HIPERBOREEANĂ
Oricât te-ar intriga Hiperboreea
Uimindu-te mai mult decât femeia,
Oricât te-ai îndoi sau chiar n-ai crede
În existenţa ei, aici se vede
Ca-ntr-o oglindă magică şi clară
Că scribii antici nu se înşelară
Considerând acest tărâm mirific
C-ar fi chiar plaiul nostru mioritic
Vestigiile şi-alte argumente
Atestă cu asupra de măsură
Manifestările-i etern prezente
În fabulos-bogata ei natură
Iar de mă-ncumet să prezint o faţă
A lumii noastre hiperboreale(reene)
E pentru că istoria ne-nvaţă
Să luminăm aspectele reale(perene)
Să ne mândrim cu cei ce-am fost odată
Dar şi cu cei ce printre noi trăiesc
Şi fac să recunoască lumea toată
Nemărginitul spirit românesc
Nu doar strămoşii noştri legendari
Putură să uimeasc-o lume-ntreagă
Şi-n lumea noastră se ivesc Icari
Dedali şi Prometei grozavi, măi dragă.
Şi-s fericit, aici să vi-i prezint
Pe cei, câţiva, care m-au dat pe spate
Şi-mi vor rămâne-n suflet, un alint
Şi-o mângâiere în eternitate.
***
U R I A Ş I I M E I M I O R I T I C I
In memoriam
Bunilor şi nepreţuiţilor mei colegi
şi prieteni
Uriaşul VasileGorduz (apud Aura Christi) ,
Ion Buleandră-actor şi director de teatru,
Doru Moţoc-poet, jurnalist, eseist, dramaturg. .
Nu-n peşteri adânci carpatine
Nici în siturile arheologice
De pe-ntregul tărâm mioritic
Am descoperit uriaşi.
Mi-a fost hărăzit mie însumi
Ca, provenind din Danubia,
Să cunosc, să-ndrăgesc şi să preţuiesc
Câţiva fabuloşi uriaşi
Din spaţiul evoluţiei mele
Nu ştiu ce fericit miracol
A vrut ca un copil din Trifeşti
Ameninţat de invazia sovietică
Să ajungă-ntr-o şcoală cu mine
Şi, buni colegi şi interni,
Să fim mai uniţi decât fraţii.
Copilul ajuns uriaş
Mi-era ca un frate mai mare
Parcă ne ştiam de când lumea
Se-ntrecea în piese de teatru
Montate, cu alt uriaş,
Desena pe albastrele cuverturi
Figuri şi scene de basm.
Şi-mpreună făceam maratoane
Între internatul de la şosea
Şi liceul din mijlocul urbei.
Îndrăgostit de bolta cerească
Avea cunoştinţe-astronomice
Şi-l auzeam spunând, ca în transă
„Fomalhaaaut ! Fomalhaaaut !”
Dându-ne fioruri puştanilor.
Se spăla pân-la brâu dimineaţa
În plină iarnă,
La cişmeaua din curte
Antrenându-se ca atlet
Iar când s-a deschis şantierul
De lângă lac, s-a făcut muncitor
Pentru niscai parale.
La fel şi în Gara de Est
Muncea noaptea pe brânci
Încărcând-descărcând la vagoane
Ca să ne bucure-apoi
Cu câte-un măr, drept răsplată
Pentru munca de noapte depusă
Nu mai ştiu cum şi când,
După ce-a fost model pentru-o vreme
La Institutul de Arte Plastice,
A urmat consecvent şi a absolvit
Cu brio această şcolire
Intrând în cele mai bune relaţii
Cu specialiştii din branşă
Şi devenind, pân-la urmă,
Uriaşul ce trebuia să fie
Recunoscut, onorat, premiat
Cu cele mai înalte distincţii.
De la el ni se trag monumente
De genială sculptură
Onorând mioritica ţară
Pe întreg mapamondul.
Nu mai puţin decât el
Alt uriaş din Curcania,
Bun coleg şi prieten la cataramă,
Într-o competiţie de invidiat
Cu cel ce pământul ne onorează,
A fost actor şi director de teatru
Al superbei Generaţii de Aur,
Un Ştefan cel Mare magnific
În „Apus de soare” de Delavrancea,
Mi-a fost consătean şi prieten
La fel de-admirat şi iubit.
Şi-n fine, un alt uriaş,
În nici un caz cel din urmă,
Vrednic fecior de dascăli din Rm.Vâlcea,
Care-a văzut “Undeva o lumină”
Şi i-a reproşat lui Godot
Cu o voce lirică inconfundabilă
Că a venit prea târziu,
Fiindu-mi coleg şi prieten
De cămin şi de facultate,
Ca şi de superbe-ntâlniri bahice,
Mi-a rămas juvenil, altruist, ravisant
Sufletul energizându-mi
Pentru întreaga posteritate.
Nu sunt speolog, nici arheolog
Dar spiritu-mi îndrăgostit
Şi însetat de cunoaştere
Recunoaşte-n această tripletă
O confrerie magnifică
Durabilă, nicicând erodabilă.
***
CARAGEALESCĂ
E-he-hei, neicuşorilor,
Ce credeaţi, că dispar
Ca măgarul abulic în ceaţă,
Fără să chiui, măcar,
Că s-a umplut de verdeaţă
Fantasticul Dejagaskar ?
E-he-hei, dragii moşului,
Voi habar nu aveţi cât de mult
Am suferit din iubire,
Câtă energie mi-am irosit
Pentru victoria ei
Precum istovirea ţăranului
În sămânţa şi aburul pâinii,
Voi nu ştiţi că am fost doar o jertfă
Pe altarul divin al vieţii
Şi vi-e greu să mai credeţi o astfel
De mărturisire precum a mea.
E-he-hei, muritorilor,
N-am să plec ca învins !
Dispariţia mea nu va fi
Decât o altă ispravă
Cu alură de farsă
Atâta timp cât realizez
Că dragostea mea
Nemărginit se revarsă.
Au revoir, mes amis,
Ne vom revedea într-o zi
Mai cutezători, mai şarmanţi
Pe tărâmul cu diamanţi
***
ADAMANTINE-2
NOI NE MURIM
Noi ne murim în fel şi chip, bătrâne,
Fără s-avem habar ce va rămâne
Fără s-avem idee cât va bate
Clopotul nostru în eternitate
Noi ne murim, c-aşa ni-i hărăzit
Din clipa când pe lume ne-am ivit,
Fără s-avem nici cel mai mic habar
Câte seminţe ce-am sădit răsar
Misia noastră-i să ne irosim
Cât mai prodigios, în stil sublim,
Chiar dacă nu ne crede nimenea
Iar Cel de Sus s-aleagă ce(cât) o vrea.
Aşa că nu-ntreba cum ne murim
Că n-are nici un sens, doar unanim
Să acceptăm că visu-atât visat
Prin forţa noastră s-a realizat.
***
CU ALTFEL DE SEXTANT
Cât sex cuprinde opera lui Dosto
Sau a lui Dante, a lui Ariosto
Sau orice alt magistru însetat
De dragoste şi binecuvântat ?
Câtă destrăbălare infernală
E-n orice operă universală
Şi cât desfrâu abject, nelimitat
Şi imposibil de eradicat ?
Şi câtă deşucheată nesimţire
Pulsează-n ahtiaţii de iubire
Ce cred absurd că în libertinaj
Îşi pot asigura supremul gaj ?
La dracu’, toată lumea-i hărăzită
Pentru iubire-n scurta ei clipită
Dar, de aici şi până-n sex sfruntat,
E un traseu de neimaginat.
Când specia ne e superioară
De ce către primate se coboară
Cu-atât entuziasm inconştient ?
Să nu mai fie Duhul Sfânt prezent ? ! ?
Nesuferind de pudibonderie
Nu văd cum sexul ar putea să fie
Un Graal, limanul nostru salvator.
Trăind în cultul lui, strig „Halt !, cobor !”
***
ÎN SFERA LIBERTĂŢII
În sfera libertăţii depline, infinită,
„Posibil”,”imposibil” ajung să se confunde
Ca-ntr-un adânc pe care curenţii îl agită
Şi nu distingi nisipul din tulburile unde
Aici, ca-ntr-o geneză eternă şi bizară,
Se desfăşoară cele mai aprige procese
Şi întâmplări de unde e gata să răsară
Continuu lumea care cu vechea se-ntreţese.
Halucinanta luptă a forţelor contrare
În melstromul fantastic ce face şi desface
Cu o repeziciune ce nicio noimă n-are
Distruge chiar ideea de linişte şi pace
Nimic nu e posibil să-şi contureze-o formă
Când însuşi imposibilu-apare şi dispare
În marea-nvârtejire de forţe ce transformă
Orice, oricând, oriunde, ca volbura din mare
Şi, totuşi, nicăierea tu nu te simţi mai bine
Şi mai stăpân pe tine şi-a ta nimicnicie
Ca-n sfera libertăţii totale şi depline
Căci însăşi împlinirea-ţi e liberă să fie.
***
DOMINIC DIAMANT
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..