Mi-e tare grea impusa ta tăcere,
Acum când sufletul meu în ruine
Mai are numai lacrimi de durere
Din primăvara viselor cu tine…
Pustiul mă pătrunde pân’ la oase,
În zeghea despărțirii mă închide,
Iar sufletul deja a hoit miroase
Și agonia morții mă cuprinde.
De ce-ți mai caut oare amintirea,
Când tu m-ai dat deja demult uitării?
Și de ce oare încă-mi las iubirea,
Să îți păzească ușa nepăsării?…
Unde mă uit te văd numai pe tine,
Iar vocea ta mă strigă la tot pasul
Și vai!Dacă ai ști ce greu îmi vine,
Când zorii dimineții-ți fură glasul!
Precum pasărea spin când piere,
Te voi iubi și dincolo de moarte,
Dar plec acum, îmi iau la revedere
De la un vis, dorit realitate…
autor
Dorina Omota
16.03.2016
Din volumul
DINCOLO DE TĂCERE
minunata imagine este creată de
Lucian Opriceanu


