Prieteniile adevărate sunt cele dintotdeauna dar și cele noi ce par dintotdeauna! Nicio prietenie nu vine din neant, căci neant înseamnă nimic, iar nimicul nu vine, stă în noțiune abstractă fără să fie perceput în act de către ființa umană sorocită să fie muritoare. Prin urmare, o prietenie nu vine dintr-odată, de undeva, ea exista dintotdeauna în armonia, comuniunea, afinitățile afective și de nespus de multe alte moduri, doar că la un moment dat sosește clipa legării cu ea a unor interrelaționări iremediabile, umane. O spune mai bine și mai frumos decât noi poetul Mihai Eminescu:

„Dar neîntrupat e chipu-acei iubite

Ca și lumina ce în cer se suie

A unei stele de demult pierite:

El n-a fost când era, el e când nu e.”

Aceasta-i prietenia, lumina stelei, doar că ea este iubire vie ce nu piere decât atunci când prietenii pier, ca și cum steaua, lumina, cerul, visătorii și savanții lumii ar pieri împreună și deodată…, ceea ce este minunat de bine că nu se întâmplă. De altminteri, nici lumina prieteniei nu piere, rămânând în propria-i poveste și după ce pe firmament luminile se sting.

Și totuși există prietenie (iubire, cum ar spune Adrian Păunescu)…! În ce mă privește refuz și efemerul gând de a întinde mâna unei prietenii zidite provizoriu pe interesul generozității la schimb și deopotrivă pe o condiționalitate totală până la dictat, permanentă până la sufocare, în măsura unei intruziuni indecente în vieți dezgolite de fiecare strop de intimitate – prietenie nu înseamnă suprapuneri de trăiri comune, ci apropieri sfioase, cu respectarea dreptului la viață personală al fiecăruia, legătura aceasta dintre oameni purtând în sine norma insolubilă a demnității între tandrețe și exclusivism, între generozitate și convenție. O prietenie trebuie să aibă în sine chiar și forța acceptării despărțirii, nu exasperarea, decadența, fatalitatea unei rupturi ca un prăpăd.

Candoarea unei prietenii se poate determina printr-o gingășie, o privire frumoasă, un surâs frumos, o vorbă frumoasă, o înțelegere, un sprijin, o mângâiere, un ajutor…, toate exprimate în bunele măsuri ale omeniei, fără a fi prelungite în aclamații până la stridență, în mărturisiri până la ovații, în gesturi până la bravade, în răspunsul la binele făcut până la obligativitate, în afinități de gând, emoții și fapte până la ordin.

În astfel de coordonate ale comuniunii interumane regăsesc eu valorile și actele prieteniei. Prietenia se simte, fie că întârzie, fie că se declanșează imprevizibil și decurge rapid…, prietenia se simte ca o mângâiere de catifea, prietenia nu este secundă rigorii ci consecutivă ei, prietenia se aprinde de la o scânteie și se menține aprinsă fără a vărsa pe ea combustibil ca să exalteze în flamuri…, prietenia adevărată și rezistentă nu e flacără ci lumină.

Se leagă prietenii frumoase între femeie și bărbat, între bărbat și bărbat, între femeie și femeie, între oameni cumsecade, între oameni animați de caractere și

acte reprimabile, între oameni solidari în pasiuni…, între omul bolnav ce strigă și omul sănătos ce aude și răspunde, în tot cuprinsul de tipologii umane.

Ei, aici am vrut să ajung: la om bolnav și om sănătos…! Bolnavul am fost eu începând cu miezul lugubru al unei nopți groaznice când am căzut la pământ trăsnit de un accident vascular cerebral, într-o încremenire ce-mi putea fi a ultimei mele secunde. Aveam până atunci câțiva prieteni, dintre care acum am mai puțini, dar am simțit atitudini, ajutor, empatie, vorbe călduroase, mângâieri cu privirea, ajutor în act, ajutor în spirit, tandrețe, mângâiere, din partea unor oameni pe care i-am întâlnit prima oară începând cu trista zi a căderii mele în boală… Din partea lor am simțit din toată ființa mea, profund și puternic, o mână întinsă înspre mine mângâietor și de fundamentală, eficientă și la timp intervenție medicală. M-a mângâiat să-mi treacă disperarea, neliniștea, spaima, durerea, am simțit efectul tratamentului medical de urgență, salvator în lupta contratimp pentru viață…, din partea lor am simțit că

mi se restituie nădejdea, curajul, optimismul, raza veseliei, din partea lor am simțit semnele, chipul, înrâurirea binelui de a nu fi singur, toate acestea în cuantumul sufletesc și fizic al prieteniei.

Am înțeles de atunci și până azi că prietenii dintotdeauna nu dețin locul suprem într-o ordine zidită pe criteriul vechimii și că o prietenie nouă, de factura celei descrise în graiul inimii mele bolnave poate fi ideală și desăvârșită. Iar dacă, așa cum mi s-a întâmplat mie, întrevezi aceasta în comportamentul medical și uman al unui cadru medical ivit ca un înger în viața ta, ca să o însenineze, salva și apăra, aceasta înseamnă că destinul își răscumpără nedreptatea pe care ți-a făcut-o…!

Prietenia e o duioșie. Să o învățăm de la îngeri…! Fără să îmi închipui nicio clipă că mi s-a părut mai mult decât a fost și decât este, eu am simțit, simt și spun aceasta: doctorița care mi-a luat în grijă viața mea și a ridicat-o de la malul mormântului, Mihaela Adriana Mihăilescu, medic primar neurolog a concentrat și

însumat în tot ce a făcut pentru mine esențele unor moduri de atașament afectiv al medicului față de pacientul ajuns într-o situație ilimitat de gravă și totuși salvat, ce conferă medicului uriașa satisfacție a împlinirii profesionale și întregire a empatiei pur umane…! Aceasta-i duioșia unei empatii, ce nu este greșit a fi simțită și înțeleasă ca vibrație lină a unei prietenii duioase, curate, îngăduitoare, nobile și decente, ca un crepuscul cald, vioriu, magic, ce răsare într-un orizont de viață ridicată de pe genunchi în clipa înduplecării destinului prin dăruirea totală și competentă a medicului. Aceasta-i prietenia…, nevăzută ca un corp, ca o expoziție, ca o galerie decorativă, neauzită ca o zarvă, nesimțite ca o zguduitură, numai și numai armonioasă, blândă, bună, tandră, discretă, omenoasă, cum doar îngerii se comportă cu făptura umană.

Mulțumesc, doamnă doctor Mihaela Adriana Mihăilescu…! Repercusiunea cea mai bună a tot ce ați făcut dumneavoastră pentru mine este aceea că o simt adânc în suflet ca pe o prietenie duioasă…! Prietenia omului pentru oameni…, actul ei salvează, duioșia ei renaște speranța, pacea, iubirea celui ce se bucură de ea ca de o renaștere…! Sunt iar cu ai mei, sunt din nou cu mine. Trăiesc…! Sunt pe drum lung, greu, chinuitor al recuperării unei minime rații de viață normală și al recâștigării unor câteva zile, luni, ani mai mult, întrevăzându-se că și mai bine.

Într-o zi, ca tuturor, îmi va sosi și mie vremea…! Căci, totuși, tot frumosul are și un final sau în primul rând el are…! Nimic nu poate exista mai înainte de a fi fost, dar nici nu se poate prelungi întru nemurire nimic din lumea aceasta. Timpul este relativ, nu este perceput cu același ritm și aceeași durată de toți la fel și oricând. În ce mă privește, o clipă de întristare mi se pare un veac, iar un veac de fericire mi s-ar părea o clipă…! Acestea-s măsurile timpului raportat la percepțiile mele…!

Și totuși, după aproape două secole și jumătate îl rog pe Antoine Lavoisier să-mi împrumute o picătură de inteligență ca să înlocuiesc teorema lui științifică folo-

sind metafora: „În natură, frumosul nu se pierde, nu se câștigă, ci se transformă…!”. Mulțumesc, doamnă doctor Mihaela Adriana Mihăilescu…! De la dumneavoastră am învățat că prietenia vibrează într-un repertoriu de armonii alese, cu îngeri în ele. O viață de om este insuficientă uneori, pentru unii dintre noi, ca să simțim și cunoaștem sublimitatea unei prietenii catifelate de gingășie, bunătate, blândețe, afinitate afectivă lăuntric. Într-o astfel de prietenie tresare o duioșie ca cercul luminos în ochiul de apă al unei fântâni adânci. O astfel de prietenie are trasabilitate de la inimă la inimă, în cazul meu de la inima frumoasă a dr. Mihaela Adriana Mihăilescu la inima mea bolnavă.

Mulțumesc, doamnă doctor Mihaela Adriana Mihăilescu. Mă rog să îmi dați voie să lipesc precum roșeața unui trandafir pe un obraz înfiorat, numele încă unor cadre medicale cu înger în ele, ce, de asemenea, prin tot ce au făcut pentru mine mi-au însuflețit duioșia frumuseții gestului răsfrânt în prietenie: dr. Margareta Miron,

medic primar cardiolog, dr. Tatiana Uruioc, medic primar neurolog, dr. Olesea Botezatu, medic specialist gastroenterologie, dr. Luminița Marilena Pascariu, medic primar interne, dr. Mihaela Colbeanu, medic primar interne, dr. Hilda Rotaru, medic specialist boli infecțioase, dr. Cătălina Lăzăroiu, medic specialist de urgențe, dr. Cristina Botezatu, medic specialist de urgențe, dr. Roxana Lepădatu, medic primar cardiologie, dr. Doina Emanuela Lazăr, dr. Carina Ureche, medic primar cardiologie, dr. Carmen Alina Pușcașu, medic primar psihiatrie, dr. Cristina-Iulia Toma, medic specialist endocrinologie, dr. Irina Cozma, medic primar radiologie, dr. Diana Giorgiana Trifan, medic specialist în radiodiagnostic orto-dentar și implantologie orală. Un gând asemenea de afectiv  și plin de recunoștință pentru dr. Ioan Zaharia, medic specialist chirurgie, dr. Adorjan Biro, medic primar neurologie, dr. Victor Firăstrău, medic primar cardiologie.

Dumneavoastră, dragă doamnă doctor cu inimă frumoasă, înger al inimii mele bolnave, vă dedic poezia „Bun rămas, prietene, cu bine”, scrisă de Serghei Esenin. În ea eu spun acum tot, pentru atunci când nu voi mai spune nimic:

by

Referinţă Bibliografică

Dr. Mihaela Adriana Mihăilescu. Învățăm de la îngeri duioșia/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 iulie 2026