Ion Aldeniu: Dintre scriitorii pe care îi cunoașteți, care dintre ei credeți că ar avea predispoziție nativă pentru teatru, sau care dintre aceștia ar fi putut la fel de bine să fie și actori, nu numai scriitori? Vă întreb pentru că, în literatura română, există foarte mulți actori care au scris inclusiv poezie, dar și foarte mulți scriitori care au creat scenarii de excepție. Mă gândesc la un Ion Lucian, autor al unor versuri foarte frumoase, la Ernest Maftei, la regretatul Iosif Naghiu, ba chiar, mai aproape de noi, la Horia Gârbea. Exemple sunt cu zecile. Dumneavoastră cum vedeți lucrurile?
Marin Ifrim: În primul rând, l-aș menționa pe cel mai apropiat și mai cunoscut scriitor, Liviu Ioan Stoiciu. A scris teatru, a fost premiat chiar de către Nicolae Manolescu. Gârbea e un personaj ciudat. Nu zic că scrie rău, însă are o insolență care nu dă bine la public. Pe mine m-a miștocărit de câteva ori. E consecvent în această privință. Știu că a jignit-o și pe doamna Magda Ursache, o scriitoare ireproșabilă inclusiv din punct de vedere moral. Să sperăm că Horia trece și noi vom rămâne. Mă opresc aici pentru că Horia Gârbea e (și) șeful meu la Filiala Bucale a USR. Dintre buzoieni, știu că au scris teatru sau încă scriu: Valeria Tăicuțu, Nicoleta Cristea Ifrim (scenete școlare), Dumitru K. Negoiță, Aneta Pioară și alți câțiva ale căror nume nu mi le amintesc acum. Totuși, am mai spus-o, liceenii buzoieni scriu teatru la rupere, cum se zice-n limbaj fotbalistic. Am constatat acest lucru în ultimul deceniu, când, anual, am citit zeci și zeci de piese de teatru scurt trimise de elevi la Concursul „Tinere Condeie”. E destul de greu să scrii teatru. Și mai greu e, ca după ce scrii o piesă, să găsești un regizor și un teatru profesionist care să-ți monteze lucrarea.
I.A.: În revistele pe care le conduceți ați promovat și texte de teatru? Vă întreb pentru că, din câte știu eu, revistele literare acordă foarte rar spațiu tipografic pentru piese de teatru, fie ele doar și fragmente…
M.I.: Sincer să fiu, nu prea am publicat așa ceva. Nu am primit astfel de texte. Dacă primim și dacă sunt bune le publicăm fără ezitare. Ca să scrii teatru, sau măcar să frecventezi această specie literară, în bibliotecă sau în sala de spectacole, trebuie să ai o predispoziție spre partea nevăzută a lumii, a individului. Teatrul formează caractere nu doar la actori, ci și la umilii lor admiratori. Eu „judec” oamenii și din acest unghi. Le citesc fețele, mișcările, mersul. Mă uit la clasa politică exact ca la o clasă de actori. În această privință Dumnezeul meu dramatic este I.L. Caragiale. Multă vreme, atitudinea sa față de politicieni mă irita fără să știu precis de ce. Mi se părea că a pus o pecete nefastă pe toți politicienii români ai tuturor timpurilor, că a „compromis” politicul în genere. Acum văd altfel lucrurile. Caragiale nu a mers pe intuiții, a avut certitudini mai ferme decât ale unui criminalist.
I.A.: La Teatrul „George Ciprian” ați face vreo recomandare, vreo piesă a vreunui autor contemporan? E dispusă conducerea teatrului să accepte și piese neprevăzute în repertoriul stagiunilor viitoare?
M.I.: Nu știu ce să vă spun, e o chestiune serioasă. Știu doar că actualul director, Gina Chivulescu, are o deschidere onestă spre calitate, spre performanță și spre așteptările firești ale spectatorilor. Teatrul buzoian are un secretar literar de excepție. E vorba despre Marina Diana Hanganu, căreia, cu ani în urmă, când era elevă de liceu, i-am prefațat cartea de debut, un roman uluitor pentru un copil de vreo 11 ani! Între timp, copilul de atunci a devenit un intelectual de elită care eclipsează cunoștințele mele teatrale. Totuși, am făcut câteva propuneri de montare a unor piese. Le-am făcut doar așa, în scris, în articole publicate în periodice. M-am gândit în mod special la regretatul Constantin Brăescu și la Clelia Ifrim. Doamna Clelia nu-mi este rudă, am mai făcut această precizare, e doar pseudonimul unei scriitoare din București, care scrie teatru cu o lejeritate grandioasă. Îmi amintesc cum, în urmă cu vreo trei ani, fiind în juriul Concursului Național de Creație Literară „V. Voiculescu”, am fost singurul care nu am votat o carte de-a acesteia. Am crezut că voi fi considerat rudă cu autoarea. A fost o naivitate, ca să nu-i spun altfel. Cu sau fără votul meu, Clelia Ifrim tot ar fi luat premiul respectiv. Acum lucrurile au intrat în matca lor firească și mențin o legătură decentă cu această autoare deosebită, membră a Uniunii Scriitorilor din România și destul de cunoscută și în afara țării.
I.A.: Apropo de spectatori, din câte știți, din experiența dumneavoastră, credeți că teatrul buzoian are fani deosebiți, spectatori din cei „înrăiți”, ca să zicem așa, din cei cărora nu le scapă nicio premieră, niciun spectacol?
M.I.: Mă luați prin surprindere. Dați-mi voie să-mi organizez un pic răspunsul. Sunt aici nuanțe pe care nu vreau să le evit. Eu cred că, în primul rând, cel mai fidel „fan” al Teatrului „George Ciprian” este Consiliul Județean Buzău. Fără tăgadă. De la înființarea teatrului, de 21 de ani, acest Consiliu, indiferent de coloratura politică, a fost foarte bine intenționat în privința teatrului. Nu spun că nu ar fi fost nevoie de fonduri bănești mai mari, dar nici nu am cum să nu recunosc interesul permanent al Consiliului pentru cultura teatrală. E o chestiune demonstrată de realitate, de fiecare stagiune în parte. Nu sunt un „fan” al Consiliului Județean Buzău, dimpotrivă, însă nu pot să nu recunosc meritele acestei instituții. În privința spectatorilor, vă pot spune că, dintre miile de oameni de toate vârstele, cei mai prezenți în sala teatrului sunt elevii, începând cu cei din învățământul primar, continuând cu cel gimnazial și liceal și până la studențime. Rolul teatrului buzoian și-a atins scopul, cred eu, pentru că deja acesta înseamnă o instituție educațională. Totuși, ca o curiozitate demnă de un top național, cel mai fidel spectator pe care l-am cunoscut eu se numește Mihai Iarca, un tip de vârsta mea, cu figură de actor, așa, o față charismatică, colecționar de afișe și de pliante de teatru. E originar din Râmnicu Sărat. E prezent peste tot unde se întâmplă câte un eveniment teatral care ține de sufletul și intelectul lui Mihai Iarca. Inclusiv la marile teatre din București. L-am întâlnit la Casa de Cultură „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, la sala Teatrului „George Ciprian” etc. Știu că se duce, când îl cheamă dorința din străfundul memoriei și instinctului său de om cultivat, la Focșani, București etc. Își sacrifică timpul și banii pentru această distincție nobilă care e teatrul. Vă dau un exemplu concret. Acum vreo 15 ani, nu mai rețin exact când, după un specatacol deosebit, Mihai Iarca a venit în culise. Vroia să discute cu un actor, nu mai rețin cu cine, cred că îl căuta pe Sebastian Papaiani. Sau pe Adriana Trandafir. El știe mai bine. Neatent, prins de aura actorilor care se îndreptau spre cabine, Mihai Iarca s-a lovit cu capul de una dintre ștăngile scenei, o ștangă coborâtă de mașiniști imediat după terminarea spectacolului. Mihai Iarca avea o cămasă albă impecabilă. În câteva secunde aceasta s-a înroșit de sânge. Bietul meu prieten, ca să zic așa, pentru că face parte din memoria mea afectivă, arăta ca un Iisus într-o lume rostuită după legile absurdului. Avea o rană deschisă la cap, undeva în creștet. Ce imagine! Nu am să uit niciodată așa ceva. Unui astfel de om i-aș oferi un abonament național la toate teatrele din România! Ar merita din plin această atenție. Fără astfel de spectatori, uneori mai culți decât criticii de teatru, ar fi ca și cum nu am mai avea de ce să facem diferența dintre teatrul din noi și teatrul ca artă pură! E vorba despre calitate și despre noblețe.
Teatrul George Ciprian, Buzau
Ion Aldeniu
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..