DIMITRIE CANTEMIR,

DESCHIZĂTOR DE DRUMURI CULTURAL-ISTORICE

Dr. Magdalena ALBU

A vorbi despre opera și personalitatea lui Dimitrie Cantemir „e un fapt în sine însuși solemn”, scria, în presa anului 1935, dramaturgul Mihail Sebastian, o solemnitate care își argumentează existența prin vasta dimensiune a crezului umanist și deschiderea către modernitate a „tipului de intelectual plurivalent”, de formație enciclopedică, așa cum îl caracteriza, pe autorul „Istoriei ieroglifice”, acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga. A încerca să scrii, însă, exhaustiv, despre creația sau dimensiunea sa biografică face parte dintre marile erori ale prețiozității intelectuale.

Apariția unui Cantemir pe firmamentul istoriei secolului al XVIII-lea putem spune că înseamnă, în mod concret, fixarea definitivă a culturii românești în solul culturii universale. Practic, o figură ilustră ca a sa, alături de numeroase alte spirite savant autohtone, dintre care amintim doar câteva, anume: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga, „implică, privite mai îndeaproape, chiar o anumită ritmicitate, o oarecare frecvență a acestui tip de erudiție, îmbogățit și de profunda viziune istorică a culturii la Heliade Rădulescu, la Eminescu sau Blaga”, afirma același critic literar anterior amintit – Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Format la „școala vechiului spirit cărturăresc” (I. Verdeș), alături de stolnicul Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanul sau cronicarul Ion Neculce, tânărul Dimitrie are șansa, începând din 1688, să studieze la Academia Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolului, continuatoare a Universității Bizanțului, unde va întâlni un corp profesoral cizelat pe tărâmul Occidentului (la Universitatea din Padova și Școala grecească de la Veneția). Practic, copilul răzeșului Constantin Cantemir din Siliștea (ținutul Fălciului), ajuns domn al Moldovei (1685-1693), și al Anei Bantăș (din stirpe boierească din partea Lăpușnei), luat ca ostatic, în locul fratelui său Antioh, drept garanție a credinței către Poarta Otomană a domnitorului, merge pe făgașul interferențelor noțiunilor dobândite cu anterioritate de la filozoful, teologul și pedagogul cretan Ieremia Cacavela, care avea studii absolvite la Leipzig și Viena.

Învățăcelul Dimitrie Cantemir venise, adus de valurile destinului, pe unul dintre cele mai fertile soluri educațional-culturale de la sfârșitul de veac XVII: Constantinopolul – „centrul de întâlnire a culturilor orientale cu cele ale Apusului” (I. Rotaru). Astfel, în palatul său de pe țărmul Bosforului, și-a însușit o gamă variată de elemente specifice culturilor arabă, turcă și persană, pe lângă istorie, filozofie, greacă, latină, matematică ș.a.m.d.

Încă din timpul vieții tatălui său, Constantin, conflictele aprige dintre familiile Brâncovenilor și Cantemireștilor îl marchează, definitiv, astfel încât capuchehaia Dimitrie izvorăște, la 31 de ani, în atmosfera de la Constantinopole, din seva amară a tuturor acestor lupte fraterne, romanul-pamflet intitulat Istoria ieroglifică („Istoriia ieroglifică adevărată, pentru lucrurile carile între doaî mari și vestite a Leului și a Vulturului monarhii sau tîmplat și prin vremia a 1700 ani, de vrednicie a să crede scriitoriu, foarte pre amănuntul însămnată, carile prin tot cursul vremii aceiia între vii au fost, de vârstă la 3100 ani fiind, cînd sfârșitul începutei sale istorii a videa s-au învrednicit.”). Alcătuită la început de secol XVIII, în 1705, dar publicată foarte târziu, la fine de veac XIX, adică, în 1883, la inițiativa Academiei Române, lucrarea – primul roman cult al literaturii române – a fost elaborată în limba română și îmbină elemente ale unor creații orientale și occidentale, în tentativa firească de emancipare a limbii române, așa cum spun specialiștii, prin procesul de „vernaculizare”. „Dacă în Dosoftei, îl putem descoperi pe primul „hermeneut” din literatura română, în Cantemir avem neîndoielnic, un „intertextualist” (un „intertextualist” avant la lettre)”, sublinia, în prefața „Sentențiilor”, Dan Horia Mazilu.

Un aspect deosebit de important de subliniat constă în faptul că „în vremea când a scris Istoria ieroglifică, notează P. P. Panaitescu și I. Verdeș, Cantemir nu ajunsese încă la o concepție sistematică și modernă asupra asupra istoriei ca știință, așa cum o va realiza în Descrierea Moldovei și în Hronic.” Reper fundamental pentru literatura română veche, „Istoria ieroglifică, afirmă comparatistul Edgar Papu în „Barocul ca tip de existență”, secondată și de celelalte opere cantemiriene, rămâne poate singura creație literară europeană, care rezumă într-însa întregul baroc, cu toate atributele sale, fără a se lipsi de niciunul dintr ele.” După această creație literară, limba în care își va redacta operele, spre a pătrunde în circuitul internațional al epocii, va fi latina.

În 1698, la Iași, în timpul celei dintâi domnii a fratelui său Antioh, Dimitrie Cantemir tipărește prima sa lucrare, în ediție bilingvă (română și neogreacă), bazată pe învățătura creștin-ortodoxă, sub titlul „Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul trupului cu sufletul”. Ulterior, în anii 1700 și 1701, la Constantinopole, concepe, în latinește, atât o carte de metafizică – „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” -, precum și un volum de logică, „Compendiolum logices institutionis”. Erudiția va fi, toată viața principelui, adevărata și unica lui armă politică…

Unicitatea țesăturii Orientului muzical este dezvăluită Occidentului, azi, decadent, grație tratatului muzical „Cartea științei muzicii” („Tari fu ilmi musiki ala veghi maksus”), conceput de Cantemir, la Constantinopol, în perioada 1703-1704. „Putem afirma, desigur, fără șovăire, menționa autorul „Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman”, că muzica turcească este mai aproape de desăvârșire, prin măsură și prin armonia vocilor, decât oricare muzică europeană (…)”. Compune, la rândul său, dar și ancorează, deopotrivă, în țesătura memoriei culturale a viitorului, salvând din ghearele dispariției definitive, un număr impresionant de melodii ale repertoriului otoman, alcătuind un corpus specific și original de note muzicale, în acest sens. Acțiunea de redare și fixare în circuitul internațional a patrimoniului muzical turcesc, pe care a întreprins-o Dimitrie Cantemir, constituie ea însăși o operă culturală în sine, de mare anvergură globală, a cărturarului român, considerat un veritabil muzicolog în spațiul Imperiului, unde a fost ostatic și capuchehaie.

În 1710, ambasadorul hanului tătar la Istanbul, Ismail Effendi, îl ajută pe Cantemir să obțină, la 23 noiembrie, domnia Moldovei, cu aprobarea Porții otomane. La patru luni după acest moment important al destinului său tumultuos, Dimitrie semnează, pe data de 2 aprilie 1711, Tratatul de la Luțk, de alianță cu Țarul Petru cel Mare al Rusiei, cu scopul de a elibera țara de sub suzeranitatea turcească, motiv pentru care s-a ajuns la conflictul armat rusoturc, desfășurat între 18 și 22 iulie 1711, de la Stănilești, pe Prut. Dacă înfrângerea armatelor moldovene și rusești de către otomani a însemnat un eșec considerabil, Tratatul, în schimb, va rămâne, peste vreme, unul dintre cele mai semnificative acte diplomatice interțări, care a consfințit granițele Țării Moldovei, nerespectat, însă, de niciunul dintre succesorii marelui Țar Petru.

Respectul și prețuirea, pe care Petru cel Mare al Rusiei le acorda domnitorului român, se oglindesc mai mult decât sugestiv în răspunsul oferit de acesta turcilor la cererea lor directă privind extrădarea lui Dimitrie Cantemir, drept condiție a păcii dingtre cele două mari imperii: „Mai bine voi ceda Turcilor țara mea până la Cursc, decât pe principele, care din iubire față de mine și-a părăsit țara.” (I.I. Golikov) Poate cel mai frumos răspuns din istoria diplomației mondiale!…

Așadar, „Luni în ziua de 16 iulie el părăsește pentru totdeauna Iașii” (conf. lui A. Kociubinskii) și, dimpreună cu soția Casandra Cantacuzino, cei șase copii ai cuplului Cantemir (Matei, Constantin, Șerban, Antioh, Maria și Smaragda), peste 400 de boieri și funcționari, fostul Domnitor al Moldovei trece Jijia pe la Popricani și se întâlnește cu Țarul Petru cel Mare, la Zagarancea. „Soarta noastră, după cum a spus profetul lui Dumnezeu, se află în mâinile Domnului. Soarta mea însă (așa a vrut providența dumnezeească) a găsit în Maiestatea Sa Imperială un ocrotitor și un sprijinitor”, îi scria Dimitrie Cantemir lui Petru cel Mare, la 27 iulie 1711.

Țarul i-a oferit savantului român Cantemir întreg sprijinul său, îndeplinindu-i, prin decret special emis pe 1 august 1711, în Movilău, absolut toate doleanțele exprimate în misivă, ce făceau referire atât la familia sa, cât și la românii care aleseseră să-l însoțească în Rusia, adică: restituirea banilor cheltuiți în războiul ruso-turc, dreptul de a călători oriunde, de a-și instrui copii în străinătate, de a obține scutire de impozit pentru lucrurile vândute și proprietăți, curți în Moscova, vile și moșii păzite de garnizoane rusești, precum și titlul de principe prealuminat pentru sine și moștenitorii lui, iar el cu familia să se afle, exclusiv, sub autoritatea lui Petru cel Mare.

Călătoria lui Dimitrie Cantemir în spațiul rusesc s-a întins pe parcursul ultimilor 12 ani din viața sa. Harcov (unde locuiește împreună cu familia până la finele lui 1712), apoi, Moscova și Petersburg sunt trei toposuri consacrate din destinul său, unde va scrie istorie pentru imperiul lui Petru cel Mare. Din partea țarului, domnitorul moldav va primi, printr-un ordin datând din 9 iunie 1712, „40 de familii de iobagi (dvoruri) în suburbia Moscovei, o plasă întreagă (Comarnițcaia) cu o mie de dvoruri (case, familii de iobagi) și moșii în regiunea Svesc (și județul Lugansc) din guvernământul Oreol, regiune care în veacul al XVII-lea a servit ca loc de exil pentru nemulțumiții imperiului moscovit. Se pare, scrie acad. Ștefan Ciobanu, că tot în anul 1712, lui Cantemir i s-a dat și satul Ciornaia Greazi cu cătunele lui și satul Bulatnicovo cu cătunul Orehovca în județul Moscovei cu toate moșiile și inventarul, precum și o pensie viageră de 6000 ruble anual”. La Moscova, unde sosește la începutul lui 1713, va primi „și două case în cartierul Pocrovca, una de piatră și una de lemn, cu câte 8 camere fiecare”, conform aceluiași Șt. Ciobanu, care îi citează pe Golikov și Bantâș-Kamenschi (rudă apropiată a familiei Cantemir), precum și o scrisoare, din anul mai sus menționat, adresată de Cantemir lui Petru cel Mare, misivă ce reflectă, în mod semnificativ, relația dintre cei doi conducători:

„Preaputernice Monarh,

Plecând din ordinul preasfintei Voastre Maiestăți împărătești din Ucraina, am sosit la Moscova împreună cu întreaga familie în anul curent 1713 la 18 Ianuarie, unde în fiecare zi și noapte ridic rugăciunile mele netrebnice către Dumnezeu pentru veșnic dorita sănătate a prealuminatei Voastre Maiestăți împărătești. Dumnezeul bunătății și al îndurărilor prin mântuitoarea și sfânta înviere din morți să facă pe prealuminata Voastră Maiestate împărătească biruitor asupra dușmanilor văzuți și nevăzuți și triumfător asupra lor pentru vecie.

Eu însă netrebnicul rob al Maiestății voastre împărătești în afară de Dumnezeu și preasfânta Voastră Maiestate împărătească neavând pe nimeni ca apărător al vieții și existenței mele, cu trupul și cu sufletul cad la picioarele Maiestății Voastre împărătești, din adâncul inimii strig și preasmerit rog ca nu cumva să fiu șters din registrele credincioșilor robi ai voștri, până la uitare voiu fi devotat. Cu această ocazie, luând în seamă preaplecatele mele rapoarte, să binevoiți a le aproba cu ordinul de monarh al vostru, iar eu voiu rămâne de sigur robul netrebnic și credincios al preasfintei Voastre Maiestăți.

Dimitrie Constantin Cantemir”

În Rusia lui Petru cel Mare, copiii lui Dimitrie Cantemir au beneficiat de învățătura limbilor elino-grecești, latinești și italienești (așa cum reiese din petiția fiilor domnitorului către țar, din 17 februarie 1721 – Matei, Constantin, Șerban și Antioh) din partea unor preoți de etnie greacă, și anume, Anastasie Condoidi – un grec din Fanar, fost predicator pe lângă patriarhul Constantinopolului, dar și asesor al Sinodului rusesc, profesor la Academia din Moscova, devenit arhiepiscopul Athanasie de Vologda – și Liberie Coleti, exilat de țar la mănăstirea din Soloveț. De asemenea, profesorul Ivan Iliinschii, absolvent al Academiei teologice moscovite, secretar al lui Dimitrie Cantemir (traducând în rusește volumul lui D. Cantemir, „Sistemul religiei mahomedane”, scris de către domnitorul român în limba latină) și, apoi, translator la Academia de știință rusă, va avea un rol deosebit întru desăvârșirea educațirei literare a lui Antioh Cantemir.

Trebuie specificat, în acest context, faptul că, în Moscova acelei vremi, exista o comunitate elenă reprezentativă, care avea drept lăcaș de închinăciune o mănăstire construită în secolul XIV, cu hramul Sfântului Nicolae, unde, începând cu anul 1653, slujba era oficiată chiar în limba greacă.

Liniștea familiei Cantemir va fi tulburată, la 12 mai 1713, de trecerea la cele veșnice a primei soții a domnitorului, Casandra Cantacuzino, ce va fi înmormântată la mănăstirea grecească din Moscova. A fost un moment de cotitură pentru domnitor, care nu numai că va construi o biserică în acest loc sfânt, dar va deveni și mai retras decât înainte, dedicându-se scrierii operelor sale și educării copiilor, dar nerenunțând, între anii 1716 și 1718, la revenirea pe tronul Moldovei. Cantemir, la fel ca și cronicarul Ion Neculce și atâția alți patrioți români, vedea salvarea principatelor de sub ocupația Porții otomane numai cu ajutorul Rusiei. Iată, spre exemplu, ce-i scria, printre altele, Neculce, la 27 noiembrie 1718, din Nijbojul Poloniei, cancelarului Golovchin: „Unii sântem lipsiți din pământul nostru deatunce, dela aceà vreme p’in țări streine cu mare lipsă și fără nici o așezare, alții cari sânt în țară (îi) pierd păgânii, ș’ar vre să fugă și n-au unde, văzându-ne la noi cei înstrăinați, că trăim cu mare lipsă fără nici o așăzare (…). Ne rugăm Măriei Sale să fie milostiv să ne de o bucată de loc unde s’ar socoti de o parte cum este pe Nipru or din sus de Chiev or din gios vo două polcuri supt protecția Măriei Sale cneazului Dimitrie Cantemir, Domnului nostrum (…).”

Anul 1719 aduce o nouă schimbare în viața din Rusia a lui Cantemir, el alegând să se căsătorească, pentru a doua oară, cu cea mai mică dintre fiicele principelui rus Ivan Iurievici Trubețcoi – este vorba despre foarte tânăra principesă Anastasia Trubețcaia. În scrisoarea trimisă, cu această ocazie, de fostul domnitor moldav lui Petru cel Mare, pe 23 noiembrie 1719, se menționează, în același timp, și dorința sa explicită de a urma școala de anatomie, căci mărturisește, cu sinceritate: „mă silește dorul preacunoscut de a cercetà mai departe”.

Perimetrul epistolar dintre Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare are în centrul lui, la un moment dat, un document important, anume, scrisoarea din septembrie 1721, trimisă de către domnitorul român țarului Rusiei, unde își manifestă nemulțumirea față de titlul de consilier secret ce i s-a acordat. Iată un scurt fragment sugestiv din misiva amintită: „Este cunoscut Maiestății Voastre că ambiția care se pretează la onoruri și demnități pentru gloria zadarnică și nedemnă este urâtă; și este de laudă aceea, care cu demnitate are în vedere folosul obștesc, care se caută și se capătă prin servicii credincioase și lăudabile aduse împăratului său și Statului. (…)

Am trăit până acuma fără de a aveà precizat rangul ce mi se cuvine, fiindcă îmi erà indiferent și pentru că sau cel cu rangul mai sus puteà să aibă necaz sau cel de jos să invidieze. Acum, însă, preamilostive stăpâne, întrucât ai binevoit a da fiecărui supus rangul potrivit lui și cu severitate ai ordonat

ca ele (rangurile) cu sfințenie să fie păstrate și fiecărui să i se dea ai lui, cu titlul de consilier secret (care în tabela claselor este egal cu rangul de general-maior) mie mi se aduce o jignire extremă. Deaceea rog prea plecat Maiestatea Voastră să binevoiești a dispune să mi se dea rangul dacă nu de clasa întâia cel puțin de a doua.”

Profesorul Ivan Iliinschii, secretarul lui Dimitrie Cantemir, care, după cum am specificat într-un paragraf anterior, a realizat, din latinește, traducerea în limba rusă a lucrării cantemirești „Sistemul religiei mahomedane”, a fost cel care a consemnat, în perioada 14 iunie 1721 – 9 iulie 1724, o serie de date zilnice, intitulate „Notationes quotidianae”, de unde se pot afla informații despre activitatea curentă a lui Cantemir în calitatea acestuia de senator, cine îl vizita acasă și la cine mergea domnitorul moldav în ospeție. Astfel, în data de 3 august 1721, stă scris faptul că „Maiestatea Sa (țarul Petru cel Mare, n.n.) a binevoit să beà dimineața rachiu la principele nostru, iar seara a luat ceaiu”, iar, la 14 noiembrie a aceluiași an, că „S’au întâlnit cu Maiestatea Sa în satul Ciașnicovo, la 40 de verste dela Moscova; Maiestatea Sa a binevoit să o viziteze pe principesa noastră”.

Desigur, tabloul, pe care încercăm a-l contura, în eseul de față, Principelui Dimitrie Cantemir  – un bărbat de „statură mijlocie, mai mult subțire decât gros”, după caracterizarea realizată în cartea profesorului Teofil Beyer, având „o înfățișare plăcută și vorbă domoală, amabilă și cuminte”, înfățișat în Jurnalul de campanie al țarului Petru cel Mare drept un „om foarte înțelept și capabil pentru sfaturi” -, se străduiește să scoată în evidență faptul că vlăstarul stirpei Cantemireștilor era, conform istoriografului Bantâș-Camenschi, „cel mai învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare (subl. n.)”. Extrem de relevant este, în acest sens, portretul pe care i-l creionează, lui D. Cantemir, Mitropolitul Eugenie în „Dicționarul scriitorilor laici ruși”, astfel: „Acest principe în afară de multe merite militare și politice, aveà și calități deosebite în lumea științifică. Academia din Berlin l-a onorat cu titlul de membru al său; iar împăratul Carol al VII-lea l-a făcut principe al imperiului său. El vorbeà limba persană, arabă, greacă, latină, italiană, rusă și moldovenească; destul de bine știà și limba slavă și franceză. Aveà cunoștință în special în istorie, știà bine și filozofia și matematica și se ocupà și de arhitectură, ceeace se vede și din diferite biserici și mănăstiri construite de el la moșiile sale.”

Ștefan Ciobanu spune despre fostul domnitor român că, „nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această țară”, ce „dădea adăpost talentelor străine”. Aici, meritul de reformator vizionar al țarului Petru cel Mare își spune cuvântul din plin, căci adunase în preajma sa o elită intelectuală vestic-europeană, alcătuită din germani, francezi, olandezi ș.a.

În cei 12 ani cât a trăit în spațiul cultural al imperiului rus, Dimitrie Cantemir a avut parte de cea mai prolifică activitate pe tărâm științific și literar, aceasta fiind perioada, între 1711-1719, când izvorăsc spre lumina cunoașterii universale capodopere precum: „Descrierea Moldovei”; „Istoria imperiului otoman”, „Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor”; „Vita Constantini Cantemiri”, „Sistemul religiei mahomedane”, „Logica” etc.

Scurta, dar productiva, sub raport științific, trecere pământeană a lui Dimitrie Cantemir se va încheia, notează profesorul Ivan Iliinschii, în ziua de 21 august a anului 1723, departe de țara sa de baștină, pe tărâmul străin, care l-a primit în sânul său, grație luminatului țar rus Petru cel Mare. Iată laconica însemnare, pentru eternitatea istoriei, din jurnalul zilnic al remarcabilului traducător Iliinschii, ce atestă acest lucru trist: ”21 august; principele nostru a încetat din viață la ora 7 și 20 de minute după amiază…” Fostul domnitor român a fost înmormântat la mănăstirea grecească din Moscova, alături de prima lui soție, Casandra Cantacuzino…

Exact cu o sută de ani în urmă, România culturală a anului 1923 își pleca genunchii întru cinstirea bicentenarului morții unanim recunoscutului, la Porțile Orientului și Occidentului, cărturar român Cantemir, care, „isprăvind cursul vieții trecătoare”, se mutase la cele veșnice, pe data de 21 august 1723. Mijlocul de iunie 1935 îl primea pe domnitorul Moldovei acasă, aduse fiindu-i, în patrie, osemintele (fără craniu), din capitala Rusiei, și înhumate, cu un ceremonial religios și militar fastuos, într-o criptă a Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Astăzi, la trei veacuri și jumătate de la nașterea sa, respectiv, la tricentenarul morții sale, România a decretat, oficial, Anno Domini 2023 drept „Anul Dimitrie Cantemir”.

Privind înapoi, pe firul vremii, observăm că, de fapt, prima întoarecere acasă a reprezentantului ilustru al neamului Cantemireștilor, înaintea aducerii osemintelor sale din prima jumătate a veacului XX, a avut loc printr-una dintre creațiile sale fundamentale privind etno-geneza românilor, anume, ”Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, o copie a manuscrisului acesteia fiind cumpărată de la Viena și adusă pe pământul românesc al Transilvaniei, la Biserica din Blaj, de către episcopul grecocatolic Ioan Inochentie Micu-Klein. Hronicul cantemiresc a reprezentat, practic, baza demersului ideologic al corifeilor marcanți ai Școlii Ardelene.

„Abia cu Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea, suntem citați de Europa luminilor, de Montesquieu și Voltaire, apoi de romantici, Byron și Hugo, ca surse de referințe notabile pentru istoria sud-estului pe continentul nostru”, scria Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în 1973. Căci Principele umanismului românesc și european nu s-a născut din substanța unui mit fondator oarecare al lumii, ci a știut el însuși, prin harul divin cu care a fost înzestrat, să așeze, deopotrivă, istoricitatea și mitul, în coloana infinită a Spiritului Omenirii creatoare, ca formă palpabilă de propensiune către o necesară și firească dimensiune culturală civilizatorie, de ordin identitar, integrată, în același timp, sistemului universal de valori etico-estetice înalte.

În existența sa de numai o jumătate de veac, pendulând între spațiul cultural al Occidentului și cel al Orientului, Dimitrie Cantemir a luminat, din perspectiva Conștiinței proprii, o întreagă epocă reformatoare, fiind, pe de o parte, punte vie între cele două lumi intersectabile în marea lui Operă, iar, pe de alta, diseminând spectrul fascinantei erudiții individuale către ființa veacurilor ce i-au urmat.

Din unghiul individualizator de față, spiritul cantemiresc s-a dovedit a fi acel astru ceresc singular, menit a deschide drumuri și a împământeni, în matricea constitutivă a culturii europene și globale, matca spiritual-istorică a unui popor român „învestit, în viziune bușulengiană, de Divinitate, cu o mare misiune de sinteză între răsărit și apus, între nord și sud, între trecut și prezent”. Cel care a înțeles că trebuie să răspundă primul acestei meniri grandioase a fost domnitorul Dimitrie Cantemir însuși, exponentul tutelary erudit al metamorfozantului ev XVIII, rămas în scriptele istoriei drept Epoca Luminilor.

Bibliografie

1. Dimitrie Cantemir, Cele mai frumoase pagini, Editura Prometeu, București, 1993
2. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1976
3. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Editura pentru Literatură, București, 1964
4. Dimitrie Cantemir, Sentenții, Editura Gramar, București, 2003
5. Ștefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Editura Cultura Națională, București, 1925
6. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echivalențe umanistice, Editura Eminescu, București, 1973
7. Constantin Măciucă, Dimitrie Cantemir, Editura Tineretului, București, 1962
8. Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir, între Orient și Occident, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997
9. Ecaterina Țarălungă, Dimitrie Cantemir, Editura Minerva, București, 1989

by

Referinţă Bibliografică

Dr. Magdalena ALBU: DIMITRIE CANTEMIR, DESCHIZĂTOR DE DRUMURI CULTURAL-ISTORICE  / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 martie 2025