Leila visa fericită. “Aceasta este ţara tuturor făgăduinţelor şi epoca aceasta este din întreaga istorie a umanităţii, cea mai minunată posibil. Compatrioţii mei arabi, rezidenţi în Franţa trăiesc de azi pe mâine, deşi sunt la fel de dotaţi ca mine într-ale vicleşugurilor şi înşelătoriilor. Chiar cei care trăiesc în U.S.A. sunt la limita sărăciei. Dar arabii stabiliţi pe acest pământ miraculos sunt cei mai bogaţi oameni de afaceri. Eu am peste cincizeci de apartamente şi afaceri de la bărbaţii români naivi, înşelaţi de mine. Nu am plătit şi nu plătesc niciodată vreo taxă sau vreun impozit şi am pensie de la stat, fără să fi lucrat vreodată în viaţa mea… doar atunci când am fost prostituată în Libia, dar acei ani nu au contribuit la pensia mea. Au fost anii cei mai negri pentru mine. Mama mea a murit când eram mică. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut niciodată. Se pare că am fost rodul aventurii de-o noapte a mamei mele, cu un turc excroc şi leneş, rătăcit pe tărâmurile arabe. O parte din talentele acestuia se pare că le-am moştenit eu şi mi-au fost de folos cu prisosinţă. Nu aveam decât opt ani când am fost racolată la bordel. Atunci am învăţat ce înseamnă violenţa şi cruzimea bărbaţilor arabi, pe care eu, deşi arăboaică ca origine, i-am urât toată viaţa mea de moarte. Mi-am început viaţa sexuală printr-un viol agresiv, după care am zăcut leşinată mai multe zile la rând. M-am trezit doar atunci când mi-au fost aduşi primii clienţi – bătrâni perverşi, violenţi care mi-au transformat existenţa într-un coşmar continuu, din care nu aveam speranţă, că voi scăpa vreodată.

Norocul mi-a surâs, atunci când pe uşa bordelului intră beat, fără a şti ce face, Vasile, românul venit împreună cu grupul său de constructori, să lucreze pe un şantier în Libia.

Vasile era căsătorit şi avea doi copii. Pentru a câştiga mai mulţi bani pentru familia sa, alesese să lucreze departe de aceasta. El primea bani în Libia pentru munca depusă iar familia primea salariul său în România. Le asigura astfel o viaţă mult mai bună. În plus, le trimitea permanent cadouri, alimente şi îmbrăcăminte, obiecte decorative de provenienţă arabă. Faptul că nu erau toţi membrii familiei împreună era sacrificiul pe care-l plăteau ei, pentru condiţii mai bune de trai.

Vasile lucra de dimineaţă până seara, la fel ca tovarăşii săi, dar posibilităţi de distracţie nu prea existau. Ajuns din greşeală la bordel, bărbatul a fost trimis la Leila. În ţara sa natală nu frecventase niciodată un astfel de loc, pentru că nu exista. Legislaţia nu permitea funcţionarea acestor practici şi legea nu era încălcată, pentru a fi practicată pe ascuns această activitate. De altfel, Vasile îşi iubea soţia şi nu simţise nevoia niciodată, de a o înşela cu altă femeie. Acum însă era singur de cinci ani, de când venise în Libia şi era beat. Vasile nu era prea conştient de cele ce i se întâmplă şi avu senzaţia că picase în braţele senzuale ale Şeherezadei. Farmecul arăboaicei, experienţa sa cu bărbaţii reprezentau ceva inedit pentru el. I se păru că ajunse într-una din poveştile fascinante din „O mie şi una de nopţi”.

Leila a fost şi ea şocată de comportamentul bărbatului. Nimeni nu o mai respectase până atunci. Şi niciun bărbat nu se comportase până în ziua aceea, atât de frumos cu ea, ca Vasile. „Deci nu toţi bărbaţii sunt asemeni compatrioţilor mei”, gândi femeia. „Românii sunt gentili, educaţi, ştiu cum să se comporte cu o femeie, chiar cu una ca mine…”

În zilele următoare, Vasile frecventă regulat locul, devenind client fidel al Leilei. Începu chiar să converseze cu aceasta, pentru că în perioada de lucru, învăţase puţin araba, atât cât să se înţeleagă cu vorbitorii acestei limbi. Leila a fost mobilul care l-a determinat să deprindă mai bine acest idiom. Atracţia pe care o exercita femeia arabă asupra lui era una fatală. Se legase puternic şi nu mai putea renunţa la ea. Uitase de soţie, de copii, de patria sa natală, de rude, de tot ce îl lega de trecut. Trăia doar clipa, prezentul, alături de Leila, femeia vieţii lui.

Zilele şi le petrecea lucrând cu zel, în timp ce gândurile îi erau la Leila, femeia care îi furase inima şi… mintea, pentru că aceasta îi stătea tot timpul, numai la arăboaică. Femeia de treizeci şi cinci de ani, nu era o frumuseţe, dar şarmul asiatic era pentru Vasile extrem de atrăgător. Cu părul vopsit în roşu intens, ca focul, cu bot proeminent şi buze groase, Leila i se părea românului o prinţesă arabă senzuală din poveştile orientale. Începuse să îi placă tărâmurile îndepărtate arabe. Chiar nu se mai gândea la întoarcerea în ţară, unde nu mai se ducea nici în concediu. Dar veni revoluţia şi trebuia să se întoarcă în ţară. Şi nu se putea întoarce singur. Se legase de Leila pe vecie. Nu putea concepe viaţa fără aceasta. Ca urmare îi propuse femeii să vină cu el.

Leila ştia că îmbătrâneşte şi că viaţa sa devine din ce în ce mai grea. Femeile în vârstă, aflate în situaţia ei sfârşeau de obicei, în mod tragic. Vasile reprezenta pentru ea un colac de salvare. Era dificil însă să scape de patronii săi. Dacă ar fi ştiut ce gândeşte, ar fi omorât-o imediat. Trebuia să plănuiască în detaliu scăparea, fuga sa din bordel.

Ocazia a apărut odată cu începerea Ramadamului, sărbătoarea la care musulmanii, după postul negru din timpul zilei, la apusul soarelui erau chemaţi la rugăciunea de seară, la moschee. În clădirea bordelului, rămase de pază doar Ali, un bătrân, neputincios şi cam netot.

Leila veni spre bărbat, rotindu-se în jurul său, îi aruncă câteva priviri şăgalnice şi îl lovi puternic, cu o rangă ce o ascundea în mâini, la spatele său. Apoi fugi afară, comandă un taxi pentru aeroport, unde Vasile o aştepta cu două bilete de avion, via Bucureşti, România.

Drumul i s-a părut scurt femeii. În capitală, s-au cazat la un hotel categoria a doua, mai ieftin. Apartamentul era locuit de soţia lui Vasile şi de cei doi copii ai acestuia. Conform legii socialiste, nu avea nicio şansă, niciun drept asupra apartamentului, copiii având prioritate. Procedura de divorţ însă începuse, încă de când erau în străinătate.

Zilele următoare găsiră un apartament în care să locuiască cu chirie. Vasile căută un avocat pentru a-l reprezenta în procesele de partaj cu soţia şi întâlni o femeie tânără, foarte şmecheră, care îl atrase imediat cu propunerea sa, de nerefuzat:

– Cunosc mulţi judecători. Dacă plătiţi bine, veţi avea câştig de cauză.

– Dar copiii sunt la soţie. Nu pot obţine apartamentul, spuse bărbatul.

– Asta era pe vremea lui Ceauşescu. Acum, cine plăteşte, câştigă.

Şi femeia se ţinu de cuvânt. Le obţinu apartamentul familiei iar soţia şi copiii au fost evacuaţi. Vasile trebuia să le dea însă banii, contravaloarea părţii corespunzătoare acestora, adică o sută de mii.

– Sunt mulţi bani, spuse Vasile.

– Nicio problemă. Voi amâna procesele. Procesul de devalorizare început va dura, astfel încât veţi fi avantajat cu prelungirea termenelor, spuse femeia. Vă costă ceva, dar merită. Veţi câştiga de zece ori mai mult.

Leila se împrieteni cu domnişoara avocat Adina. Intuise că este la fel de isteaţă ca şi ea. Femeia ştia să se descurce. Venise de la ţară, din Valea Pomenilor, făcuse o facultate privată, renumita „Debilu Mind& Spirit” şi s-a descurcat cu succes. Reuşi să găsească filiera să ia concursurile, să ocupe postul potrivit. Cu foştii profesori de la privată, care funcţionau ca judecători, ştia cum să trateze problemele. Doar      le-a fost studentă şi avea experienţa de a promova examenele la aceştia, fără să înveţe mai nimic, pentru că nu făcuse niciodată aşa ceva. Şi desigur, cunoştea procedura concursurilor, ca licenţiată, pentru a ocupa postul de avocat, cu siguranţă. Adina lucra din greu la supermarket pentru a-şi plăti examenele şi concursurile, deoarece mama sa, fără serviciu, nu o putea ajuta, aşa cum făceau ceilalţi părinţi, sacrificându-se, luându-şi de la gură, doar pentru a-şi vedea odrasla, care nu prea le avea cu învăţătura,  cu facultate şi serviciu.

Leila se gândi că Adina dusese o viaţă asemănătoare cu a ei. Între cele două femei se închegă o legătură puternică.

Procesele de partaj au durat până când, cu suta de mii care trebuia să o dea Vasile soţiei şi copiilor, nu se mai putea cumpăra mare lucru. Leila, răzbunătoare le pregătise banii, un săculeţ plin cu monede.

Era timpul acum ca cei doi, să se apuce de afaceri. Şi Adina îi putea ajuta cu tertipurile cunoscute. Puteau ocoli legea, să nu plătească impozite şi să aibă numai avantaje, cu profit maximum posibil.

Atunci Leila gândi visătoare: “România este ţara tuturor posibilitîţilor. Poţi câştiga aici mulţi bani, fără să munceşti deloc, doar prin înşelătorii. Eu sunt înnăscută pentru aşa ceva. Numai proştii muncesc şi sunt cinstiţi. Şmecheria, furtul, înşelătoria fac parte din fiinţa mea, din totdeauna. Este o trăsătură ce mă caracterizează din plin, la fel ca pe mulţi dintre compatrioţii mei care au devenit în această ţară oameni de afaceri foarte bogaţi. Cei care au emigrat în Franţa sunt la limita sărăciei iar cei din Statele Unite de abia reuşesc să trăiască. Însă în aceste țări, la fel ca în patria mea natală, legile sunt stricte.

Leila deveni expertă în afacerile ce le derula împreună cu soţul său. Odată cu extinderea lor, au apărut curând şi problemele.

Cu cât firma lor era mai profitabilă, cu cât câştigau mai mulţi bani, cu atât de mult succesul lui Vasile la femei creştea.

Secretara sa, o blondă minunată îi arunca tot timpul ocheade galeşe, fără nicio restricţie, chiar de faţă de ea, adică faţă de soţie.

Contabila, o brunetă înaltă, îl căuta permanent pe patron pentru a lucra împreună. Iar Leila ştia că Vasile nu era omul care să reziste tentaţiilor unei femei. Şi ea procedase în acest mod, îl cucerise la fel. În ultima perioadă era neliniştită de faptul, că Vasile lipsea mereu de acasă.

– Sunt ocupat cu afacerile, ca de obicei, îi dădea explicaţii omul.

Dar acestea nu erau de ajuns. Pe secretară, contabilă şi celelalte angajate le urmărea chiar ea însăşi. Cu femeile de afaceri cu care intra în contact Vasile, îi era însă greu a ţine socoteala. Şi ce frumoase, ce atrăgătoare, ce tinere erau !

Leila a început să fie roasă de viermele geloziei. Pe zi ce trecea, parcă sentimentul creştea din ce în ce mai mult.

„Trebuie să fac ceva. Nu mai pot continua în acest mod. Eu ştiu ce înseamnă viaţa în nesiguranţă. Nu mai vreau să ajung aşa, la mâna altora. Un detectiv mă va lămuri desigur cum stau lucrurile şi voi şti ce decizii să iau”. Şi Leila deschise laptop-ul, intră pe Internet pentru a căuta o agenţie de detectivi. Nu a fost greu deloc. Suma de bani pe care trebuia să o dea era cam mare. Merita însă.

Peste două ore, Leila era la sediul agenţiei şi dădea detalii legate de obiectul său de interes.

– Doresc să ştiu unde merge soţul meu, cu cine se întâlneşte, unde, cât timp şi ce face în această perioadă. Şi dacă se poate, aş dori fotografii doveditoare, spuse femeia cu necaz.

Domnul Isopescu o sună peste câteva zile.

– Am veşti pentru dumneavoastră. Ne întâlnim la restaurantul „Floarea de Colţ”, la ora unu, spuse bărbatul cu ton serios, ca un profesionist.

Restaurantul era întâmplător aproape de sediul firmei „EXCRO INTERNATIONAL”, al familiei Liga. Leila aşteptă cu nerăbdare întâlnirea. Din momentul în care primise telefonul, avu senzaţia că clipele se scurg extraordinar de greu, de parcă ar fi intrat în labirintul lui Mynos şi de acolo, nu mai au scăpare. Veni însă curând şi clipa dorită a revederii cu detectivul.

– Domnul Vasile are multe întâlniri de afaceri, cu multe doamne.                  Şi bărbatul întinse o listă cu nume de femei şi un pachet de fotografii care aveau pe ele, inscripţionate cu creionul, nume.

„Doamne, ce frumoase sunt !” , gândi Leila. „Toate una şi una ! ”.

– Cu aceasta se întâlneşte însă cel mai des. Iar timpul petrecut nu este numai cel dedicat afacerilor, explică bărbatul şi întinse femeii nişte poze. Una dintre ele era realizată pe plajă, la Mamaia, iar modul de apropiere al celor doi urmăriţi, nu pare a fi al unor afacerişti.

Leila îşi aduse aminte, că în săptămâna precedentă, Vasile a fost plecat cu afaceri la Constanţa.

Detectivul prezentă o imagine dintr-un restaurant select, în care cei doi se sărută la întâlnire şi fotografii cu cei doi în faţa unei vile de lux.

– Este locuinţa femeii, Carla Holstein, o evreică, spuse Isopescu arătând poza unei femei frumoase, blonde cu ochii albaştri ca marea.

„Doamne, ce atrăgătoare este ! ” gândi Leila. „Vasile desigur nu poate rezista farmecelor frumoasei. Acum înţeleg de ce este atât de visător în ultima vreme, ca în perioada când mă cunoscuse pe mine la bordel”.

– Doresc să continuaţi, hotărâ Leila. Plătesc mai mult. Vreau să prelungesc contactul încheiat cu firma dumneavoastră de detectivi.

Femeia se duse rapid acasă şi începu să caute printre lucrurile aduse din ţara sa natală. Răscoli sticluţele şi cutiuţele pline cu prafuri şi licori orientale. De mică, învăţase ca nimeni alta, utilizarea fiecărei substanţe, de la prietena sa mai în vârstă, de la bordel, Aysha. Cu substanțele avute, putea face orice, cu oricine. Doar şi atunci când atrăgea bărbaţii le folosea totdeauna, din abundență. Când dorea să ameţească vreun client, când dorea să adoarmă pe altul, pentru o perioadă de timp sau… pe vecie, nimeni nu ştia mai bine ca Leila să facă acest lucru. Plantele vegetaţiei asiatice îşi făceau efectul rapid şi fără teamă de eşec. Leila se gândi că ar putea să-şi facă noi provizii de la nişte firme arăbeşti din capitală. Trebuia numai să întocmească o listă cu cele necesare şi să vadă cine aduce aşa ceva în ţară. ”Aceasta este soluţia mea de a rezista. Trebuie să scap de Vasile, să rămân cu firma şi apartamentul. Dacă cumva mă părăseşte, ajung în stradă, mai rău decât atunci când eram pe tărâmurile arabe. Atunci, fiind tânără, am avut totuşi o şansă de supravieţuire. Acum însă, trebuie să-mi folosesc celelalte talente, cu care am fost dotată din naștere”, gândi femeia. ”Voi picura treptat, treptat, din leacurile mele, până voi scăpa definitiv de Vasile. Acum ! Doar astfel voi supravieţui ! Trebuie să lupt pentru viaţa mea”, se încurajă Leila. ”Doar sunt o luptătoare. Nu voi lăsa eu să mă mai înfrângă un bărbat, niciodată”.

Vasile o sună spre seară.

-Am mult de lucru cu afacerile. Nu voi veni acasă la noapte. Voi lucra continuu, spuse bărbatul cu îngrijorare în glas, pentru a fi convingător.

”Ştiu ce faci”, îşi spuse Leila şi sună detectivul pentru a-l trimite pe urmele soţului. ”Mergi desigur la Carla !”, rosti femeia cu furie.

A doua zi, Leila veni de dimineaţă, la firmă.

– Ai lucrat mult, serveşte cafeaua aceasta fierbinte, spuse femeia întinzând ceaşca cu trandafiri rozulii, în care, cu câteva minute înainte turnase câteva picături, din licoarea aflată în sticluţa din buzunarul său. Şi aşteptă pentru a urmări cu atenţie, dacă bărbatul bea cafeaua.

Vasile sorbi lichidul, încurajat de îndemnurile femeii, nu neapărat pentru că dorea să servească o cafea, ci mai mult pentru a face plăcerea soţiei sale, pe care o înşela şi faţă de care se simţea dator.

– Nu mă simt prea bine. Am palpitaţii şi parcă nu pot respira, spuse bărbatul sfârșit.

– Ţi se pare. Este numai o impresie. Ai obosit puţin. Dacă ai lucrat mult, toată noaptea… Dar trece… Bea puţină apă rece, spuse femeia şi turnă apă minerală, într-un pahar de sticlă verde şi-l întinse bărbatului.

– Respiră puţin aer curat pe terasă, spuse Leila, în timp ce deschidea uşa balconului.

Vasile îşi reveni puţin. Gândul la Carla îl linişti şi-l făcu fericit pentru câteva clipe. Apoi auzi vocea impunătoare a Leilei şi-i crescu din nou tensiunea. Sângele îi năvăli cu repeziciune în obraji. Simţi cum inima începe să-i bată cu putere, de parcă ar fi dorit să sară din pieptul său.

Săptămânile următoare, Leila strecură regulat amestecurile sale, în mâncarea şi băuturile consumate de Vasile.

”La mine nu păcălit”, îşi spuse Leila, ca de obicei.

Amândoi încheiaseră recent un contract profitabil, pe termen lung și se aflau împreună, la sediul firmei cu care colaborau.

În semn de încheiere a tratativelor, patronul deschise o şampanie.

Leila luă prima paharul, scutură pe ascuns praful din cutiuţa sa din poşetă şi îl întinse lui Vasile, apoi apucă de picior, un alt pahar plin.

Observă imediat cum Vasile ameţeşte, se clatină şi cade. ”Mi-am realizat planul, așa cum mi-am dorit. Substanța și-a făcut efectul ! ”.

Se apropie de el pentru a-l sprijini. Bărbatul căzu neputincios pe ea.

– Repede, Salvarea ! Cred că a făcut infarct, ţipă Leila cu disperare.

Echipajul sosi destul de repede, într-un sfert de oră.

Medicul începu procedura de resuscitare. Fără succes însă.

– Nu mai avem ce face ! Este mort, declară doctorul.

”La mine nu păcălit”, îşi spuse Leila, în timp ce izbucni într-un plâns isteric. ”Afacerea este acum a mea. Sunt miliardară ! ”. Şi o sună pe Adina, avocata, pentru a-i întocmi actele de moştenire, de proprietate.

Când au fost înștiințați de decesul lui Vasile, au apărut ca moștenitori și copiii lui Vasile. Leila nu concepea însă a le da vreun leuț acestora.

Adina îi spuse să nu se impacienteze:

-Știi că eu cunosc mulți judecători, deci este foarte ușor ca verdictul să fie în favoarea ta. Trebuie doar ca niște compatrioți de–ai tăi să declare că erai foarte bogată la tine în țară, că aveai mulți bani de la mama și de la tatăl tău. Dacă nu găsești, nu este nicio problemă, am eu câțiva care pentru ceva bani, declară absolut orice le spunem noi.

Leila nu era în contact cu arabii. Majoritatea celor care o cunoscuseră în ţară se fereau de femeie.Își dăduseră seama cât de periculoasă era.

Zilele următoare, Leila primi de la aceasta un telefon.

– Dacă vrei să mă ajuţi cu ceva… o rugă Adina. La mine pe scară, am un vecin singur. Copiii săi lucrează în străinătate. Cred că putem să ne facem cu un apartament. Dacă încerc eu să-l cuceresc, nu am şansă. Sunt prea tânără pentru el. Ar putea avea bănuieli că vreau să-l înşel. Dar dacă te prezint pe tine, o străină bogată…alta ar fi reacţia moşului.

– Cu plăcere. Am şi ac de cojocul bătrânului. Îi putem face de petrecanie moşului, fără ca cineva să îşi dea seama de ceva. Poţi să mi-l prezinţi chiar în seara asta, spuse Leila. Vreau chiar acum. Acum !

Domnul Troiescu a fost încântat să cunoască o femeie din lumea arabă. Încercă să abordeze în discuţii, subiecte din literatură. Povesti acesteia tot ce ştia el din istoria Asiei. Iar Leila se arătă încântată, încât bărbatul crezu cu naivitate, că o cucerise pe arăboaică cu inteligenţa sa. ”Se vede că este altfel ! ”, gândi bărbatul încântat.

Leila îl vizită des în următoarele zile. Îi prepara cafeaua şi îi cumpăra de la o cofetărie turcească prăjituri, în care picura neâncetat licorile sale arăbeşti.

– Sunt orientale, făcute de mine. Mama m-a învăţat să gătesc, înainte de a mă mărita, explica femeia.

Domnul Troiescu era în al noulea cer. Se îndrăgostise la nebunie. Trăia o a doua tinereţe. Şi i se părea că nici de soţia sa, nu a fost niciodată atât de înamorat. Se simţea însă şi foarte obosit, avea des palpitaţii şi respira greu. ”Vârsta, ce să fac”, îşi spunea bărbatul. ”Noroc cu Leila!”.

– Trebuie să avem un contract, un act semnat de bătrân, spuse avocata. Cere-i să semneze un contract de închiriere, ștampilat.

Şi zilele următoare Leila îi propuse bătrânului să se mute la el.

– Pot avea mai multă grijă de tine şi voi fi permanent alături de tine, îi spuse femeia. Dar nu suntem căsătoriţi şi eu nu vreau să stau la tine decât în mod legal. Eu sunt femeie serioasă. Încheiem un contract de închiriere şi nu mai există nicio problemă din acest punct de vedere.

Propunerea de a o avea pe Leila alături de el tot timpul, după ce a stat atâta timp singur, de când soţia murise şi copiii îi plecaseră la muncă în străinătate i se păru bărbatului tentantă. Ar fi fost în stare să facă orice pentru acest lucru. Dar să semneze doar un contract de închiriere ? O nimica toată ! ”Femeia aceasta minunată mă iubeşte şi este atât de cinstită…” își spuse omul fericit.

– Semnez, sigur că da, spuse Troiescu în timp ce pixul manevrat de el contura zglobiu numele său pe hârtie.

A doua zi, Salvarea chemată declară decesul omului. ”Infarct ! De bătrâneţe, desigur”, a fost concluzia echipajului sosit.

Iar femeile găsiră imediat locatar, în chirie, pentru locuinţa bătrânului.

– Îmi place, spuse Leila. Dacă mai cunoști astfel de muşterii, continuăm. Nu mai cunoşti niciun bătrân singur ?

– La firma mea de vânzări-cumpărări de locuinţe vin destui clienţi. Astăzi am cunoscut un fost ofiţer, acum pensionar și singur. Dar afacerea merge şi dacă găsim perechi. Nu este niciun impediment. Putem să le facem de petrecanie la amândoi, fără probleme, spuse Adina.

Curând, Leila a început să găsească singură, victime, la biserică. Femeia nu respecta oamenii și se comporta cu toți, așa cum reacționau patronii săi, de la bordelul arăbesc. Nu-şi iubea ţara natală iar cea în care trăia acum nici atât, deși îi oferea privilegii nemeritate. Religia nu avea nicio importanță pentru ea, dar era cea care îi aducea avantaje, de care putea profita din plin. La slujbele religioase putea cunoaște bărbați.

Femeile aveau clienţi după clienţi şi afacerea mergea ca pe roate…

Ajunseră curând miliardare, dar lăcomia lor creștea pe zi ce trecea, din ce în ce mai mult. Se diversificaseră și curajul le-a determinat să găsească chiar bătrâni cu copii alături, cum era domnul Ispas, cu fiul medic, dar care suferise recent, un accident cu elicopterul, fiind membru al unui echipaj SMURD. Leila se gândi că doctorul nu va supraviețui. Bărbatul poseda un apartament din București și o gospodărie moștenită, într-un sat de munte.

• Aranjăm un proiect POSDRU și propui bătrânului o colaborare cu ferma acestuia. Astfel îl prindem definitiv. Nu mai are scăpare !

Bărbatul, pensionar acum, fost profesor de istorie era prezentabil și distins. Avea în el ceva din duritatea foștilor securiști, combinată cu șmecheria caracteristică învingătorilor epocii. Lucrul acesta o atrăgea involuntar pe Leila. Dar ea nu dorea aceasta. Ea ura bărbații până în adâncul ființei sale. În plus, bătrânul își iubea foarte mult fiul, medic renumit la un spital din capitală și tot ce făcea era pentru acesta. Faptul acesta nu era pe placul Leilei. Ea dorea ca profiturile să-i aparțină numai ei. ”Banii să fie ai mei ! Acum ! își spuse femeia plină de ură, ca de obicei”. Trebuia să scape de Ispas deși îi plăcea de el și ar fi dorit să-și trăiască bătrânețea alături de el. ”Uff ! Dacă Mihai, fiul său, nu ar fi scăpat cu viață din accidentul cu elicopterul, în care se afla ca membru al echipajului SMURD, ce bine era! Dar nu am avut eu norocul acesta! ”.

Leila contribuise cu 5.000 de Euro la proiectul de fermă ecologică. Gospodăria țărănească montană era însă proprietate a domnului Ispas. Femeia se visa proprietara acesteia și nu concepea ca visul să nu i se îndeplinească, așa cum toate dorințele i-au fost îndeplinite din momentul în care a pășit pe minunatul pământ românesc. I-ar fi plăcut și compania lui Gabriel Ispas, dar fără fiu.

Când fiul a ieșit vindecat din spital, Leila a decis imediat. Își călca pe inimă, dar trebuia să procedeze cu Gabriel, în acelaşi mod cum a făcut și cu alți bărbați. Începu să-i picure treptat, licori în mâncare.

Ispas era însă un bărbat puternic și sănătos. Leila avea senzația că tot ceea ce făcea era în zadar. Se ocupau amândoi, împreună, de livadă, plantaseră soiuri noi de pomi fructiferi și totul mergea perfect, ferma ecologică era profitabilă, devenise un succes.

Într-o dimineață, Ispas se urcă pe scară, să culeagă câteva fructe coapte dintr-un cais bogat. Deodată, se auzi apelul mobilul său. La telefon era Mihai, fiul bărbatului. Gabriel îi spuse mândru :

-Te așteaptă o fermă ecologică minunată ! Pentru tine am făcut-o !

”Pentru el ? Ferma e a mea ! A mea ! ” își spuse Leila. Și trase puternic de scara înaltă, de lemn, pe care era urcat Ispas. Bărbatul se prăvăli inconștient la pământ. Salvarea chemată sosi rapid.

• Are șanse mici de supraviețuire, spuse medicul de pe Ambulanță.

Mihai, când a aflat vestea, a cerut imediat transferul pacientului la spitalul său. În acest mod îi putea asigura cel mai eficient tratament posibil. Când i-a făcut analizele medicale tatălui său, a constatat că acesta a fost otrăvit. A înțeles atunci tot ce s-a întâmplat. ”Leila ! E o femeie periculoasă !”. Îi spuse tatălui său să rupă relația cu femeia. Iar în spital i-a interzis să mai pună piciorul.

Leila a așteptat zadarnic un semn de viață de la bărbat. Când a văzut că nu o sună, se consolă. ”A scăpat de accident, dar licorile mele i-au făcut organismul praf. Tot la groapă va ajunge în curând”.

Era prima dată când planul ticălos nu-i reușise, dar era numai începutul declinului. Încercă să o sune pe avocată, pe Adina. Dar aceasta era de negăsit. Fugise cu toți banii săi, iar afacerile le lichidase. ”Ce mă fac ? își spuse Leila, am ajuns la fel de săracă cum eram când am pășit prima dată în România. Nu are cine să mă ajute ! Și Leila se gândi cât de urât se comportase cu foștii angajați, cât de crudă a fost cu partenerii săi, care sfârșiseră toți în mod tragic. ”Nu se poate! Compatrioții mei au reușit să se îmbogățească cu excrocherii, nu prin muncă. Eu, de ce nu? La mine nu păcălit !”.

Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă decât povestirea scrisă, literară.

by

Referinţă Bibliografică

Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Înfiorătoarea văduvă” sau ”La mine nu păcălit !”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 ianuarie 2017