Ion Aldeniu: Butada „castigat ridendo mores” („comedia, râsul îndreaptă moravurile”), atribuită poetului J. Santeul (1630-1697) și dată actorului italian Domenico ca s-o pună pe copertina teatrului său o vedeți aplicată și în piesele de teatru jucate la „George Ciprian” ?
Marin Ifrim: Da, înțeleg, îmi puneți o întrebare delicată. Vă răspund la fel de delicat. Teatrul nu înseamnă numai comedie, numai trimitere la moravuri și numai ”îndreptări morale”. Pentru mine, teatrul, fiecare piesă care îmi place, înseamnă educație. Eu prefer piesele triste, cu mesaj „tonic”, dramele dintre lumi, dintre perechi și dintre conștiințe. Nu mă duc la niciun spectacol ca să râd. Mă duc la spectacole de teatru ca să-mi verific „glicerina”, ca să zic așa. Un astfel de act de cultură înseamnă și un set de „analize” pe… spectator, pe artiști, pe artă. Sunt dificil. Din cauza asta nu am vrut niciodată să fiu șef peste ceva, peste cineva. Aș fi fost un fel de „nebun” precum Lucian Pintilie sau Andrei Șerban. Fabulez. Ei ar trebui să mă invidieze pe mine, nu eu pe ei. Din fericire, ei nu mai au măsura timpului în domeniul artei. E ceva monstruos, îți trebuie mult curaj și fermitate a conștiinței ca să realizezi că ești doar un neuron ascuns în mațul gros al culturii universale. „Și cu asta ce-am făcut?” – vorba lui Constantin Tănase! Mai nimic și mai de toate. Teatrul ne face să supraviețuim fără umilințe autentice, fiecare piesă de teatru e o șansă de a rata personaje culpabile și a păstra în viață modele umane. Eu sunt pentru teatrul fără devize administrative. Apropo, Teatrul „George Giprian” are un ADN garantat. Aici nu mai e nevoie de tratamente culturale. E vorba despre un teatru care vine chiar din vremurile miraculoase ale lui I.L. Caragiale. George Ciprian abia e la început. Fără devize!
I.A.: Mă refeream doar la simplul fapt că fiecare spectator, fiecare om are dreptul la o educație transmisă discret și prin astfel de… devize. Credeți în „manipularea” spectatorului? Vă amintiți de primele piese văzute de dumneavoastră în copilărie?
M.I.: Am amintiri difuze. Eram prea mic și prea puțin atras de teatrul realizat la finele fiecărui an școlar. Treburi amatoristice. Unii dintre colegi erau fericiți, eu mă uitam la repetiții ca la o corvoadă. Nu făceam parte din „distribuție” și nici măcar din corul școlii. Aveam, categoric, o voce distinctă precum un măgar care astupă trilurile privighetorilor. Chestie de „grosime” a gâtlejului și de prea puțină adâncime a urechilor. Mie îmi plăcea teatrul real, cel făcut instantaneu, de oamenii din jur, în aer liber. Ca și acum! Nu vă puteți închipui cu câtă pasiune neagră privesc viața politică, actorii politici, analfabeții cu doctorate. Eterna lume a lui Caragiale. Mă uit la televizor cu o poftă nebună de a număra proștii veacului. Prefer posturile T.V. și programele imunde, cele în care politicienii au impresia că sunt frumoși și că telespectatorii se uită la ei ca-n niște oglinzi fermecate care îi fac și pe ei după chipul și asemănarea acestor iluzii, ca să nu le zic caricaturi. Of, biata țărișoară suspină în pieptul meu de patriot îndrăgostit de o altă Românie. Cea a lui Eminescu și a lui Caragiale. Cu sictir la zi! Știți când am conștientizat cu adevărat importanța teatrului? La Brăila, la Teatrul „Maria Filotti”. Aveam vreo 16-17 ani și îmi plăcea să intru în sala de spectacole de acolo. Stăteam pe lângă Nicu Alifantis. Mi se părea că sunt în preajma vreunuia dintre cântăreții formației Beatles. Teatrul avea o sală tare frumoasă, în care, după foarte mulți ani, aveam să primesc un premiu literar. Stăteam într-un fotoliu din sală când mi-am auzit numele. Am urcat pe scenă ca să primesc diploma. Cam atunci am început să intru în rolul meu de poet. După ani mulți de la plecarea din orașul adolescenței mele și din orașul lui Mihail Sebastian și al lui Fănuș Neagu, ca să nu mai pomenesc de Panait Istrati, mă întorceam acolo în calitate de „poet”. Să fie primit.
I.A.: E interesant ce spuneți. Trebuie să existe și o vârstă mai „tragică”, mai aproape de cultura teatrală în care să fi fost mai mult decât un spectator…
M.I.: Exceptând anii de muncă de la „George Ciprian” nu am nimic care să aibă vreo importanță în această privință. A, da, îmi amintesc de perioada în care am fost soldat și caporal în slujba patriei socialiste! Neavând nicio cumetrie cazonă în târg, am fost chemat la comisariat pentru „încorporare”. Vă închipuiți, un fel de reîncarnare în corpul țărișoarei. Am trecut și prin piesa asta, un spectacol cu plutonieri importanți, cu locotenenți fuduli de parcă luptaseră la Waterloo etc. M-am prezentat la Comisariat cu o valiză de lemn, una masivă, cam cât o jumătate de sicriu, vopsită într-un gri bacovian, grea precum un tanc sovietic, făcută de vărul meu Costel Gherghe, din satul Hoinari, comuna Droguri, județul Brăila. El era tâmplar la Fabrica de Chibrituri Brăila. Meseriaș! E fiul lui mamaia Sița, sora mai mică a mamei mele. Și-am plecat la armată. Am fost dus departe de tot, la Arad, în cetatea Mariei Tereza, pe malul Mureșului. Dacă ar fi fost război aș fi fost trimis direct la Budapesta sau în Munții Tatra. Regulile în teatrul vieții le fac pițifelnicii cu vată de oțel sub umeri. La Arad, altă piesă de teatru, fiind chimist de profesie, am fost repartizat la plutonul de cercetare chimică și de radiație, al cărei șef era mr. Gheorghe Filip, un tip foarte inteligent, cocoșat ca și mine, autor al unor articole profesionale de excepție. Șoția acestuia era actriță la Teatrul de Stat din Arad. Nu-i mai știu numele. Dacă tot avem o discuție așa de lungă, ați putea afla unele amănunte!
I.A.: La fix. Sunt în legătură permanentă cu marele actor și poet Duca Radu Cazan, fost director la Teatrul din Arad! Acesta, după facultate, a lucrat în București, sub directoratul lui Radu Beligan și sub cel al lui Liviu Ciulei. Buzoian de-al nostru, de top. Pe 12 septembrie 2017 împlinește 80 de ani. A fost un actor foarte muncit, a lucrat și la teatrele din Vaslui și Târgu Mureș, apoi a ajuns la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad, unde și-a desăvârșit cariera. A jucat și în filme.
M.I.: Știam câte ceva. Bietul maior Filip dacă ar fiu știut câte ceva despre Radu Cazan, m-ar fi tratat cu milă dublă. Ce e drept, nici eu nu prea auzisem despre actorul Radu Cazan, decât din… auzite! În fine, maiorul Filip, după multe chestiuni de subordonare a mea față de mediul cazon, mi-a găsit un loc blând prin care să mă pună la muncă. Eu vă povestesc aici cum teatrul face parte inclusiv din Biblie. Domnul maior m-a pus să măresc niște „gravuri” militare referitoare la armele de distrugere în masă. Măream imaginile de pe cărți de specialitate, pe planșe mari, carton „Duplex”, pentru instrucția soldaților. Pe spatele fiecărei lucrări trebuia să semnez și să pun data. Am făcut această muncă vreo câteva luni, închis într-un spațiu de instrucție pe domeniul respectiv. Aveam un fel de normă. Trebuia să fac măcar 3 „cartoane” zilnic. Eu făceam câte 5. Eram închis în această sală de instrucție zilnic între orele 8,00 și 17,00. Mi se aducea mâncarea de la cantina regimentului după ce mâncau toți militarii. Inclusic ceaiul. Ca la câinii de rasă. Într-un fel, eram scutit de multe. Nu mai făceam instrucție și alte cele.
I.A.: Partea de „teatru” vă rog!
M.I.: Da, mă iau cu vorba. La un moment dat, am refuzat să mai fac acele planșe imense. Parcă eram într-un laborator de anatomie. Am făcut un fel de grevă a foamei, ceva timid. M-a luat de mână și m-a dus la arest. După ce am fost închis într-un loc cu un fel de grătare de duș pe jos, „la țambal”, cum se spunea atunci, după vreo două minute, maiorul meu s-a întors la celulă și m-a „eliberat”. Îi părea rău tare de tot. Mă avea pe conștiință. Parcă avea lacrimi în ochi. Eu aș fi dormit și pe acele scânduri împuțite. Aveam ambâț. După vreo câteva zile, dl. maior m-a scos la teatru, chiar la teatru. Am văzut o piesă, un spectacol oarecare. Mai fusesem acolo cu tot plutonul. Ne ducea el ca să aibă teatrul spectatori iar noi educație dramatică și soția spectatori. Nu zic că nu-mi plăcea. În fine, ca să anihileze juvenilul meu protest, domnul maior m-a scos în oraș, la o cofetărie, unde dumnealui avea o cunoștință, o fată frumoasă care mi-a pus pe masă, la comanda șefului, o cafea, o ciocolată și câteva picături de coniac strecurate în cafea. În acest timp, cât vorbea cu acea tanti, mă mângâia pe ceafă și spunea că sunt ca și copilul său, că mă iubește etc. Impresie artistică. După toate astea, ajuns în unitatea militară, mi-a spus-o în clar: „Să nu ți-o iei în cap, te bag în pizda mă-tii, acum mergi la bulău”. Știam că nu o să mă ducă „la bulău”. Asta e, domnule Aldeniu, am jucat și eu la Arad, ca figurant în arest militar. Haideți să vorbim despre Radu Cazan, despre neamul acestuia. Îmi face plăcere. Mi-l pot imagina pe Radu Cazan aniversat la Teatrul „George Ciprian”, la Buzău cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani? E o întrebare retorică, firește.
Ion Aldeniu



![]() |
Referinţă Bibliografică |