie să fie, de asemenea, una de realizare a diverselor practici neconforme cu Taina (precum deschiderea Evangheliei pentru a se ghici dacă bolnavul va supravieţui sau nu; utilizarea untdelemnului rămas de la Taină pentru a sfinţi diverse obiecte aparţinând persoanei bolnave – haine, amulete. Pentru o detaliere în acest sens, inclusiv a componentei pastorale, este potrivit să se citească studiul Părintelui Profesor Vasile Răducă „Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului”, BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 175-190). Însă, mai presus de toate, bolnavul trebuie să simtă reintegrarea sa în comunitate. Nu trebuie să uităm că orice vindecare vine, în primul rând, prin intermediul unei familii iubitoare, iar familia iubitoare a unui creştin este întotdeauna Biserica… (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67593;0; Adrian Agachi Este-cineva-bolnav-între-voi-Să-cheme-preoţii-Bisericii….html).

De ce este importantă Taina Sfântului Maslu pentru credincioşii de rând, adică pentru laici şi mireni?

Credincioşii Bisericii sunt, de regulă, preocupaţi să afle cât mai multe despre slujbele liturgice. Acestea constituie forma principală de contact cu Dumnezeu în Ortodoxie. Biserica Ortodoxă nu promovează nici o religie a cărţii şi nici una pur abstractă. De aceea, prima impresie cu impact enorm asupra unui necunoscător al Ortodoxiei este generată de participarea la minunatele slujbe liturgice care alcătuiesc într-o proporţie covârşitoare ceea ce un creştin consideră a fi modul cel mai intens de comunicare cu Dumnezeu în afara rugăciunii personale. Însă, la o analiză mai atentă a vieţii creştinilor din zilele noastre, constatăm că prezenţa lor la slujbele liturgice se reduce de regulă la Sfânta Liturghie şi, atunci când împrejurările o cer, fie la cununia unor prieteni apropiaţi sau a rudelor, fie la botezarea copiilor acestora. Taina Maslului este, adesea, ignorată sau considerată ca fiind o slujbă adresată exclusiv celor bolnavi sau celor bătrâni. Desigur, o incursiune în istoria scripturistică şi liturgică a Tainei Maslului dovedeşte că aceasta este o părere eronată. Este adevărat că scopul principal al Tainei Maslului pare să constea în vindecarea trupului, aşa cum afirmă spre exemplu Paul Evdokimov (Ortodoxia, trad. arhiereu Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 325), dar nu trebuie să uităm că ea se adresează în egală măsură şi sufletului, curăţind păcatele pe care le-am uitat şi ajutând la distrugerea rădăcinilor patimilor care au invadat inimile noastre (aşa cum afirmă spre exemplu părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 213-214). Din nefericire, aspectul din urmă este cunoscut de foarte puţini creştini şi el merită detaliat şi aprofundat cu fiecare ocazie. De aceea, îi îndemnăm pe această cale pe cei care consideră că nu au nevoie de Taina Sfântului Maslu să se gândească la propria viaţă duhovnicească. O gândire cu adevărat profundă ne va spune că nu am ajuns la desăvârşire, iar Taina Maslului, unde se adună persoanele bolnave şi bătrâne, ne poate arăta, de asemenea, cât de mult au alte persoane nevoie de ajutorul nostru. Taina Maslului ne pune în legătură cu mădularele bolnave ale Bisericii, care au multă nevoie de un sprijin din partea comunităţii. Aşadar, trebuie să încercăm să privim cu alţi ochi această Taină pe care mulţi creştini, din păcate, o ignoră aproape întotdeauna.

De ce este importantă Taina Maslului pentru misiunea pastoral – duhovnicească a preotului?

La această întrebare preferăm să lăsăm un preot să răspundă. Într-un studiu publicat în anul 1989, Părintele Profesor Vasile Răducă afirma următoarele: „Semnul dragostei din partea comunităţii ecleziale vine să confirme şi raporturile bolnavului cu semenii. Ştiut fiind că multe dintre suferinţele fizice se datorează stărilor conflictuale şi tensiunii sufleteşti, lipsei de relaţii normale cu semenii, nu de puţine ori creştinul bolnav este posibil să fie chinuit de gândul că boala lui se datorează realmente păcatelor lui faţă de semeni, iar co-participarea acestora la suferinţa bolnavului vine să confirme că, din partea semenilor, acesta se bucură de dragoste, înţelegere şi rugăciune la Dumnezeu, ca Dumnezeu să dispună modul în care fratele lor să fie izbăvit de suferinţă. (…) Prezenţa mai multor preoţi, cu darurile şi personalitatea lor, la casa sau la căpătâiul bolnavului, vine să sporească atmosfera de rugăciune care se creează la căpătâiul bolnavului, afirmând caracterul profund eclezial al acestei Sfinte Taine” („Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului”, în: BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 183-184). Într-o asemenea atmosferă de rugăciune pentru persoana bolnavă, preotul are ocazia, poate unică, de a discuta într-un cadru solemn cu bolnavul şi a-i deschide acestuia mintea şi inima în vederea primirii lui Iisus Hristos. Uneori, se poate dovedi ultima şansă pentru a face acest lucru. Alteori, va fi doar începutul unei vieţi creştine reînnoite prin vindecarea miraculoasă şi regenerarea sufletească. Însă, pentru a face acest lucru, preotul trebuie să fie pregătit el însuşi să primească în inima sa suferinţa persoanei. Oare ce putem face mai mult atunci când un mădular al Bisericii suferă, decât să suferim şi noi alături de el? Vom încerca şi noi, prin materialele pe care le publicăm aici, să suferim alături de cei care suferă şi să sprijinim, cu puţinul pe care îl avem, misiunea pastorală a Bisericii. În definitiv, nu doar rugăciunea preotului, ci şi cea a comunităţii, lucrează spre vindecarea persoanei bolnave… (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1837;1;67818;0;Adrian Agachi – Taina-smerită-a-Maslului.html).

Câteva concluzii finale şi încheierea

Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: – din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. Este tăria spiritului în faţa valurilor lumii”38. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: – împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos: – Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”



Note Bibliografice:

1 – Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Volumul X, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 139.
2 – Ibidem, p. 116.
3 – Ibidem, p. 117.
4 – Ibidem, p. 234.
5 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 141-142.
6 – Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia…, Volomul VI, p. 261.
7 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236.
8 – Ibidem, p. 251-252.
9 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia…, Volumul III, p. 34.
10 – Ibidem, p. 35.
11 – Ibidem, p. 348.
12 – Ibidem, p. 110.
13 – Ibidem, p. 336-337.
14 – Ibidem, p. 32.
15 – Ibidem, p. 32-33.
16 – Ibidem, p. 348.
17 – Ibidem, p. 84.
18 – Ibidem, p. 349.
19 – Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
20 – Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 140.
21 – Ibidem, p. 144.
22 – Idem, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 134.
23 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229.
24 – Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mănăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia…, Volumul IX, p. 607.
25 – Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia…, Volumul I, p. 311.
26 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia…, Volulmul II, p. 311.
27 – Ibidem, p. 93-94.
28 – Ibidem, p. 119.
29 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
30 – Ibidem, p. 101-102.
31 – Ibidem, p. 104.
32 – Ibidem, p. 224.
33 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 111.
34 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
35 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
36 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 111.
37 – Ibidem, p. 229.
38 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.


Dr. Stelian Gomboş

by

Referinţă Bibliografică

Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din perspectiva învăţăturii creştin – ortodoxe…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 ianuarie 2024