DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?
21 Martie, Ziua Mondială a Poeziei
Sincer, e ca şi cum ne-am întreba:
mai aveam, încă, nevoie de aer?
E ca şi cum am nega
toate adevărurile scrise
şi vieţile milioanelor de oameni
care au simţit, au gustat,
ori au creat poezie.
Şi apoi, ce rost am mai avea
dacă nu am şti
că prin cele câteva cuvinte rostite,
am putea deschide cerurile,
aducându-i pe îngeri mai aproape?
Că ne-am putea purta paşii, încercănaţi,
prin Grădinile Raiului,
la care altfel nu am fi îndrăznit,
niciodată să visăm.
Că am reuşi să simţim sub picioare,
tălpile arzânde ale Purgatoriului,
ce ne-ar conserva sufletele
pentru o „mică” eternitate.
Mai avem, oare, nevoie de poezie?
Dar, câte lucruri s-au spus şi…
de ce să credem
că nu mai avem nimic a spune?
Cum poţi să nu îngemănezi
într-o singură respiraţie:
veacurile de istorie cu
speranţa unei prezente clipe?
Cum poţi să fii, altfel,
prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp?
Cum te poţi îmbrăca, altfel,
acoperindu-ţi zdrenţele sufletului,
cu haina de hlamidă a nemuririi?
Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat,
din ce în ce mai mult, să fie Oameni.
Că pe lângă hrana aceea
strict materială a trupului
(pâinea şi apa vieţii, cum se spune),
au nevoie şi de pâinea
şi apa imaterială a Poeziei.
Ce poate să îţi adape visele,
mai mult decât însuşi visul?
Sau ploaia aceea,
pe care o simţi
căzând în culori, peste tine?
(O stare – o culoare,
o picătură – un vis,
un sunet – o armonie).
Că anotimpurile nu sunt cicluri,
ci sunt părţi ale unei lumi
ce se află în tine, în puterea ta.
Ce poate să-ţi astâmpere mai mult foamea,
decât o cină romantică, alături de Muză?
Să-i poţi şopti, din când în cânt,
dacă nu un vers, măcar un sunet ?
Şi asta o va face fericită!
Am uitat, cu desăvârşire, am uitat!
Să ne oprim în loc
şi să ne ascultăm respiraţia!
Să ne putem lua, măcar pentru o clipă,
inima în palme,
pentru a-i simţi vibraţiile!
Oare am uitat să visăm?
Am uitat să trăim?
De ce să acordăm
lucrurilor banale din viaţa noastră,
o exacerbată însemnătate?
De ce să facem din rutina cotidiană,
motive de îngrijorare, de angoasă,
sau chiar de lipsă
de apetit pentru viaţă?
De ce să ne lăsăm îngropaţi
în munţi de noroi,
care ne trag la fund,
fără şansa de a mai vedea
vreodată… Lumina? De ce?
Am uitat să ne despovărăm
de haina clipelor neplăcute
şi să ne motivăm pentru Viaţă!
Am uitat să fim,
din când în când, noi înşine!
Să ne aşezăm la masă
cu propriile noastre gânduri,
alungându-le pe cele ce ne fac viaţa:
un dat – greu de suportat!
Veţi spune că visez şi că,
tot ceea ce spun,
sunt vorbe ce nu au acoperire
sau (pentru mulţi) nicio relevanţă.
Dar, de ce să spun că nu trăiesc,
dacă mă simt VIU?
De ce să mă mint,
aruncându-mi sufletul, şifonat,
la coşul de gunoi al uitării?
De ce să cred că nu mai pot visa,
când acolo… sunt EU!
Acolo mă întâlnesc cu mine:
Demiurg,
Vis,
Univers,
Stare,
Clipă,
Eternitate.
Acolo, Îl pot striga, pe nume.
Şi mă poate auzi!
Acolo, mă întâlnesc cu El.
Îmi spune că mă iubeşte
şi mă roagă să nu azvârl,
într-o oarbă inconştienţă,
fărâma de Lumină
pe care mi-a dăruit-o!
Mă îndeamnă să fiu Om.
După chipul şi asemănarea Sa.
Şi pentru asta mi-a dat POEZIA.
Nu atât puterea de a o crea
(sunt Om – nimeni nu e perfect!),
cât puterea de a o simţi.
Puterea a mă regăsi, prin poezie!
Indiferent dacă e a mea sau a altora.
Cineva spunea că El – Poetul –
este Spionul lui Dumnezeu!
Da, este foarte adevărat!
Prin El – Poetul,
Dumnezeu coboară
pe scările sufletului
să aducă liniştea sau furtuna.
Prin El – Poetul,
Cerul şi Pământul
au răbdarea de fi frământate în palme:
în palmele muritorului.
Prin El – Poetul,
omul va fi aruncat pe Cer
şi ridicat la rang de Constelaţie!
*
Stau şi mă întreb, acum: De ce?
De ce mai avem nevoie de poezie?
Oare, ca să fim tot ceea
ce altfel, nu putem fi?
Oare, ca să evadăm din închisorile trupului
şi să ascedem la libertatea Universului?
Oare, ca să fim… NOI?
Şi ce?
Cui îi mai pasă acum de oameni?
Stau şi mă întreb: De ce?
De ce mai avem nevoie de poezie?
© Gheorghe A. Stroia, Bacău – 21 Martie
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..