Din seria: “Liturgica și spiritualia”



Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii



Motto: Împărtăşania nu se dă celui cuminte şi moraliceşte impecabil, dar cu pretenţia că „i se cuvine”, ci se dă celui ce este în permanentă stare de pocăinţă, care are conştiinţa că a „cheltuit în păcate viaţa lui” şi care, la fiecare Sfântă Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roşcove ale unei existenţe (încă) în afara lui Dumnezeu la negrăita veselie a Cinei la care se jertfeşte „viţelul cel îngrăşat”. (Pr. Constantin Sturzu)


Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne „branşa“ sau “conecta” la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ“, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti, coborârea Treimii în spaţiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind şi rămânând întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh“) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“).
Atunci când prin Sfânta și Dum¬nezeiasca Eu¬ha¬¬ristie puterea ce¬rului inundă fra¬gi¬¬litatea pământului, omul de¬vi¬ne fiinţă liturgică, adică îşi tră¬ieşte viaţa, bucuriile, grijile, fră¬mântările şi neliniştile lă¬un¬trice în contextul luminat al li¬turgicului. Conştientizează fap¬tul că firul vieţii trebuie de¬ru¬¬lat în sfera liturgicului. Porii e¬¬xistenţei lui absorb vinul şi pâi¬¬nea euharistică. Se îndu¬l¬ceş¬¬te din/prin trăirea Li¬tur¬ghiei (Liturghier, 2012, p. 366: „În¬dulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris¬toase, şi m-ai schimbat cu dum¬nezeiasca Ta dragoste“). Ori¬ce „debranşare“ sau “deconectare”de la acest con¬text liturgic este identică cu pla¬sarea omului în lumea lui tha¬natos. Ştim din experienţa sfin¬ţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă.
Bunăoară, Sfântul Ignatie numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie.
Biserica se defineşte în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul şi Sângele Domnului; în consecinţă, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viaţă, în Euharistia Bisericii (Sfântul Ignatie, op. cit., p. 100).
Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Iisus Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33). – această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!….
Euharistia – „medicamentul nemuririi“
În Sfânta Liturghie primim „me¬dicamentul nemuririi“, Sfân¬ta Cuminecătură, frân¬gând o singură Pâine, care este un me¬dicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament cu¬ră¬ţi¬tor. Aici ni se dăruieşte Însuşi Iisus Hris¬tos, sub chipul vinului şi al pâi¬nii euharistice, preschimba¬te în Trupul şi Sângele Lui. Es¬te locul întâlnirii noastre reale, per¬-sonale şi comunitare cu Iisus Hris¬tos şi prin El cu întreaga Sfân¬tă Tre¬ime. Este toposul şi tro-posul nos¬tru de îndumne¬ze¬i¬re.
Acest „medicament“ ne poa¬te vindeca de toate rănile mor¬ta¬¬le ale secularizării, înţeleasă ca lipsă de dragoste faţă de via¬ţa liturgică a Bisericii. Mai mult, încredinţaţi fiind că este „me-dicament“, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cumi¬ne¬că¬tură ca pe un „premiu“, ca pe o „răsplată“ pentru nevoinţele noas¬tre, ci ca pe hrana care ne în¬dumnezeieşte şi ne face să de-venim „mai oameni“.
Disponibilitatea anemică în a „digera“ aceste sensuri teolo¬gi¬ce adânci, pe care ni le oferă Li-turghia, ne „catapultează“ în ce¬ea ce mulţi teologi numesc „cri¬ză liturgică“.
Misterul liturgic, sensurile pro¬funde pe care le reclamă Dum¬¬nezeiasca Liturghie se cer a fi aprehendate pentru a în¬les¬ni, a zămisli actul experienţei e¬cle¬siale, setea de a trăi ceea ce a¬u¬¬zi. Neînţelegând (nu ne¬a¬părat lo¬gic), nu ai cum să tră¬ieşti (cele li¬turgice), şi ne¬tră¬in¬du-le, nu ai cum să le înţelegi. Tră¬irea are drept premisă teo¬lo¬¬gică înţe¬le¬ge¬rea, tâlcuirea ac¬te¬lor, a texte¬lor liturgice. E¬xer¬ci¬ţiul (în sensul de askisis) her¬me¬neutic pe tex¬tele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „cri¬ză liturgică“ care bân¬tuie so¬cietatea de astăzi.
Această „criză“ îşi are confi¬gu¬raţia ei precisă: creştinul, în ge¬neral, are o conştiinţă foarte la¬xă din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fă¬ră perspectiva şi tensiunea aş¬teptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. În acest sens, (unii) mirenii de¬vin simpli asistenţi în actul li¬turgic. Totul este transformat în „ce bine m-am simţit astăzi la sluj¬bă“, fără să simţim că viaţa noas¬tră este reconfigurată din te¬melii prin participarea la os¬pă¬ţul euharistic: „Arată-mă lo¬caş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Îm¬păr¬t㬺aniei“.
Împărtăşire rară sau deasă – o falsă dilemă
Această lipsă de metaboliz¬a¬re a duhului pe care îl implică Dum¬¬nezeiasca Euharistie este strâns legată de perspectiva fal¬sei dileme despre rara sau dea¬sa împărtăşire, dilemă amplu dez-voltată în cadrele rapor¬tu¬¬lui din¬tre vrednicie şi nevrednicie.
Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare îm¬părtăşiri este nevrednicia. Con-siderăm că este o motivaţie di¬a¬bolică, chiar dacă termenul es¬te foarte dur. De ce? Nevred¬ni¬cia care ne ţine departe de Iisus Hris¬tos este una diavolească. În schimb, nevrednicia care ne a-propie de Iisus Hristos, singurul ca¬re ne face cu adevărat vrednici („Şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine“), ca urmare a inimii noastre zdro¬¬bite de durerea pocăinţei, es¬te una dumnezeiască.
Diavolul lucrează întotdea¬u¬na în contratimp: când pri¬mi¬¬lor oa¬¬meni, Adam şi Eva, Dum¬¬nezeu le-a spus să nu mă¬nânce din pomul cunoştin¬ţei binelui şi ră¬ului, diavolul le şopteşte să mă¬nânce că vor a¬junge ca Dum¬¬nezeu; când Iisus Hris¬tos, în Le¬¬gea harului, ne spu¬ne: „Lu¬aţi, mâncaţi (…); Beţi dintru a¬ces¬ta toţi (…)“, dia¬¬volul ne şop¬teş¬¬te că nu suntem vrednici, deci să nu mân-căm. Prin ur¬ma¬¬re, diavolul ne şop¬teşte să mân¬¬căm tocmai a¬tunci când nu trebuie să mân¬căm şi să nu mân¬¬căm tocmai atunci când este ne¬voie să mâncăm.
Pentru foarte mulţi func¬ţio¬nea¬ză următorul clişeu: deasa îm¬părtăşire și bagatelizare, res¬¬pe-ctiv rara împărtăşire și con¬şti¬¬entizare, evlavie, cinste. În o¬pinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa îm¬păr¬t㬺i¬re cu frică şi cutremur, respectiv ra¬ra împărtăşire și ba¬ga¬te¬li¬za¬re. S-ar putea ca „adevărul să fie undeva la mijloc“: „Personal, nu cred că administrarea di¬s¬cre¬-ţionară a Sfintelor Taine este un spectacol ziditor de suflet, ca¬¬re să excludă şi perspectiva ba-nalizării, dar în aceeaşi mă¬su¬ră deplâng vidul duhovnicesc din faţa preotului care, cu po¬ti¬rul în mâ¬nă, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să se mişte. Între cele do¬uă extreme – frecvenţa ne-cen¬¬zurată şi absenţa pioasă – a¬de¬vărul poate fi, ca de obicei, la mij¬loc“ (Bartolomeu Anania, Ar¬hiepiscopul Clujului, Cartea des¬¬chisă a Împărăţiei. O înso¬ţi¬re liturgică pentru preoţi şi mi-reni, Bucureşti, Editura In¬sti¬tu¬¬tu¬lui Biblic şi de Misiune al Bi¬se¬ricii Ortodoxe Române, 2005, p. 251). Domnul ne cere con¬şti¬in¬ţă curată, sete de a-L pri¬mi sub chipul Euharistiei, nu dez¬ba¬-teri în ceea ce priveşte di¬lema ra¬ră sau deasă îm¬păr¬t㬺anie.
Euharistia – locul, şcoala unde învăţăm să mulţumim
Sfânta Liturghie este prin ex¬celenţă actul de mulţumire al o¬mului pentru toate bunătăţile pe care le revarsă Dumnezeu pes¬te umanitate şi peste creaţie (Li¬¬turghier, 2012, p. 172: „Pen¬tru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Du¬hului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe ca¬re nu le ştim; pentru binefa¬ce¬¬rile Tale cele nearătate şi a¬ră¬tate, ce ni s-au făcut nouă“).
În frumuseţea slujirii şi par¬¬ti¬¬cipării la Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie în¬vă¬ţăm cu adevărat cum să mul¬ţumim. E¬u¬¬haristia este ar¬he¬tipul ori¬că¬rei mulţumiri (Li¬tur¬ghier, 2012, p. 175: „Ale Ta¬¬le dintru a¬le Tale, Ţie adu¬cem de toate şi pen¬tru toa¬te“). Toate actele noas¬tre de mul¬ţu¬mi¬re de aici îşi trag orginea sau o¬bâr¬şia (Li¬turghier, 2012, p. 172: „Să mul¬ţumim Domn¬u¬lui“).
Dacă nu ştim să mulţumim pen¬tru toate („cruce, groapă şi pen¬tru înviere“), este semn că în¬că nu am frecventat şcoala mul¬¬ţ¬umirii din spaţiul Li¬tur¬ghiei, Sfân¬¬ta și Dumnezeiasca Euharistie. Ori¬ce ne¬mul¬ţu¬mire de a noastră este si¬¬no¬nimă cu disocierea de du¬hul Li¬tur¬ghiei, dacă nu chiar ne¬ga¬rea, vo¬lun¬tară sau invo¬lun¬¬tară, a ei.

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Din seria: “Liturgica și spiritualia” Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 august 2026